Decizia nr. 234/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 537/2022 a Tribunalului Argeș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 aprilie 2022 pe rolul Tribunalului Argeș sub dosar nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri materiale și la plata sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale pentru privarea sa de libertate în cursul procesului penal finalizat prin clasarea cauzei, dar și cu titlu de prejudiciu constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnității și prestigiului său profesional produse prin arestarea pentru o perioadă de 6 zile în timpul cercetării penale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ., art. 539-541 C. proc. pen., art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 53 din Constituția României.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 537 din 17 octombrie 2022, Tribunalul Argeș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a constatat prescris dreptul la acțiune privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 1545 din 10 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 537 din 17 octombrie 2022 pronunțate de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs: Prin decizia nr. 934 din 28 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1545 din 10 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Rejudecare apel - hotărârea pronunțată de instanța de apel dosar nr. x/2022: Prin decizia civilă nr. 1774 din 28 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția I civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 537 din 17 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul Argeș. A fost anulată în tot sentința. A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Argeș, în vederea continuării judecății. 5. Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1774 din 28 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția I civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a omis să analizeze în mod efectiv temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, neclarificând în mod cert fundamentul de drept al acțiunii. Deși, inclusiv în momentul acordării cuvântului, reclamantul a indicat expres că, astfel cum a fost formulată, acțiunea are în vedere încălcarea unor drepturi fundamentale și se întemeiază pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ., instanța nu a dezvoltat o analiză concretă în acest sens. Această omisiune este evidențiată și de mențiunile din sentința apelată, precum și de precizarea reclamantului privind calificarea juridică a acțiunii, depusă la dosarul cauzei. În mod greșit, instanța de apel nu a soluționat cu prioritate excepția privind inadmisibilitatea cererii, raportat la natura specială a răspunderii Statului pentru erori judiciare. Această formă de răspundere este una derogatorie, fiind reglementată prin norme speciale și nu poate fi angajată prin aplicarea dispozițiilor generale ale art. 1349 C. civ.. Prin urmare, excepția inadmisibilității era prioritară și trebuia soluționată cu celeritate, analiza prescripției devenind irelevantă în contextul unei cereri inadmisibile. Neprocedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 248 C. proc. civ. Mai mult, având în vedere principiul disponibilității, precum și faptul că reclamantul, la interpelarea instanței, a declarat expres că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 1349 C. civ., instanța de apel nu putea proceda la analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune anterior soluționării excepției inadmisibilității, raportat la temeiul juridic invocat - analiza admisibilității acțiunii trebuia să preceadă oricărei alte excepții procesuale, inclusiv cea a prescripției. Prin analizarea apelului în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant — respectiv art. 1349 C. civ. — instanța de apel a eludat aplicarea dispozițiilor speciale reglementate de legiuitor în materia răspunderii Statului pentru erorile judiciare. Redând pasaje din considerentele Deciziei nr. 76/2018 și ale Deciziei nr. 1/2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiției în Complet pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, recurentul-pârât a arătat că soluția Curții de Apel Pitești este greșită, nefiind sprijinită pe argumente de fapt și de drept în ceea ce privește temeiul juridic ce trebuie avut în vedere în astfel de cauze. Concluzionând, recurentul-pârât a subliniat că între excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată (care reprezintă o excepție de procedură) și excepția prescripției dreptului material la acțiune (reținută de instanța de apel ca urmare a calificării acțiunii) trebuie acordată prioritate excepției inadmisibilității, deoarece numai în cazul unei cereri admisibile devine oportună analiza prescripției. Dacă cererea este inadmisibilă, raportat la temeiul juridic invocat, verificarea condiției termenului de prescripție este prematură și ineficientă, fiind vorba despre o excepție procesuală de fond subsidiară. Prin cea de-a doua critică din recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 541 C. proc. pen., cu referire la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că a extins această normă juridică dincolo de ipotezele la care se aplică, dându-i astfel și o interpretare greșită. Greșeala făcută de instanță vizează nelegalitatea respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. pen., care instituie un termen de 6 luni pentru introducerea acțiunii în despăgubiri, termen ce curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de revizuire favorabilă. În speță, acțiunea a fost introdusă după expirarea acestui termen (26.04.2022), iar instanța a omis să aplice corect norma legală, ignorând caracterul imperativ și peremptoriu al prescripției, interpretând în mod extensiv și nejustificat momentul de început al termenului de prescripție, fără a analiza în mod concret data rămânerii definitive a hotărârii favorabile reclamantului, data comunicării acesteia și lipsa oricărei imposibilități obiective de exercitare a dreptului. Această abordare contravine jurisprudenței constante, potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă de la momentul cert și obiectiv al producerii efectelor hotărârii definitive, nu de la o percepție subiectivă a părții. În cauză, privarea de libertate a fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea nr. 43 din 18.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2017, prin care s-a înlăturat măsura stării de arest preventiv a inculpatului și s-a dispus punerea de îndată în libertate. Astfel, data de 18.05.2017 a fost momentul de la care dreptul material la acțiune a început să curgă, și nu 16.12.2021, cum greșit a reținut instanța de apel. Prin respingerea excepției, instanța a permis judecarea unei acțiuni formulate tardiv, cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a caracterului previzibil al normei de drept. Această soluție este contrară și jurisprudenței Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au reafirmat caracterul imperativ al termenului de 6 luni prevăzut de art. 541 C. proc. pen. 5. Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea criticilor formulate prin întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (20 aprilie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Într-o primă critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a omis să analizeze în mod efectiv temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, neclarificând în mod cert fundamentul de drept al acțiunii. Critica astfel formulată este nefondată. În cauză, urmare a îndrumărilor deciziei instanței de casare, pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelului, avea obligația de a proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată urmând ca, subsecvent, să aprecieze cu privire la incidența în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, precum și asupra prescripției dreptului material la acțiune, în raport de fundamentul cererii de chemare în judecată avut în vedere de reclamant. Cu privire la aspectul vizând calificarea cererii de chemare în judecată, conformându-se îndrumărilor instanței de casare, curtea de apel a reținut următoarele: "prin precizările depuse la dosar, la data de 28.02.2025, în urma casării cu trimitere spre rejudecare, reclamantul a învederat în mod clar că prin prezentul demers judiciar, solicită angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării sale în cadrul dosarului penal finalizat prin clasare, ce a cauzat onoarei, demnității și reputației sale, dar și prestigiului profesional, susținând totodată că a solicitat acordarea de despăgubiri pentru aceste prejudicii, prin acuzația în materie penală adusă, care nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, dosarul penal fiind finalizat cu o soluție de clasare. (...) Invocând soluția de clasare dispusă în cazul său la finalul unui dosar penal care a presupus și arestarea sa preventivă, reclamantul a solicitat prin cererea de față acordarea de despăgubiri materiale și daune morale, pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea sa de libertate, acuzația în materie penală adusă nefiind aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție. (...) Pornind de la considerentele obligatorii ale deciziei nr. 136/2021, reținând că prin prezentul demers judiciar se urmărește angajarea răspunderii delictuale a statului în temeiul art. 1349 C. civ., ce trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 C. proc. civ..pen, prezentei acțiuni îi sunt aplicabile și dispozițiile care reglementează felul și întinderea pagubei(art. 540 C. proc. civ..pen), precum și cele care reglementează acțiunea pentru repararea pagubei(art. 541 C. proc. civ..pen.). (...) În cazul de față, este vorba de formularea, după declararea neconstituționalității disp.art. 539 C. proc. civ..pen, a unei acțiuni prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat de privarea de libertate în cadrul dosarului penal soluționat prin clasare." Așadar, potrivit precizării făcute de reclamant în fața instanței de apel, s-a stabilit că, în cauză, cererea de chemare în judecată este fundamentată pe faptul arestării sale nelegale în dosarul penal finalizat printr-o soluție de clasare. Contrar susținerilor recurentului-pârât, considerentele selectate din hotărâre, anterior redate, expun în mod suficient de clar și lămuritor care este fundamentul acțiunii introductive, urmare a precizării formulate de parte. Cum prin demersul său judiciar reclamantul a pretins dezdăunări pentru arestarea sa, urmată de clasarea cauzei penale, temeiul de drept al pretenției deduse judecății este dat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în varianta extinsă în urma declarării neconstituționalității textului legal prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, a cărei incidență în cauză a fost subsecvent stabilită de instanța de apel. Având în vedere temeiul de drept astfel lămurit, se exclude orice examinare a inadmisibilității acțiunii, excepție invocată atât de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în fața primei instanțe (hotărâre neatacată de către pârât), cât și de reprezentantul Ministerului Public la termenul din 31 martie 2025 în fața instanței de apel din actualul ciclu procesual (excepție unită cu fondul cauzei). Or, față de precizarea cererii de chemare în judecată, o atare analiză a devenit lipsită de utilitate, dat fiind că inadmisibilitatea privea o acțiune pornită pe temeiul art. 1349 C. civ., raportat la natura specială a răspunderii Statului pentru erori judiciare. Înalta Curte constată că, în mod legal și procedural, conformându-se îndrumărilor date prin decizia de casare, instanța de apel, după fixarea temeiului de drept și stabilirii incidenței în cauză a Deciziei nr. 136/2021 pronunțată de Curtea Constituțională, a procedat la analizarea excepției prescripției dreptului material, fiind nefondate criticile recurentului-pârât ce fac trimitere la nesoluționarea cu prioritate a excepției inadmisibilității. Nefondate sunt, de asemenea, și criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât reclamă faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 541 C. proc. pen., soluționând eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin interpretarea, în mod extensiv și nejustificat, a momentului de început al termenului de prescripție, fără a analiza în mod concret data rămânerii definitive a hotărârii favorabile reclamantului și data comunicării acesteia. În susținerea criticii, recurentul-pârât a arătat că, în cauză, privarea de libertate a fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea nr. 43 din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2017, prin care s-a înlăturat măsura stării de arest preventiv a inculpatului și s-a dispus punerea de îndată în libertate. Apreciază, astfel, că data de 18 mai 2017 a fost momentul de la care dreptul material la acțiune a început să curgă, și nu 16 decembrie 2021, cum greșit a reținut instanța de apel. Înalta Curte reține că momentul de început al curgerii dreptului material la acțiune este dat de dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acest text normativ vizat de criticile de nelegalitate având următorul conținut: - "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, a ordonanței sau, după caz, a încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, privarea nelegală sau injustă de libertate, respectiv caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică." Este de principiu admis că norma juridică anterior redată reglementează explicit momentul temporal obiectiv care marchează începutul cursului prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire întemeiată pe art. 539 C. proc. pen., fiind vorba despre data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate. Așadar, dreptul la despăgubiri consacrat în alin. (1) al art. 539 C. proc. pen. se naște în cazul în care privarea de libertate este nelegală și o asemenea nelegalitate a fost stabilită, după caz, "prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare" (alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.). În cauză, fiind vorba despre o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei este supusă regimului juridic prescris de art. 540 și art. 541 C. proc. pen., incidența acestor dispozițiile legale fiind corect reținută de către instanța de apel. Prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituțională a statuat că "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare" (paragraful 54 din Decizie). În ceea ce privește cadrul factual, se reține că măsura arestării preventive a reclamantului A., pentru o perioadă de 30 de zile, a fost dispusă prin încheierea nr. 66 din 12 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul penal nr. x/2017 Prin încheierea nr. 43/C/CC/DL din 18 mai 2017, Curtea de Apel Pitești a admis contestația formulată de inculpatul A., a dispus casarea în întregime a celei dintâi încheieri, și rejudecând, a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș privind arestarea preventivă. A revocat măsura arestării preventive dispusă de Tribunalul Argeș prin încheierea nr. 66 din 12 mai 2017 și dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă. Prin Ordonanța din 16 decembrie 2021 emisă în dosarul nr. x/2016, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a dispus clasarea cauzei în care reclamantul A. avea calitatea de inculpat. Din perspectiva criticii vizând prescripția dreptului la acțiune, Înalta Curte constată că sunt legale statuările curții de apel prin care s-a reținut că, în raport de conținutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare din 16 decembrie 2021. Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât, în sensul că încheierea nr. 43 din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2017, prin care s-a înlăturat măsura stării de arest preventiv a inculpatului și s-a dispus punerea sa în libertate, ar putea constitui momentul de început al curgerii termenului de prescripție, cu argumentul dat de recurent că prin acest act procedural privarea de libertate a fost stabilită în mod definitiv. Interpretarea propusă de parte este eronată și se situează în afara ipotezelor prevăzute de textele legale anterior redate. Totodată, nu ține cont de faptul că prin încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți constată că se impune revocarea măsurii arestului preventiv se analizează, de fapt, temeinicia măsurii arestării preventive, iar nu legalitatea măsurii privative de libertate. Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reține concluzia că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul generator al acestui drept, iar începutul cursului prescripției este marcat, în virtutea circumstanțelor particulare ale cauzei, de data rămânerii definitive a ordonanței de clasare. În ceea ce privește momentul rămânerii definitive a acestei ordonanțe, se constată că acesta nu a fost contestat prin prezentul recurs, instanța de apel reținând că soluția procurorului a rămas definitivă la data de 5 ianuarie 2022, prin expirarea termenului de 20 de zile de la comunicarea copiei ordonanței (a actului prin care s-a dispus soluția) - termen prevăzut de lege pentru formularea plângerii împotriva soluției de clasare (art. 339 C. proc. pen.). În raport de acest moment (5 ianuarie 2022) și de cel al înregistrării cererii introductive (20 aprilie 2022), demersul reclamantului este plasat înlăuntrul termenului de prescripție de 6 luni, ceea ce conferă atributul legalității deciziei instanței de apel prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Argeș în vederea continuării judecății. Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat. Având în vedere culpa procesuală a recurentului, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.570 RON, reprezentând onorariu de avocat.