Decizia nr. 2362/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 496/2022 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat obligarea pârâtului la plata debitului principal în cuantum de 60.000 euro, conform Contractului de impresariat (Receipt) încheiat la data de 26.08.2016, între părți, precum și la plata dobânzii legale calculate începând cu data de 10.09.2019 până la data plății efective a debitului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1350 și urm. C. civ., art. 94-95, 121, 194, 453 și urm. C. proc. civ. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 496 din 18 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât, a respins excepția nulității absolute a actului juridic intitulat "Receipt", încheiat de părți la data de 26 august 2016, a respins excepția nulității relative a actului juridic intitulat "Receipt", încheiat de părți la data de 26 august 2016, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a obligat pe pârât către reclamantă la plata echivalentului în RON a sumei de 60.000 euro în raport de cursul de schimb valutar al BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri civile și la plata dobânzii legale calculate de la data de 10 septembrie 2019 până la data achitării efective a debitului și a obligat pe pârât către reclamantă la plata sumei de 6473 RON cheltuieli de judecată. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 346A din 27 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 496 din 18 martie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și a respins ca prescrisă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând prima tranșă din totalul pretențiilor, a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a obligat intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 11.763,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu avocat. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 346A din 27 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta A.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția I civilă la data de 4 martie 2025, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului de judecată C9, astfel cum rezultă din fișa ECRIS și din procesul-verbal de repartizare aleatorie aflate la dosarul de recurs. Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în principal, anularea acesteia și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea în fond a litigiului, iar în subsidiar, rejudecând cauza, să se dispună pe fond respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la plata debitului de 60.000 euro. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, cu posibilitatea solicitării acestora pe cale separată. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii. Astfel, recurenta-reclamantă a învederat că, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, apelantul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru prima tranșă de comision, indicând în mod expres termenul general de 3 ani, cu toate regulile sale de aplicare, potrivit art. 2517 C. civ. Ulterior, prin apelul formulat, apelantul-pârât a invocat pentru prima dată și prescripția specială de 2 ani aplicabilă în cazul unui contract de intermediere, în raport cu art. 2519 C. civ.. Această schimbare a poziției procesuale a determinat instanța de apel să își întemeieze hotărârea exclusiv pe acest nou temei de drept, reținând incidența termenului special de 2 ani în considerarea naturii contractului. Analizând apelul formulat de apelant cu referire la prescripția invocată, instanța de apel a reținut și a făcut aplicarea regulilor prescripției speciale de 2 ani aplicabile contractelor de intermediere. Or, instanța de apel din oficiu a făcut aplicarea regulilor prescripției speciale fără a pune în discuția părților schimbarea calificării juridice a excepției invocate, încâlcând astfel dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. În speță, apelantul a invocat inițial termenul general de 3 ani, indicând un anumit temei de drept aplicabil apărării sale, iar ulterior, în apel, a adăugat și termenul de 2 ani, ceea ce denotă o poziție oscilantă în apărare, conștientizând eroarea de raționament și apărare săvârșită la fond. Profitând de lipsa de distingere a dispozițiilor legale, acesta a invocat și prescripția specială. Instanța de apel, din oficiu, a recalificat raportul juridic dintre părți și a aplicat termenul de 2 ani, fără a supune dezbaterii acest aspect esențial. Această practică a încălcat dreptul la apărare al recurentei, care nu a avut posibilitatea să combată noua interpretare în fața instanței de apel. Într-o asemenea situație, instanța de apel nu putea proceda direct la recalificare fără a permite părților să își exprime poziția. Sub acest considerent, recurenta-reclamantă a reiterat motivarea expusă în întâmpinarea formulată față de apelul apelantului-pârât. Totodată, din perspectiva aplicării art. 477 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel a analizat apelul cu încălcarea regulilor de procedură, întrucât a extins rejudecarea fondului dincolo de limitele stabilite de apelant și a pronunțat o soluție bazată pe un nou temei juridic invocat tardiv. Schimbarea fundamentală de apărare prin invocarea pentru prima dată în apel a prescripției speciale de 2 ani prevăzute de art. 2519 C. civ. ridică două probleme esențiale: lipsa cadrului procesual adecvat pentru recalificare (instanța de apel nu putea analiza din oficiu incidența unui alt termen de prescripție decât cel invocat de pârât, fără a respecta principiul contradictorialității) și încălcarea limitelor apelului (apelul nu poate constitui un nou ciclu procesual în care să fie invocate excepții noi sau argumente juridice diferite, dacă acestea nu au fost formulate în fața primei instanțe). Consecințele juridice ale analizei nelegale a instanței de apel, prin eludarea normelor de procedură, au condus la reconfigurarea apărării apelantului, făcând aplicarea unui termen de prescripție diferit fără ca acesta să fi fost invocat la fond. Deopotrivă, a fost încălcat principiul contradictorialității, întrucât recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea de a combate această recalificare înainte ca instanța să își întemeieze soluția pe aceasta. De asemenea, a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât recurenta nu a fost pusă în situația de a-și prezenta apărarea în raport cu un nou temei juridic, ceea ce reprezintă o viciere gravă a procedurii. În cadrul prezentului recurs, recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulității hotărârii recurate pentru încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează hotărârile pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Unul dintre principalele aspecte în care instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale vizează determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în raport cu obligația de plată a primei tranșe din comisionul stabilit prin contractul de intermediere. Sub aspectul împlinirii termenului de prescripție, recurenta-reclamantă a învederat că a susținut în apel următoarele: Instanța de fond nu a fost învestită cu analizarea raporturilor dintre societatea A. S.R.L. și FRF/FIFA, astfel încât nici instanța de apel nu se poate pronunța asupra acestui aspect. Actul juridic semnat de părți nu constituie un contract de intermediere, între acestea existând deja un contract de impresariat. Înscrisul denumit receipt echivalează cu o chitanță prin care apelantul-pârât a recunoscut obligația de plată a comisionului în cuantum de 60.000 euro pentru serviciile prestate. De altfel, apelantul-pârât nu a contestat nici prestarea serviciilor de intermediere și nici asumarea obligației de plată a comisionului. În aceste condiții, nu sunt incidente dispozițiile art. 2.519 C. civ. privind prescripția de 2 ani aplicabilă contractului de intermediere, obligației asumate fiindu-i aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani. Chiar și în ipoteza în care înscrisul ar fi asimilat unui contract de intermediere, termenul de prescripție nu este împlinit. Actul juridic are executare dintr-o dată, comisionul fiind datorat integral, iar stabilirea plății în trei tranșe egale a avut exclusiv rolul de a facilita plata acestuia. În consecință, obligația trebuie privită ca un tot unitar, nefiind incidentă prescripția pentru fiecare tranșă în parte. Părțile au convenit că suma datorată va fi plătită la prima solicitare a agentului. Prima solicitare a fost formulată la data de 06.06.2019, iar prin notificarea de punere în întârziere nr. 150/10.09.2019 pârâtul a fost somat să achite integral debitul de 60.000 euro. În consecință, termenul de prescripție a început să curgă cel mai devreme în anul 2019 și a fost întrerupt prin notificarea de punere în întârziere, în temeiul art. 2.540 C. civ., acțiunea fiind introdusă în termen de 6 luni de la această notificare (29.11.2019). Totodată, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit începutul curgerii termenului de prescripție, stabilind că termenul de prescripție începe să curgă de la data semnării contractului de muncă de către jucător cu clubul de fotbal (31.08.2016), considerând că acest moment este cel al nașterii dreptului material la acțiune. Or, în aprecierea recurentei-reclamante această interpretare este eronată, întrucât instanța de apel a interpretat greșit clauza privind scadența obligației de plată (contractul de intermediere prevedea că prima tranșă a comisionului se achită la prima notificare a creditorului, și nu automat la data semnării contractului de muncă) și, totodată, a ignorat această clauză, stabilind în mod arbitrar că dreptul la acțiune s-a născut la momentul semnării contractului de muncă, deși obligația de plată nu era exigibilă la acel moment. Încălcarea principiilor de interpretare a contractului s-a realizat prin desconsiderarea prevederilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (contractul este legea părților, iar instanța nu poate modifica dispozițiile sale decât în condițiile legii), precum și prin reinterpretarea unilaterală a contractului de către instanța de apel, fără a ține cont de voința părților exprimată clar în cuprinsul acestuia. S-a mai susținut de către recurenta-reclamantă că instanța de apel a aplicat greșit regula privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție. Conform art. 2523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune putea cere executarea obligației. Dacă obligația era condiționată de o notificare prealabilă, termenul de prescripție nu putea începe să curgă înainte de emiterea notificării, întrucât dreptul la acțiune nu devenise exigibil. Instanța a încălcat această regulă, stabilind în mod greșit că prescripția începe să curgă la momentul semnării contractului de muncă, deși obligația de plată nu devenise exigibilă la acea dată. Modalitatea de tranșare a aspectului privitor la momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și interpretarea eronată a instanței de apel au produs următoarele consecințe juridice păgubitoare pentru recurenta-reclamantă: încălcarea principiului legalității și a dreptului la un proces echitabil, întrucât o astfel de interpretare contravine regulilor legale privind calculul termenului de prescripție, afectând dreptul recurentei de a-și valorifica pretențiile; încălcarea principiului contradictorialității, întrucât instanța de apel nu a pus în discuția părților recalificarea momentului de început al prescripției, pronunțând o soluție bazată pe o interpretare proprie, fără a da posibilitatea părților să combată această abordare. Având în vedere aceste încălcări procedurale și de fond, recurenta-reclamantă a susținut că se impune casarea hotărârii și rejudecarea apelului, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale referitoare la momentul începerii cursului prescripției. Totodată, a reiterat câteva apărări din întâmpinarea formulată în faza apelului, și anume: că prin intermediul notificării nr. x/10.09.2019 a pus în vedere intimatului-pârât să-i plătească debitul în integralitatea sa, invocând prevederile contractului încheiat între părți, precum și actele subsecvente, că prin notificarea respectivă a pus în întârziere intimatul-pârât pentru întreg debitul în cuantum de 60.000 euro și i-a comunicat contul bancar în care să facă plata, precum și că a susținut că data de la care curge termenul de prescripție este anul 2019, că prin notificarea nr. x/10.09.2019 cursul prescripției a fost întrerupt conform art. 2540 C. civ., precum și că notificarea produce efectele unei întreruperi a cursului prescripției extinctive, întrucât în decurs de 6 luni de la data acesteia a fost înregistrată pe rolul instanțelor cererea de chemare în judecată (29.11.2019). În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor legale invocate de instanța de apel în susținerea considerentelor și raționamentului expus în hotărârea pronunțată contravine clauzelor contractuale și normelor de drept aplicabile în speță. Apelantul-pârât nu contestă încheierea contractului - receipt în condițiile și clauzele stipulate, constând, în esență, în asumarea de către acesta a obligației de plată a unui comision în sumă de 60.000 euro, ca urmare a semnării contractului cu clubul de fotbal C. din Turcia. Nu există o coincidență între data semnării contractului cu clubul de fotbal turc, 31.08.2016, și momentul pentru achitarea primei tranșe din comision, respectiv imediat după încheiere. Astfel, între cele două momente nu poate fi pus semnul egalității, pentru ca data de 31.08.2016 să fie considerată data de început a prescripției de 2 ani sau de 3 ani. Aceasta este coroborată cu faptul că, ulterior, actul juridic civil - receipt prevede că plata sumei se va face la prima solicitare a agentului. Astfel, modalitatea de interpretare și aplicare a efectelor dispozițiilor art. 1266 C. civ. este eronată, întrucât din cuprinsul contractului nu reiese că plata celor trei tranșe este în legătură cu plata efectuată apelantului de clubul de fotbal ori că este în vreun fel condiționată de derularea contractului de muncă în bune condiții și achitarea contravalorii acestuia apelantului. Obligația de plată a sumei de 60.000 euro în favoarea recurentei-reclamante a fost prevăzută independent de relația contractuală dintre apelant și clubul de fotbal cu care a contractat. O altă eroare de raționament în aplicarea și interpretarea normelor materiale de către instanța de apel se referă la utilizarea contradictorie a prevederilor art. 1266 și art. 1268 C. civ.. Instanța reține, pe de o parte, că dispozițiile art. 1266 sunt de imediată aplicare în ceea ce privește modalitatea de plată a sumei, ceea ce implică o obligație clar definită. Pe de altă parte, consideră că există o clauză neclară și îndoielnică, motiv pentru care aplică dispozițiile art. 1268, generând astfel o confuzie în interpretarea obligațiilor contractuale. Această abordare contradictorie nu numai că afectează claritatea obligațiilor asumate de părți, dar și legitimitatea și fundamentarea legală a soluției pronunțate. O altă critică, din perspectiva acestui motiv de casare, se referă la modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor legale referitoare la momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, conform art. 2514 C. civ., care prevede că "termenele de prescripție încep să curgă de la data când creditorul poate cere executarea obligației". Instanța de apel a reținut că termenul de prescripție ar începe să curgă de la momentul încheierii contractului de muncă între apelant și clubul de fotbal. Această interpretare nu urmărește cauza contractului și voința părților, contrar prevederilor art. 1266 C. civ., care stipulează că "părțile sunt libere să stabilească prin contract drepturile și obligațiile lor". Mai mult, notificarea în prealabil a apelantului de către recurentă conform art. 2516 alin. (1) C. civ. a determinat întreruperea cursului prescripției extinctive. Această notificare trebuie să fie însoțită de precizarea expresă a sumei datorate și a temeiului obligației, conform art. 1736 C. civ., care reglementează cerințele pentru o notificare validă. Având în vedere apărarea apelantului din primul ciclu procesual, instanța ar fi trebuit să analizeze apelul prin prisma termenului de prescripție de 3 ani, conform art. 2517 C. civ., care prevede că "termenul de prescripție generală este de 3 ani, dacă legea nu prevede un termen mai scurt sau mai lung". Recurenta-reclamantă a înțeles să reitereze și sub aspectul motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile invocate cu referire la primul motiv de casare. Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a invocat excepția tardivității recursului, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în niciunul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală și să se dispună obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește excepția tardivității recursului, intimatul-pârât a susținut că termenul de recurs este, potrivit art. 485 C. proc. civ., de 30 de zile și curge de la comunicarea hotărârii. Potrivit informațiilor de pe portalul instanțelor, cererea de recurs a fost depusă la data de 26 februarie 2025, astfel că, în cazul în care au trecut mai mult de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, recursul urmează a fi respins ca fiind tardiv formulat. În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimatul-pârât a susținut că principala critică formulată de recurenta-reclamantă vizează pretinsa interpretare greșită a începutului termenului de prescripție. Caracterul întemeiat al acestei critici ar rezulta, în opinia recurentei-reclamante, din aprecierea probelor enumerate în memoriul de recurs. Așadar, recurenta-reclamantă urmărește, în realitate, o reapreciere a probelor și un control de temeinicie, ceea ce excedează cadrului recursului. Invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. are caracter pur formal, întrucât nu sunt indicate concret aspectele decisive pretins omise de instanța de apel, iar aplicarea normelor de drept invocate (art. 2514, 2516, 2517, 2523 C. civ.) ar presupune, în prealabil, o reevaluare a probatoriului pentru validarea susținerilor recurentei. În acest context, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat formal de recurentă, nu vizează greșelile privind stabilirea situației de fapt prin aprecierea probelor (premisa minoră a silogismului juidiciar), ci exclusiv erori de drept privind aplicarea normei juridice (premisa majoră). De asemenea, din enumerarea limitativă a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. rezultă că nu există un caz care să permită casarea pentru o eroare gravă de fapt derivată din aprecierea probelor. În fine, criticile invocate vizează, în realitate, starea de fapt, respectiv înțelegerea contractuală a părților și cum a fost aceasta reținută de instanța de apel în urma probelor administrate, iar nu reale critici de aplicare a normelor de drept substanțial la starea de fapt. În ceea ce privește fondul recursului, intimatul-pârât a solicitat respingerea ca nefondat. Astfel, referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul-pârât a susținut, în esență, că acesta este vădit neîntemeiat, întrucât instanța de apel nu a recalificat din oficiu excepția prescripției și nu a depășit limitele investirii, ci a analizat prescripția specială de 2 ani în mod legitim, aceasta fiind invocată expres prin cererea de apel. În plus, recurenta a formulat apărări cu privire la prescripția specială atât prin întâmpinare, cât și în cadrul dezbaterilor, astfel că nu poate susține încălcarea principiului contradictorialității sau a dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.. Criticile formulate au un caracter pur formal, nefiind indicat niciun aspect concret asupra căruia instanța să se fi pronunțat din oficiu ori în afara limitelor stabilite prin apel. Nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând aspecte de temeinicie (interpretarea probelor, a contractului și a momentului începerii prescripției), iar nu veritabile motive de nelegalitate. Instanța de apel a aplicat corect termenul special de prescripție de 2 ani, a interpretat contractul în acord cu voința părților, cu uzanțele din domeniul fotbalistic și cu reglementările specifice (Regulamentele FIFA/FRF) și a stabilit în mod justificat momentul de început al prescripției ca fiind data semnării contractului. Odată invocată excepția prescripției, instanța avea competența să determine termenul legal aplicabil, fără a fi ținută de calificarea exactă propusă de parte. În realitate, recursul nu conține critici de nelegalitate, ci reia situația de fapt și nemulțumirile față de soluția pronunțată, ceea ce atrage nulitatea sau, în subsidiar, respingerea sa ca neîntemeiat. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției tardivității, susținând că recursul a fost depus în termen, întrucât decizia atacată i-a fost comunicată la data de 23 ianuarie 2025, iar recursul a fost transmis instanței la data de 24 februarie 2025, în ultima zi de depunere. De asemenea, a solicitat respingerea excepției nulității, susținând că cererea de recurs este clar și concret motivată, cu trimitere exactă la normele de procedură și de drept material încălcate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel pentru încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de apel, din oficiu, a recalificat raportul juridic dintre părți și a făcut aplicarea regulilor prescripției speciale fără punerea în discuția contradictorie a părților, a depășit limitele apelului prin analizarea unui nou temei juridic invocat doar în apel, a încălcat dreptul la apărare al recurentei-reclamante, precum și principiul contradictorialității. Acest motiv de recurs este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, o primă critică subsumată acestui motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât a recalificat din oficiu raportul juridic dintre părți și a aplicat termenul special de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ., deși inițial intimatul-pârât invocase termenul general de prescripție de 3 ani și abia în apel ar fi invocat termenul special de 2 ani, fără a pune în discuția contradictorie a părților această recalificare, încălcând astfel dreptul la apărare al recurentei-reclamante. În acest sens, Înalta Curte notează că în cuprinsul încheierii de dezbateri din 16 februarie 2024, instanța de apel a consemnat următoarele: "Nefiind alte cereri de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra excepțiilor tardivității și a lipsei calității de reprezentant invocate prin întâmpinare, precum și asupra cererii de apel formulate. În ceea ce privește excepția tardivității formulării apelului, reprezentantul intimatei-reclamante solicită admiterea excepției astfel cum a fost formulată. Referitor la invocarea pentru prima dată în fața instanței de apel a prescripției speciale de doi ani, arată că invocarea acestei excepții nu este posibilă, întrucât instanța de apel este limitată la cadrul procesual stabilit de părți în fața primei instanțe, respectiv prin raportare la termenul general de prescripție de doi ani. Apreciază că extinderea la un termen special de prescripție de doi ani excede cadrului procesual". Tot în cuprinsul încheierii de dezbateri, cu ocazia formulării de concluzii asupra fondului apelului, s-au consemnat următoarele susțineri ale apărătorului ales al intimatei-reclamante: "Pe fondul apelului, reprezentantul intimatei-reclamante solicită respingerea apelului și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică. De asemenea, solicită Curții ca, în cercetarea apelului, să se raporteze strict la Contractul de intermediere intitulat "Chitanță", a cărei semnare nu a fost contestată de niciuna dintre părți. (...) Învederează Curții împrejurarea că, astfel cum rezultă din conținutul înscrisurilor aflate la dosar, apelantul-pârât a mai trecut prin astfel de intermedieri și încheieri de contracte pentru alte cluburi fotbalistice, prin urmare acesta cunoștea care este modalitatea de intermediere. Totodată, susține că tot ceea ce s-a stabilit prin contractul de intermediere s-a și realizat, respectiv încheierea unui contract cu un club fotbalistic din Turcia. Mai arată că, susținerea apelantului-pârât potrivit căreia acel contract nu a avut nicio finalitate, pentru că nu a participat la toate sezoanele clubului fotbalistic din Turcia, întrucât nu a fost plătit de către acest club, excede cadrului contractual dintre cele două părți. În plus, menționează că, obligațiile intimatei A. s-au terminat odată cu încheierea contractului cu clubul de fotbal turc. Faptul că acel club de fotbal din Turcia nu l-a plătit pe apelantul-pârât, nu o mai privește pe intimata A., fiind vorba despre o altă situație juridică și o altă situație contractuală. Referitor la regulamentele FRF și FIFA depuse la dosar, arată că acestea sunt din anul 2018 fără a purta vreo semnătură sau ștampilă, iar contractul de intermediere a fost încheiat în anul 2016. Prin urmare, apreciază că nu se poate restrânge soluționarea cauzei la niște regulamente a căror valabilitate, finalitate sau scop nu s-a demonstrat că își găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză. Cu privire la nulitatea înscrisului pentru lipsa formei și calificarea actului juridic, menționează că este tardiv momentul pentru a spune că nu consideră contractul încheiat între părți ca fiind un contract de intermediere. Subliniază că acest contract are o formă foarte simplă și foarte clară și de înțeles pentru toate părțile, arătând că apelantul-pârât este un profesionist, având în vedere că acesta a mai încheiat contracte de impresariat și contracte cu alte cluburi fotbalistice. Prin urmare, consideră că apelantul-pârât nu poate susține la acest moment că nu a fost în măsură sau a fost depășit de situație. În ceea ce privește termenul de prescripție, arată că acest termen a început să curgă de la momentul în care părțile au convenit acest aspect, iar prima dată a fost odată cu prima solicitare a agentului, respectiv al intimatei reclamante". Așa cum reiese din consemnările instanței de apel, aceasta a pus în discuția contradictorie a părților prezente prin apărători aspectul referitor la termenul special de prescripție de 2 ani apreciat ca tardiv invocat de către intimata-reclamantă, acestea expunându-și apărările cu privire la acest termen, dar și cu privire la natura raportului juridic dintre părți, prin formularea de concluzii orale. Așadar, nu se poate reține că recurenta-reclamantă din cauza de față nu a avut posibilitatea de a-și formula în mod eficient apărarea, cu atât mai mult cu cât aceasta a beneficiat de asistență juridică calificată, fiind reprezentată de avocat, iar, în situația în care aprecia că sunt necesare lămuriri suplimentare cu privire la termenul special de prescripție de 2 ani, se putea prevala de dispozițiile legale care îi permit să solicite amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise. Mai reține Înalta Curte că prin cererea de apel apelantul-pârât a apreciat contractul încheiat între părți ca fiind unul de intermediere, supus dispozițiilor art. 2519 C. civ., iar, astfel cum s-a arătat supra, însăși intimata-reclamantă a solicitat ca instanța de apel, în cercetarea apelului, să se raporteze strict la Contractul de intermediere intitulat "Chitanță". De altfel, chiar prin întâmpinarea formulată la apelul declarat de pârât, cât și cu ocazia dezbaterilor, intimata-reclamantă a formulat apărări cu privire la termenul special de prescripție de 2 ani, precum și cu privire la natura raportului juridic dintre părți. Așadar, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a se apăra cu privire la toate chestiunile pe care s-a întemeiat instanța de apel și care au fost menționate în cererea de apel. În consecință, toate aceste aspecte duc la concluzia că au fost respectate principiile contradictorialității și dreptului de apărare, astfel că nu se poate reține o încălcare a acestora și nici a dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cum în mod nefondat susține recurenta-reclamantă. De asemenea, nu se poate reține ca fondată nici critica, subsumată aceluiași motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a depășit limitele devoluțiunii stabilite prin cererea de apel și a pronunțat o hotărâre bazată pe un temei juridic invocat tardiv. În acest sens, Înalta Curte reține că momentul până la care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune este reglementat la art. 2513 C. civ., potrivit cu care "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate". Aceste dispoziții prevăd, astfel cum a reținut și instanța de apel, doar obligația părții interesate de a invoca prescripția dreptului material la acțiune, nu și determinarea duratei termenului de prescripție și a regimului său (general sau special), această chestiune de drept intrând în sfera obligației instanței de a aplica legea. Odată invocată excepția prescripției, chiar dacă durata termenului este greșit menționată, instanța nu este legată de această calificare eronată, întrucât termenele de prescripție se stabilesc numai de lege, iar, potrivit art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., instanța este obligată să califice raportul juridic corect și apoi să aplice regulile specifice acestuia. Or, în cauză, se observă că intimatul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în fața instanței de fond, prin întâmpinare, astfel cum prevăd dispozițiile legale anterior citate. În urma analizei raportului juridic dedus judecății, instanța de apel a reținut că acesta prezintă natura juridică a unui raport de intermediere, fiind, în consecință, supus termenului special de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2519 alin. (2) C. civ. pentru această categorie de raporturi juridice, potrivit căruia dreptul la acțiune privind plata remunerației cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în temeiul contractului de intermediere se prescrie în termen de 2 ani. Astfel, în condițiile în care intimatul-pârât a invocat prescripția dreptului material la acțiune cu respectarea dispozițiilor art. 2513 C. civ., invocarea în apel a unui alt termen arondat prescripției (contrapuse în termenul legal, astfel cum s-a ilustrat) nu poate fi considerată tardivă, întrucât nu reprezintă o nouă excepție. Prin urmare, aplicarea unei alte dispoziții legale în apel cu privire la termenul de prescripție este admisibilă, instanța de apel având obligația, în baza rolului său activ reglementat de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., de a stabili temeiul juridic corect al prescripției în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, fără ca aceasta să echivaleze cu invocarea tardivă a temeiului art. 2519 alin. (2) C. civ. și fără a conduce la concluzia că instanța de apel a depășit limitele învestirii. Pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la încălcarea dreptului la apărare, principiului contradictorialității și limitelor învestirii se vădesc a fi nefondate și nu atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva faptului că instanța a stabilit în mod greșit momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă în raport cu obligația de plată a primei tranșe din comisionul stabilit prin contractul de intermediere. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că, în ceea ce privește împlinirea termenului de prescripție, a susținut în apel că plata comisionului este datorată integral și trebuie privită ca un tot unitar, nefiind incidentă prescripția dreptului material pentru fiecare tranșă în parte. Înalta Curte găsește întemeiate aceste critici ce vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și urmează a le analiza din perspectiva cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se critică o aplicare greșită a normelor de drept material ce privesc determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Astfel, se reține că între părți a intervenit, la data de 26 august 2016, un contract denumit "chitanță/receipt", prin care intimatul-pârât, în calitate de jucător profesionist de fotbal, și-a asumat obligația de a plăti suma totală de 60.000 euro către recurenta-reclamantă, în trei rate egale a câte 20.000 euro, cu scadențe diferite, pentru intermedierea de către recurenta-reclamantă a semnării contractului de activitate sportivă cu Clubul de Fotbal "C." din Turcia. În cuprinsul contractului s-a menționat că scadența celor trei tranșe a cate 20.000 euro fiecare este următoarea: tranșa 1 - imediat după semnarea contractului cu Clubul de Fotbal "C." din Turcia; tranșa 2 - la începutul sezonului fotbalistic (2017-2018); tranșa 3 - la începutul sezonului fotbalistic (2018-2019). În cuprinsul considerentelor (pagina 19, paragrafele 2 și 3), instanța de apel a reținut: "Curtea va observa prevederile acordului de voință intervenit între părți, potrivit cărora pârâtul s-a obligat să achite suma totală de 60.000 Euro către societatea reclamantă, pentru intermedierea la semnarea contractului cu Clubul de Fotbal "C." din Turcia. Suma totală pe care jucătorul o are de plătit societății este împărțită în trei rate egale, de 20.000 Euro. Jucătorul va achita prima transă imediat după ce aceasta va semna contractul cu clubul, iar celelalte două tranșe vor fi achitate la începutul fiecărui sezon menționat în oferta Clubului de fotbal C. din Turcia (sezonul 2017 - 2018, sezonul 2018 - 2019). Interpretând aceste prevederi contractuale, prin aplicarea prevederilor art. 1266 C. civ., Curtea va considera că părțile au prevăzut câte o plată de 20.000 Euro pentru fiecare sezon fotbalistic care face obiectul contractului de muncă cu clubul de fotbal, aferentă operațiunii de intermediere. În acest sens, se va observa că, deși suma totală menționată în contract este de 60.000 Euro, în considerarea celor trei ani pentru care se încheie contractul de muncă, intenția părților a fost de a lega plata fiecărei părți din această sumă de începutul sezonului fotbalistic în timpul căruia pârâtul își va desfășura activitatea în cadrul acestui club. Această concluzie se impune în considerarea faptului că obligația de plată a fiecărei tranșe este legată de începutul fiecărui sezon fotbalistic, drepturile intermediarului fiind strâns legate de existența relației contractuale dintre pârât și clubul de fotbal". Din cuprinsul considerentelor anterior redate se poate observa faptul că instanța de apel, procedând la interpretarea convenției intervenite între părți, a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei (decelarea voinței concrete comune a unor părți la încheierea unui contract reprezentând un aspect factual), situație de fapt care excede limitelor judecății în recurs, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că natura relației contractuale dintre acestea este una de intermediere și că potrivit acordului de voință al părților, s-a convenit plata unei sume totale defalcate în trei tranșe. Cu toate că a reținut că pentru operațiunea de intermediere părțile au agreat plata unei sume totale, instanța devolutivă a fondului a apreciat că este incidentă regula aplicabilă prestațiilor succesive autonome, reglementată de dispozițiile art. 2526 teza I C. civ. (atunci când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă) și a reținut că momentul de început al curgerii termenului de prescripție cu privire la prima tranșă îl constituie data de 31 august 2016, data semnării contractului de muncă de către intimatul-pârât cu clubul de fotbal. Or, întrucât plata sumei totale de 60.000 euro a fost convenită ca remunerație pentru aceeași operațiune de intermediere, constituind o prestație unică, plata în trei tranșe a acesteia, corelate cu derularea raportului contractual dintre pârât și clubul de fotbal, reprezentând doar o modalitate de executare care nu este de natură a schimba caracterul unic al prestației, devin atunci incidente dispozițiile art. 2526 teza finală C. civ., potrivit cărora, în cazul prestațiilor care alcătuiesc un tot unitar potrivit convenției părților, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă pentru întreaga creanță de la data scadenței ultimei prestații neexecutate, iar nu de la data fiecărei prestații neexecutate. Prin urmare, soluția instanței de apel de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la prima tranșă este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind întemeiate sub acest aspect. În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la prima tranșă din prețul datorat de intimatul-pârât, instanța de apel urmând a analiza prescripția din perspectiva dispozițiilor art. 2526 teza finală C. civ. Tot subsumat motivului privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă s-a mai plâns și de nevalorificarea de către instanța de apel a efectului întreruptiv al notificării transmise intimatului-pârât. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat dacă obligația devenise exigibilă la momentul 31 august 2016. A mai susținut că, în speță, obligația era scadentă la prima cerere a agentului, iar notificarea nr. x din 10 septembrie 2019, prin care i s-a solicitat intimatului-pârât achitarea integrală a debitului, a întrerupt prescripția, întrucât în decurs de 6 luni de la data acesteia a fost înregistrată pe rolul instanțelor prezenta cerere de chemare în judecată. Analizând întâmpinarea formulată în apel de către intimata-reclamantă (recurentă în prezentul recurs), Înalta Curte constată că din cuprinsul acesteia rezultă că aceasta a invocat în mod expres existența unui act întreruptiv al prescripției susținând că prin notificarea de punere în întârziere nr. 150 din 10 septembrie 2019 s-au produs efectele unei întreruperi a cursului prescripției extinctive, întrucât acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței în termen de 6 luni de la data formulării notificării respective, respectiv la data de 29 noiembrie 2019, conform art. 2540 C. civ., astfel că la data depunerii cererii de chemare în judecată termenul de prescripție (nici cel general de 3 ani și nici cel special de 2 ani) nu era îndeplinit. Cu toate acestea, instanța de apel, deși investită cu analizarea acestei apărări, nu a procedat la examinarea ei. Or, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, ceea ce implică analizarea apărărilor relevante invocate de părți. Omisiunea examinării unei apărări esențiale, de natură a influența soluția, echivalează cu nemotivarea hotărârii și atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost realizată fără examinarea tuturor apărărilor deduse judecății, ceea ce face imposibil controlul de legalitate al instanței de recurs asupra hotărârii recurate. Așadar, cu ocazia rejudecării, instanța de apel va avea în vedere și evalua și susținerile intimatei-reclamante formulate prin întâmpinarea depusă în apel, referitoare la intervenirea unei cauze de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune. În ceea ce privește celelalte două tranșe datorate pentru cel de-al doilea și cel de-al treilea sezon fotbalistic, prezenta instanță de recurs observă că instanța de apel a apreciat că în sarcina intimatului-pârât nu mai subzistă obligația de plată a acestora, întrucât acestea depindeau de executarea integrală a contractului încheiat de intimatul-pârât cu terțul - club de fotbal, însă rezilierea unilaterală a contractului de către intimatul-pârât, cauzată de neplata obligațiilor de către clubul de fotbal a intervenit înainte de finalul primului sezon fotbalistic. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1266 C. civ. este eronată, întrucât din contract nu rezultă că plata celor trei tranșe este în legătură cu plata efectuată pârâtului de clubul de fotbal ori că este condiționată în vreun fel de derularea contractului de muncă în bune condiții, obligația de plată a sumei de 60.000 euro în favoarea recurentei-reclamante fiind prevăzută independent de relația contractuală dintre pârât și clubul de fotbal. A mai susținut că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că obligația de plată este clar determinată, ceea ce presupune aplicarea regulii interpretării potrivit voinței reale a părților (art. 1266 C. civ.), iar pe de altă parte a apreciat existența unei clauze neclare și a aplicat regulile subsidiare de interpretare prevăzute de art. 1268 C. civ., generând un raționament contradictoriu cu privire la aplicarea acestor texte de lege. Aceste critici, subsumate de partea recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite, întrucât se observă că, deși recurenta-reclamantă invocă o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1266 C. civ., precum și o pretinsă contradictorialitate între aplicarea acestui text de lege și aplicarea art. 1268 din același cod, aceasta nu susține, în realitate, o încălcare a legii, ci urmărește, de fapt, reinterpretarea clauzelor contractului încheiat de părți. Partea recurentă pretinde ca instanța de recurs să pășească la o nouă interpretare, diferită, a clauzelor contractului, ceea ce nu ar fi posibil decât dacă s-ar depăși limitele exclusiv de legalitate ale prezentei căi de atac, astfel cum s-a ilustrat și anterior. Deci, chestiunea în discuție reprezintă un element al situației de fapt stabilite în temeiul probelor administrate și interpretării acestora, ceea ce reprezintă o operațiune sustrasă controlului de legalitate în recurs, rezultatul la care ultima instanță a fondului ajunge sub aspectul faptelor constatate neputând fi criticat în calea extraordinară de atac, căci aceste critici de netemeinicie excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte notează că interpretarea clauzelor unui act juridic civil reprezintă o chestiune subsumată temeiniciei unei cauze și nu legalității acesteia. Concluzia se impune întrucât scopul acestei operațiuni este reprezentat de decelarea voinței concordante, concrete, determinate, a părților contractuale de la momentul încheierii respectivului act juridic. Or, determinarea voinței concordante concrete a părților la încheierea unui act juridic reprezintă indubitabil un element factual, care se determină pe baza probelor administrate - în cadrul cărora se înscrie în primul rând înscrisul constatator al actului juridic încheiat -, iar nu un aspect de nelegalitate care să poată fi cenzurat în calea de atac a recursului. În consecință, Înalta Curte va menține în temeiul considerentelor expuse, soluția dată de instanța de apel cu privire la tranșele datorate pentru cel de-al doilea și cel de-al treilea sezon fotbalistic. Pe cale de consecință a soluției pronunțate cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în rejudecare, instanța de apel va proceda la reevaluarea cheltuielilor de judecată atât din faza procesuală a fondului, cât și din cea a apelului, în raport cu soluția ce se va da în privința primei tranșe de plată, având în vedere caracterul accesoriu al cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ. și constatând incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției și cheltuielilor de judecată, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel.