Decizia nr. 2216/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 7 aprilie 2021, în dosarul nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Banca Națională a României, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov și B. S.R.L. Brașov, ca în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta de rangul I să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x și terenul aferent din imobilul situat în municipiul Brașov, strada x, nr. 43, înscris în cartea funciară nr. x Brașov, sub numărul cadastral x; să dispună rectificarea acestei cărți funciare, în sensul dezmembrării imobilului în două loturi, respectiv, un lot care să cuprindă apartamentul nr. x, dobândit de către reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996; să dispusă întocmirea tabelului de dezmembrare, cu acordarea de numere topografice noi, și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra lotului astfel format, urmând ca lotul nr. x să fie înscris în favoarea pârâtei Banca Națională a României; să instituie în sarcina pârâților obligația de plată a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 280/S din 20 decembrie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant convențional al semnatarului cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Banca Națională a României; a anulat cererea de chemare în judecată formulată de domnul avocat C., în calitate de reprezentant convențional al reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții Banca Națională a României, Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, reprezentat convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, Municipiul Brașov, reprezentat legal de primar, și B. S.R.L.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă Prin decizia civilă nr. 1252 din 22 septembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu intimații Banca Națională a României, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, Municipiul Brașov, prin primar, și S.C. B. S.R.L.; a anulat sentința nr. 280/S din data de 20 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Brașov și a trimis cauza spre rejudecare. În rejudecare, la termenul de judecată din 3 martie 2023, instanța a constatat că a avut loc transmiterea convențională a calității procesuale pasive de la Banca Națională a României către S.C. D. S.R.L., care a fost introdusă în cauză ca intervenient. 2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în rejudecare Prin sentința civilă nr. 322/S din data de 5 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României și intervenienta D. S.R.L.; a obligat pe reclamantă la plata sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intervenientă. 3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă Prin decizia nr. 1613 din 4 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 322 din 5 decembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1613 din 4 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta A.. Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., sens în care arată că cererea reclamantei de a se prezenta contractul de vânzare încheiat în data de 22.12.2006, în original, a fost respinsă de instanța de apel cu motivarea ca acesta nu este un înscris care să producă efecte în cauză. Contrar celor menționate în încheierea de respingere a solicitării, instanța de apel a ținut cont de acest înscris, reținând că reclamanta a înstrăinat imobilul către o terță persoană juridică, iar înscrisul, deși nu a fost și nu este recunoscut de către recurentă, a stat la baza motivării hotărârii de apel. Afirmă că reiterează și pe calea recursului cererea de a se depune în original înscrisul intitulat contract de vânzare încheiat în data de 22.12.2006. În al doilea rând, recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privind efectul lucrului judecat. Instanțele de fond au reținut greșit că decizia nr. 714/Ap/2005, prin care s-a constatat legalitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/20.12.1996, (act de proprietate prezentat de către recurenta apelantă) și s-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate, nu se poate impune cu putere de lucru judecat, deoarece litigiul a fost soluționat doar ca efect al admiterii unor excepții și nu după cercetarea fondului. În realitate, instanța de apel învestită cu soluționarea apelului împotriva sentinței nr. 9617/2003, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2003, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare nr. x/20.12.1996, a soluționat fondul cauzei motivând pe larg care sunt considerentele pentru care a admis apelul, dispunând admiterea cererii reconvenționale prin care a constatat legalitatea încheierii acestui contract, care este titlul de proprietate prezentat de către reclamantă pentru a fi comparat cu titlul exhibat de pârâtă, precum și intabularea pe numele reclamantei. Afirmă că și sentința nr. 30/2004, pronunțată în dosarul nr. x/2003, decizia nr. 893, pronunțată în dosarul nr. x/2004, sentința nr. 78/S/2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 și sentința nr. 12106/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, au fost pronunțate ca efect al cercetării pe fond a cauzelor și se impun cu autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, instanțele de fond constată greșit că singura hotărâre care se impune cu autoritate de lucru judecat este sentința nr. 6450/2007, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2007, statuare nelegală, deoarece, pentru a se putea reține acest efect, trebuia să fie pronunțată anterior datei de întocmire a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, altfel neputând retroactiva pentru a produce consecințe și motive de anulare. Totodată, arată că motivarea instanțelor de fond și de apel încalcă regulile aplicabile în materia autorității lucrului judecat, precum și principiul stabilității și securității juridice, potrivit cărora cetățenii trebuie protejați contra unei situații de drept decurgând dintr-o hotărâre pronunțată posterior înstrăinării bunului. Recurenta susține și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1996 și ale Legii nr. 10/2001. În acest sens, susține că prin motivarea instanței de apel este încălcat și principiul stabilității și securității juridice, principiu care exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul și care a fost pronunțată ulterior înstrăinării. Mai arată că dreptul de proprietate trebuie ocrotit și garantat într-o manieră concretă și efectivă, iar nu teoretică și iluzorie, astfel încât statului – care a procedat la constituirea dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta în baza unei legi speciale (Legea nr. 112/1995) – îi revine și obligația generală de a garanta acest drept. Fiind vorba de stat, ca vânzător, și tot de stat (B.N.R.), care împiedică pe recurentă să se bucure de bunul său imobil și să dispună de acesta, se pot aplica (mutatis mutandis) hotărârile prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat fără echivoc că actele de restituire emise în baza legilor de reparație (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001) constituie un "bun" în sensul Convenției. Acest principiu se aplică și speței de față, deoarece este aceeași teză de dobândire a unui bun, în baza unei legi speciale (Legea nr. 112/1995) de la Statul Român. Apreciază greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia reclamanta trebuia să verifice dacă statul vânzător avea titlu valabil, întrucât, ca beneficiară a unei legi speciale, avea doar obligația de a se adresa cu o cerere de cumpărare statului vânzător, prin mandatarul său B., iar acesta din urmă era cel care trebuia să analizeze îndeplinirea cerințelor legale pentru încheierea contractului de vânzare. Prin urmare, bunurile imobile obținute prin vânzare de la stat, atacate sau contestate chiar de către autoritățile statului (B.N.R.), constituie "bun actual" ce intra în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul Adițional CEDO. Învederează că modul în care instanța de apel a dat preferință titlului exhibat de către B.N.R. este greșit, întrucât, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor, ceea ce instanța trebuia să verifice și, prin urmare, să compare, este titlul celui de la care părțile susțin că au dobândit dreptul de proprietate. Însă, în prezent, există o statuare judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, în sensul existenței unui titlu de proprietate al statului asupra bunului imobil din litigiu, preluarea de către stat a bunului fiind una de fapt (sentința nr. 30/2004, sentința nr. 78/S/2018, decizia nr. 1513/Ap/2018). Recurenta afirmă și încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și arată că raționamentul prin care instanța de apel a dat preferință titlului exhibat de pârâtă reprezintă o ingerință, în sensul legii fundamentale și al CEDO, în dreptul său de proprietate, motiv pentru care solicită aplicarea prioritară a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pe temeiul priorității reglementarii internaționale, instituită prin dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, și ale art. 3 C. proc. civ. Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, susține că statul este responsabil pentru greșelile constând în emiterea unor titluri necorespunzătoare din cauza neglijenței propriilor reprezentanți și nicio culpă nu poate fi reproșată celor care își văd anulate titlurile din cauze incumbând statului și instituite tot de acesta. Astfel, CEDO a statuat că anularea de către instanțele judecătorești a titlurilor de proprietate emise în procedurile legilor speciale de reparație, motivată de fapte imputabile exclusiv autorităților, fără a se retine vreo culpă în sarcina beneficiarilor (aplicabil în speța de față mutatis mutandis), constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, chiar și în cazurile în care s-ar dovedi existența unor cauze de interes public care să justifice anularea. Susține prevalența dreptului și jurisprudenței comunitare, ce decurge din prevederile art. 46 din Convenție și ale art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 3 C. proc. civ. și solicită să se dea prioritate art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudenței instanței europene în această materie. Afirmă că, în cauza de față, ingerința este, în mod evident, nejustificată, întrucât nu este prevăzută de lege și nu a intervenit pentru o cauză de utilitate publică. Chiar dacă pârâta B.N.R. este o instituție importantă a statului, fiind – potrivit propriului Statut – "o instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București (...)", dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuție nu se circumscrie obiectivului fundamental al acesteia, obiectiv care ține de politicile monetare. Pretinsul drept de proprietate invocat de B.N.R. este unul privat și nu unul public, în cauză nefiind vorba de un interes general al comunității – care ar putea, eventual, justifica ingerința în raport cu nevoia de respectare a siguranței raporturilor juridice și necesitatea menținerii coerentei sistemului juridic intern în general. Mai arată că instanța trebuie să constate și să rețină atât contribuția autorităților publice (Statul Român, prin B. SRL) la nașterea în patrimoniul reclamantei a dreptului care a generat situația litigioasă, cât și buna sa credință la dobândirea imobilului. Totodată, având în vedere perioada mare de timp în care reclamanta a exercitat atributele dreptului de proprietate asupra apartamentului, afirmând că plătește impozite aferente apartamentului și la acest moment, arată că apare ca evident faptul că o astfel de ingerință nu respectă un just raport de proporționalitate. Prin constatarea preferabilității titlului pârâtei B.N.R. și golirea de conținut a dreptului său de proprietate asupra apartamentului, reclamanta ar suporta o sarcină specială și exorbitantă, ceea ce va face ca justul echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor sale fundamentale, ocrotite de Convenție, să fie compromis. Arată că, prin Decizia nr. XXXIII/9 iunie 2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța supremă a statuat asupra condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru a se putea exercita cu succes acțiunea în revendicare de drept comun, anume ca persoana să fi fost exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001, însă aceasta excepție de la regula mai sus invocată poate fi aplicată numai în situația în care bunul nu a fost cumpărat de chiriaș, în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995. Verificând îndeplinirea acestor condiții cumulative, arată că bunul imobil solicitat prin acțiunea de revendicare pendinte face obiectul Legii nr. 112/1995 și al Legii nr. 10/2001, el fiind un bun ce a fost preluat în fapt de stat în perioada de referință a legii, așa cum s-a statuat prin hotărârile judecătorești la care a făcut referire anterior. Învederează că apartenența bunului la categoria bunurilor imobile a căror situație juridică este reglementată de legea specială a fost stabilită cu putere de lucru judecat în cadrul proceduri speciale ce a fost inițiată de către intimata-pârâtă, finalizată prin sentința civilă nr. 30/16.01.2004 a Tribunalului Brașov, definitivă și irevocabilă.

Apărările formulate în cauză Intimata Banca Națională a României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la proba solicitată în recurs, arată că certificatul de atestare fiscală nu are nicio valoare probatorie în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, o acțiune în revendicare. Afirmă că recurenta nu a atacat și încheierea din data de 23 septembrie 2024, prin care curtea de apel a respins solicitarea acesteia de a fi prezentat, în original, contractul de vânzare încheiat la data de 22 decembrie 2006, iar reluarea acestei solicitări în recurs este inadmisibilă, întrucât în această cale de atac nu se pot administra probe noi, cu excepția înscrisurilor. Susține că, în mod corect, a reținut instanța de apel că singura hotărâre prin care a fost stabilită, pe fond, situația juridică a imobilului este sentința nr. 6450/2007, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2007, prin care s-a statuat că nu există titlu valabil de preluarea a imobilului de către stat. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, afirmă că recurenta nu indică dispozițiile pretins încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel, limitându-se a invoca o pretinsă încălcare a principiului stabilității și securității juridice. Sub acest ultim aspect, arată că instanțele de fond nu au făcut decât să certifice o situație de carte funciară existentă din anul 1927, consolidată prin hotărârile judecătorești ulterioare, care au statuat în sensul menținerii neîntrerupte, de către Banca Națională a României, a calității de proprietar asupra imobilului în litigiu. Învederează că nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, neavând loc nicio ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, întrucât nu deține un titlu valabil asupra imobilului revendicat, cedând chiar și posesia din anul 2006. Prin întâmpinarea formulată, intimata D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Afirmă că nu este întemeiată critica privind încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., întrucât prezentarea, în original, a contractului de înstrăinare a dreptului de proprietate nu prezintă relevanță, cât timp reclamanta nu a criticat valabilitatea operațiunilor de înstrăinare succesivă a imobilului în cadrul litigiilor purtate la acel moment. Susține că, în mod corect, a reținut instanța de apel că singura hotărâre prin care a fost stabilită, pe fond, situația juridică a imobilului este sentința nr. 6450/2007, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2007, prin care s-a statuat că nu există un titlu valabil de preluare a imobilului de către stat. Relativ la critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, arată că instanța de apel a soluționat cauza și prin aplicarea dispozițiilor de protecție conferite de acest articol, însă a statuat, contrar celor susținute de recurentă, că o soluție prin care Statul Român ar fi considerat proprietar, în detrimentul B.N.R., ar încălca aceste dispoziții. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimați, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceștia și admiterea recursului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 20 noiembrie 2025, în vederea soluționării recursului. La termenul stabilit, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat, fiind amânată pronunțarea, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., la data de 4 decembrie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Printr-un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., arătând că cererea reclamantei de a se prezenta contractul de vânzare încheiat în data de 22.12.2006, în original, a fost respinsă de instanța de apel cu motivarea ca acesta nu este un înscris care să producă efecte în cauză, reținându-se că reclamanta a înstrăinat imobilul către o terță persoană juridică, iar înscrisul, deși nu a fost și nu este recunoscut de către recurentă, a stat la baza motivării hotărâri de apel. Critica este nefondată. Susținerile recurentei vizează modalitatea de administrare a probatoriului în etapa procesuală anterioară, respectiv proba cu înscrisul constând în contractul de vânzare încheiat în data de 22.12.2006, referitor la care intimata-pârâtă Banca Națională a României a susținut că reclamanta ar fi vândut acest imobilul în litigiu – apartamentul nr. x și terenul aferent, parte din imobilul situat în municipiul Brașov, strada x nr. 43, înscris în cartea funciară nr. x Brașov, sub numărul cadastral x – către o societate comercială, iar reclamanta l-a contestat, solicitând ca înscrisul să se depună în original, sub sancțiunea prevăzută de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că reclamanta a reiterat această solicitare în apel la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2024, termen când s-au discutat probele în cauză, arătând, în esență, în justificarea acestei cereri, că, la răspunsul la interogatoriu luat din oficiu de către prima instanță, a declarat că nu cunoaște acest înscris, depus doar în copie la dosar, și că nu a dat niciun fel de împuternicire pentru a se încheia contractul respectiv, precum și că el a fost avut în vedere la soluționarea pricinii, în sensul că tribunalul ar fi apreciat că "nu este mai caracterizat decât contractul de vânzare-cumpărare din 1927" (act invocat ca titlu proprietate de partea adversă). Cu aceeași ocazie, intimata-pârâtă și-a reafirmat în fața instanței de control judiciar poziția exprimată încă de la momentul formulării apărărilor prin întâmpinarea depusă în primă instanță în sensul că, nefiind parte în contractul invocat, nu deține exemplarul original al actului de vânzare-cumpărare, deși a făcut toate demersurile posibile să încerce să obțină actul, în condițiile în care acesta nu se mai regăsește nici în arhiva lichidatorului judiciar ori cea notarială, arătând totodată, la interpelarea instanței, că actul a fost depus și în procesul anterior dintre părți, ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Brașov, tot în copie. Instanța de apel, în raport și de poziția părților anterior relevată, a respins această solicitare a reclamantei privind depunerea în original a înscrisului, în temeiul prevederilor art. 482 raportat la art. 258 și art. 249 din C. proc. civ., apreciind că nu este utilă soluționării cauzei, iar înscrisul se regăsește în copie la dosarul cauzei (respectiv la filele x din volumul I dosar fond). Conform dispozițiilor art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., text legal invocat expres prin critica de recurs, "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris." Această normă sancționează partea care se folosește în plan probatoriu de un înscris, fără a prezenta originalul acestuia, spre a putea fi confruntat cu copia pe care a depus-o la dosar în vederea stabilirii exactității acesteia. În speță, textul menționat trebuie, însă, corelat în mod necesar și cu prevederile art. 293 din C. proc. civ., referitor la situațiile în care instanța poate ordona înfățișarea unui înscris deținut de partea adversă, la solicitarea celeilalte părți, fiind evident că toate aceste norme procesuale au ca ipoteză împrejurarea în care s-a făcut dovada deținerii înscrisului și nu există motive pentru respingerea cererii de înfățișare a acestuia, circumstanțe față de care partea va fi ținută să prezinte acel act. Așadar, în condițiile în care nu s-a contestat existența împrejurărilor obiective care au constituit pentru intimata-pârâtă un impediment în depunerea originalului înscrisului invocat, contrar alegației recurentei, nu se impunea aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., ci instanța era îndrituită să aprecieze puterea probatorie a copiei depuse la dosar în conformitate cu dispozițiile C. civ. de la 1864, act normativ sub imperiul căruia actul translativ de proprietate ar fi fost încheiat. Maniera în care instanța a procedat în privința cererii de suplimentare a probatoriului în faza apelului, sub aspectul criticat, relevă o aplicare corectă a normei legale sus-menționate, precum și a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale, alin. (7) al articolului menționat obligând instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile. Nu în ultimul rând, trebuie remarcat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia, iar sancțiunea procesuală a nulității, care se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare, își găsește aplicare ca ultim remediu, respectiv, în ipoteza în care numai desființarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă. Or, Înalta Curte constată că nu se poate reține nelegalitatea hotărârii atacate nici din această perspectivă, o atare vătămare, care ar decurge, în opinia recurentei, din soluționarea cererii de revendicare imobiliară printr-o apreciere eronată asupra puterii doveditoare a înscrisului în discuție prin prisma stabilirii dreptului de proprietate preferabil pe baza acestui act translativ de proprietate nu se desprinde din cuprinsul deciziei de apel, din considerentele acesteia nerezultând că instanța devolutivă de control judiciar s-ar fi raportat în mod esențial în acest scop la actul arătat, altele fiind titlurile de proprietate exhibate și comparate în cauză, după cum se va preciza în continuare, în cadrul examinării celorlalte motive de nelegalitate deduse judecății. Recurenta impută instanței de apel și încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privind efectul lucrului judecat, susținând în acest sens că în mod eronat s-a reținut în cauză că decizia nr. 714/Ap din 14.12.2005 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a constatat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.12.1996 (act de proprietate prezentat de către recurentă) și s-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate, nu se poate impune cu putere de lucru judecat, deoarece litigiul a fost soluționat doar ca efect al admiterii unor excepții și nu după cercetarea fondului. Totodată, afirmă că și sentința nr. 30/2004, pronunțată în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Brașov, decizia nr. 893/2004 a Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2004, sentința nr. 78/S/2018 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2016, și sentința nr. 12106/2016 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2016, sunt rezultatul cercetării pe fond a cauzelor și se bucură de autoritate de lucru judecat, dar instanțele de fond în speță au constatat greșit că singura hotărâre care se impune astfel este sentința nr. 6450/2007 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2007, statuare nelegală, întrucât, pentru a se putea reține acest efect, trebuia să fie pronunțată anterior datei de întocmire a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, în caz contrar neputând produce consecințe sub aspectul anulării actului. Aceste critici de nelegalitate anterior evocate, examinate prin prisma incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., sunt nefondate, conform considerentelor expuse în continuare. Hotărârea judecătorească, ca act al puterii publice și rezultat al unei verificări jurisdicționale realizate de instanță, se bucură de autoritate de lucru judecat, iar nesocotirea principiului autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Aceste principii au fost consacrate în doctrina și jurisprudența anterioară adoptării Noului C. proc. civ. pe baza reglementării date prin dispozițiile referitoare la prezumția irefragabilă a lucrului judecat – art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2), art. 1201 din C. civ. de la 1864 cu referire la reglementarea excepției procesuale absolute cu acest obiect, prin art. 166 din C. proc. civ. de la 1865 (norme sub imperiul cărora a fost pronunțată o parte dintre hotărârile judecătorești definitive ale căror efecte sunt puse în discuție prin criticile de recurs). Noile dispoziții procesual civile – art. 430 și 431 din C. proc. civ. – care reglementează în prezent instituția autorității de lucru judecat, norme evocate prin decizia de apel, au extins efectele lucrului judecat, prin consacrarea legislativă, atât a manifestării sale negative, cât și a celei pozitive. Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci aceasta constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora. Raportându-se la aceste considerente de drept, Înalta Curte constată că raționamentul pe care s-a fundamentat analiza hotărârii invocată de pârâtă în susținerea dreptului său de proprietate este unul corect. Astfel cum s-a remarcat în etapele procesuale anterioare, între reclamantă și pârâți sau, după caz, succesorii acestora au avut loc mai multe litigii vizând același imobil ce face obiectul prezentei cauze. Unul dintre acestea, în raport de care, prin prezentul recurs, decizia de apel este criticată sub aspectul încălcării puterii lucrului judecat, a fost soluționat, definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr. 714 din 14.12.2005 a Curții de Apel Brașov, hotărâre prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Banca Națională a României, fiind respinsă cererea acesteia privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.12.1996 ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală și, totodată, fiind admisă cererea reconvențională de constatare a legalității aceluiași contract. Referitor la hotărârea judecătorească sus-menționată instanța de prim control judiciar a reținut că cererea reconvențională de constatare a legalității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.12.1996 privind spațiul locativ în litigiu a fost admisă în apel, fără o analiză pe fond a acesteia, ci doar ca o consecință a constatării faptului că reclamanta nu avea calitate procesuală activă, împrejurare care rezultă, cum corect s-a remarcat, chiar din considerentele respectivei decizii a instanței de apel. Revenind la critica de nelegalitate formulată de recurentă, vizând nesocotirea efectului autorității de lucru judecat, se constată că singura statuare din cadrul hotărârii examinate pusă în discuție prin intermediul susținerilor din recurs este aceea privind constatarea legalității actului translativ de proprietate pe care se fundamentează acțiunea reală petitorie dedusă judecății. Or, Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar s-a raportat în mod corect la acest aspect invocat de reclamantă, în condițiile în care premisa comparării titlurilor de proprietate exhibate în cadrul revendicării imobiliare a constituit-o tocmai existența acestora ca acte juridice translative de proprietate, analiza distinctă a valabilității acestora nefăcând, de altfel, obiectul cererilor cu care instanțele au fost învestite în speța de față. În acest sens, prin decizia de apel s-a arătat explicit că ambele părți litigante au titluri valabile, împrejurare față de care s-a apreciat că invocarea hotărârilor judecătorești (aceleași care sunt reiterate prin memoriul de recurs) "nu reprezintă un argument suficient pentru a valida acțiunea în revendicare formulată". Așadar, prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care se sancționează încălcarea efectului autorității de lucru judecat, nu se constată că instanța de apel ar fi nesocotit acest efect al actului jurisdicțional prin dezlegarea dată în acest nou litigiu chestiunii invocate de recurenta reclamantă. În realitate, Înalta Curte notează că reclamanta, susținând în circumstanțele învederate incidența acestui motiv de nelegalitate, nu precizează care dintre aceste statuări definitive, din hotărârile judecătorești indicate, apreciate ca fiind intrate în puterea lucrului judecat, ar fi fost ignorate ori, după caz, ar fi fost contrazise prin dispozițiile din decizia recurată, nemulțumirea titularei cererii de recurs fiind generată exclusiv de maniera în care instanța de apel le-a valorificat, ca urmare a interpretării și aplicării normelor legale incidente, în cadrul raționamentului care a condus la respingerea cererii deduse judecății, aspect care va face însă obiectul unei analize distincte în prezenta cale extraordinară de atac, analiză subsumată ultimului motiv de nelegalitate invocat, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, recurenta a pretins că în mod nelegal s-ar fi reținut că singura hotărâre care se impune părților cu autoritate de lucru judecat este sentința nr. 6450/2007, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2007, întrucât aceasta ar fi trebuit să fie pronunțată anterior datei de întocmire a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 pentru a avea consecințe asupra validității acestui act. Instanța de recurs constată că nici această susținere, în măsura în care vizează efectul hotărârii judecătorești sus-menționate asupra contractului, nu poate fi primită ca atare din perspectiva cazului de casare examinat, având în vedere că ceea ce recurenta pune în discuție (fără a argumenta însă o atare alegație prin referire la considerentele deciziei) este valorificarea eronată a puterii lucrului judecat sub aspectul reținerii unui motiv de nulitate a actului juridic civil perfectat anterior, deși incidența acestei sancțiuni de drept civil ar trebui analizată prin raportare la împrejurări existente la momentul încheierii acestuia. Or, astfel cum deja s-a subliniat, instanța de apel nu a statuat asupra nulității actului translativ de proprietate exhibat de reclamantă, critica formulată în acești termeni nefiind aptă să determine cenzurarea deciziei supuse controlului judiciar, în condițiile în care nu se raportează punctual la conținutul respectivei decizii și nu combate dezlegarea juridică dată prin aceasta problemelor litigioase. Este întemeiată, însă, în limitele ce vor fi prezentate în continuare, afirmația recurentei privitoare la încălcarea de către instanțele de fond și de apel a regulilor aplicabile în materia autorității lucrului judecat și, mai ales, a principiului stabilității și securității juridice, având în vedere că hotărârea menționată, sentința nr. 6450/2007, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2007, a fost pronunțată posterior înstrăinării bunului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996. O hotărâre judecătorească, ca act al puterii publice și rezultat al unei verificări jurisdicționale realizate de instanță, se bucură de autoritate de lucru judecat, dar principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul acestui principiu este reprezentat de contradictorialitatea procesului și dreptul la apărare, deoarece părțile au participat în litigiu și au avut astfel ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și, eventual, de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv). Prin urmare, părțile nu pot repune în discuție, într-o judecată viitoare, cele tranșate în mod irevocabil într-un litigiu anterior, purtat între ele. Din perspectiva naturii probatorii a puterii lucrului judecat, în relația dintre părțile procesului, prezumția de lucru judecat instituită de art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ. are valoare absolută, irefragabilă, neputând fi primită nicio dovadă împotriva ei. În ceea ce-i privește pe terți, opunerea hotărârii judecătorești, ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor substanțiale pe care le va produce, nu va însemna însă și posibilitatea invocării obligativității acestor efecte față de ei, astfel încât să nu le poată combate în cadrul unui nou proces. Pentru terți, prezumția de lucru judecat are valoare relativă, ei putând face dovada contrară celor stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu la care nu au participat. În prezent, dispozițiile art. 435 din actualul C. proc. civ. reglementează expres modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces. De asemenea, aceștia, dacă au interes, pot invoca o astfel de hotărâre, ca efect reflex al principiului opozabilității hotărârii față de ei. În acest context normativ, trebuie subliniat deci că o hotărâre își poate produce efectele cu valoare obligatorie și față de alte persoane decât cele care au participat în mod direct și nemijlocit la judecată, din cauza raporturilor lor cu părțile, fiind considerate asimilate acestora. Astfel, autoritatea de lucru judecat asigură stabilitatea raporturilor juridice și sub acest aspect, împiedicând avânzii-cauză să reia litigii soluționate definitiv ori să repună în discuție în alte procese chestiuni tranșate jurisdicțional, urmare a legăturii realizate prin succesiunea în drepturi. Într-o asemenea situație se regăsește succesorul cu titlu particular al uneia dintre părți, cu condiția însă ca acesta să fi dobândit bunul (dreptul) ulterior soluționării litigiului în care antecesorul său a avut calitatea de parte sau, după caz, după îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară referitoare la dreptul transmis. Or, ținând seama de data transmiterii dreptului de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.12.1996, încheiat de reclamantă cu S.C. B. S.R.L. Brașov, se constată că in mod eronat curtea de apel, confirmând raționamentul primei instanțe, a reținut că sentința civilă nr. 6450/5.07.2007 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 396/Ap din 21.12.2007 a Tribunalului Brașov și irevocabilă prin decizia nr. 153/R din 13.05.2008 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a respins cererea S.C. B. S.R.L. Brașov, de constatare a existenței dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului situat în municipiul Brașov, strada x nr. 43, înscris în cartea funciară nr. x Brașov, sub numărul topografic x, 5481, și a dreptului de administrare asupra acestui imobil, s-ar opune reclamantei cu putere de lucru judecat. O atare concluzie nu poate determina însă casarea deciziei atacate din perspectiva validării criticii recurentei prin care se impută instanței de apel încălcarea principiului stabilității și securității juridice, întrucât o asemenea soluție ar fi una pur formală, fără efect în privința dezlegării date în cauză cererii deduse judecății, având în vedere și argumentele care vor fi detaliate în cadrul analizei referitoare la modalitatea de interpretare și aplicare în apel a normelor de drept material în materia revendicării imobiliare. Trebuie subliniat astfel că nu se poate omite împrejurarea că, așa cum s-a și menționat, relativitatea efectelor obligatorii și a lucrului judecat ale hotărârii judecătorești nu antrenează consecința inopozabilității actului jurisdicțional față de terți, care nu pot nega situația juridică născută din existența unei hotărâri judecătorești, ca fapt juridic. Ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterilor judiciare, chiar dacă nu au participat la acestea, dar pot să demonstreze, în justiție, contrariul. Or, respectiva hotărâre – sentința civilă nr. 6450/5.07.2007 a Judecătoriei Brașov, definitivă și irevocabilă – se impunea a fi valorificată în prezentul litigiu în privința examinării eficacității titlurilor de proprietate exhibate, nereținându-se în speță că s-ar fi combătut prin probele administrate cele stabilite jurisdicțional anterior. Sunt nefondate și criticile referitoare la soluționarea acțiunii în revendicare, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 CEDO, precum și a principiului stabilității și securității juridice, cu trimitere și la jurisprudența instanței europene în această materie, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a susținut, în esență, că este greșită modalitatea în care instanța de apel a dat preferință titlului de proprietate exhibat de către B.N.R., întrucât, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor, ceea ce trebuia să se verifice și, prin urmare, să constituie element de comparație este titlul celui de la care părțile susțin că au dobândit dreptul de proprietate. Însă, în prezent, există o statuare judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, în sensul existenței unui titlu de proprietate al statului asupra bunului imobil din litigiu, deoarece preluarea de către stat a bunului a fost una de fapt (invocându-se sentința nr. 30/2004, sentința nr. 78/S/2018 și decizia nr. 1513/Ap/2018, anterior menționate). Înalta Curte constată că acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., conform cărora, "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o alta persoana care îl deține fără drept", aceste prevederi legale consacrând acțiunea în revendicare, ca mijloc principal de apărare a dreptului de proprietate. În lipsa unei reglementări exprese a acestui tip de acțiune în legislația românească anterioară Noului C. civ., teoria revendicării a fost cristalizată de practica judecătorească și de doctrina juridică în criterii precise, aplicate în mod constant și unitar și care își păstrează valabilitatea. Astfel, acțiunea în revendicare reprezintă o acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun, solicită instanței să recunoască dreptul său de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia acestuia de la cel care îl deține fără a fi proprietar. Atunci când posesorul bunului invocă la rândul său un drept de proprietate, instanța este chemată să stabilească direct existența dreptului de proprietate în cadrul acestei acțiuni reale cu caracter petitoriu, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante și să confirme astfel dreptul de proprietate al uneia dintre părți asupra bunului. În situația în care dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, și anume, printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată, ce generează o prezumție relativă a împrejurării că dreptul de proprietate asupra imobilului se găsește în proprietatea celui ce exhibă acel titlu. Prin urmare, prin invocarea acestor titluri, fie translative, fie declarative, se invocă în realitate doar o prezumție de proprietate decurgând din faptul existenței titlului, cealaltă parte putând răsturna prezumția invocând și ea o prezumție contrară mai puternică. Instanța învestită cu o astfel de acțiune petitorie trebuie, deci, să cerceteze titlurile de proprietate ale autorilor părților pentru a se identifica un autor comun (situație în care pot deveni relevante și regulile referitoare la publicitatea imobiliară, urmând a se verifica dacă prin efectuarea formalităților specifice s-a realizat opozabilitatea dreptului) sau, după caz, dacă unul dintre aceștia a dobândit proprietatea printr-un mod originar, stabilindu-se în acest fel "dreptul preferabil". Înalta Curte constată că, în cadrul acțiunii în revendicare de față, atât reclamanta, cât și pârâta au pretins că sunt proprietari ai imobilului în litigiu, situație care făcea necesară examinarea dreptului pretins de fiecare dintre părțile litigante conform regulilor mai sus expuse, instanța de apel procedând în acest sens, contrar afirmațiilor recurentei. Astfel, reținând că reclamanta a invocat în susținerea pretențiilor sale contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.12.1996, prin care aceasta a dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la Statul Român, reprezentat legal de S.C. B. S.R.L. Brașov, în calitate de vânzător, imobilul revendicat și că, în data de 7 iulie 1927, între E., în calitate de vânzător, și Banca Națională a României, Agenția Brașov, în calitate de cumpărător, a fost perfectat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 550, ce a avut ca obiect material imobilul situat actualmente în municipiul Brașov, strada x nr. 43, înscris în cartea funciară nr. x, provenită din conversia cărții funciare nr. x Brașov, în temeiul căruia, a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâtei în evidențele de carte funciară, instanța de apel a apreciat că aplicarea regulilor de drept consacrate în materia acțiunii în revendicare presupune compararea acestor titluri de proprietate prezentate de către părți. Întrucât în speță titlurile de dobândire ale părților provin de la autori diferiți, s-a arătat că nu mai este suficientă doar compararea titlurilor de dobândire pe care le înfățișează părțile, fiind necesar a se analiza care dintre acestea este verus dominus (adevăratul proprietar) sau, cel puțin, beneficiază de aparențe mai puternice că ar avea o asemenea calitate avându-se în vedere că "stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum și a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparențe ale acestei calități este în concordanță cu adagiul nemo plus iurus ad alium transfere protest qaum ipse habet." Cu privire la aceste repere reținute, curtea a constatat că titlul invocat de reclamantă este mai puțin caracterizat, iar aceasta, nu atât pentru că este inopozabil, nefiind înscris în cartea funciară, ci mai ales pentru că nu a ajuns să fie eficace "inter partes", în discuție fiind "însăși lipsa dreptului substanțial de proprietate al terțului subdobânditor, care, evident, nu putea dobândi de la vânzător mai multe drepturi decât avea acesta." Astfel, s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 6450/5.07.2007 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 396/Ap din 21.12.2007 a Tribunalului Brașov și irevocabilă prin decizia nr. 153/R din 13.05.2008 a Curții de Apel Brașov, s-a respins cererea S.C. B. S.R.L. Brașov, de constatare a existenței dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului situat în municipiul Brașov, strada x nr. 43, înscris în cartea funciară nr. x Brașov, sub numărul topografic x, 5481, și a dreptului de administrare asupra acestui imobil, stabilindu-se că nu a existat un titlu valabil de preluare, de către stat, în perioada regimului comunist din România, asupra imobilului respectiv, ci doar o preluare abuzivă, realizată în fapt, care nu poate produce efect translativ de proprietate și nici nu poate sta la baza radierii din evidențele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate al Băncii Naționale a României. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel, analizând raportul juridic litigios conform regulilor specifice ipotezei în care titlurile de dobândire ale părților provin de la autori diferiți și, având a stabili care dintre titlurile de dobândire, pe care le înfățișează acestea este preferabil, nu putea ignora hotărârile judecătorești pronunțate anterior, chiar dacă unele dintre acestea nu se opun părților din prezenta cauză cu putere de lucru judecat. Fără a relua considerentele deja expuse referitoare la valorificarea în litigiul de față a sentinței civile nr. 6450/5.07.2007 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, Înalta Curte subliniază că, deși o hotărâre judecătorească produce efecte numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi totuși invocată ca mijloc de dovadă; or, ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa, cum anterior s-a precizat. Din aceeași perspectivă, se constată că celelalte hotărâri judecătorești invocate de reclamantă prin memoriul de recurs sunt irelevante în ceea ce privește chestiunea preluării imobilului litigios de către statul român, neputând fi valorificate în cauza de față sub aspectul anterior examinat. Astfel, prin sentința civilă nr. 30/S din 16.01.2004 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2003, definitivă prin decizia civilă nr. 893/Ap din 21.09.2004 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, respectiv irevocabilă prin decizia nr. 6017 din 07.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins contestația Băncii Naționale a României privind anularea deciziei nr. 172/1.04.2003 emise de S.C. B., de respingere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului, cu motivarea că banca nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, fără a se examina modalitatea de preluare a imobilului în perioada regimului politic comunist, respectiv titlul cu care bunul imobil a intrat în patrimoniul statului.