Decizia nr. 2033/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1467/2019 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția I civilă sub nr. x/2018, la data de 18 decembrie 2018, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la: aducerea terenului (a căii de acces) de la drumul comunal Mănăștiur Pădurani la parcul fotovoltaic aflat în proprietatea reclamantei la starea inițială sau la o stare care să permită folosirea sa în condițiile contractuale, curățarea digurilor/canalelor de scurgere aflate la limita terenului folosit de reclamantă pentru a permite scurgerea apelor, iar în caz de opunere să fie autorizată să efectueze lucrările pe cheltuiala B.; reducerea proporțională a prețului contractului sau scutirea de plata prețului până la aducerea terenului la starea inițială; obligarea pârâtei la plata sumei de 353.206,23 RON, cu titlu de daune produse reclamantei ca urmare a inundării terenului dobândit de la pârâtă. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș – secția I civilă Prin sentința civilă nr. 1467/PI din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L., a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta ca rămasă fără obiect, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă Prin decizia civilă nr. 178 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1467/13.11.2019 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, a anulat în parte sentința civilă nr. 1467/13.11.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018 și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș în vederea rejudecării cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L. și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casatie și Justiție – secția I civilă Prin decizia civilă nr. 751 din 05 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 178 din 28 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Dosarul a fost înregistrat în rejudecare la Curtea de Apel Timișoara la data de 19 iulie 2022 sub numărul 5934/30/2018*. Al doilea ciclu procesual I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă Prin decizia civilă nr. 297 din 21 noiembrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat în cauză de reclamanta apelantă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta intimată B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1467/13.11.2019 a Tribunalului Timiș, pronunțate în dosar nr. x/2018 și a obligat reclamanta apelantă la plata către pârâta intimată a sumei de 4100 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 297 din 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 29 ianuarie 2025 și repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, solicitând, totodată, și cheltuieli de judecată. În ceea ce privește petitul referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 353.206,23 RON, cu titlu de daune produse reclamantei ca urmare a inundării terenului dobândit de la pârâtă, arată că hotărârea Curții este nelegală (a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele motive și argumente, unele contradictorii, unele reprezentând doar aplicări eronate ale prevederilor contractuale sau legale la starea de fapt probată în speță: prejudiciul contractual reclamat prin cererea introductivă vizează repararea pagubelor produse echipamentelor electrice aflate în incinta postului de transformare ca urmare a inundării terenului pe care acest post de transformare se afla amplasat. Obligațiile contractuale asumate de pârâta intimată sunt cele din cuprinsul contractului nr. x/2012, această suprafață de teren făcând obiectul acestui contract și nu obligațiile asumate prin contractul nr. x/2013 care are ca obiect alte suprafețe de teren (pag. 13 alin. (1) și (2) din decizie). Or, Curtea a aplicat în mod greșit normele incidente în speță, făcând o confuzie nepermisă între temeiul juridic al obligațiilor părților. Cu privire la terenul pe care s-a edificat parcul fotovoltaic arată că a încheiat contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x din 08.05.2013 de Notar Public C.. Cu privire la terenul pe care s-a construit postul de transformare, acesta face obiectul a două contracte: unul încheiat între reclamantă și pârâtă - contractul autentificat sub nr. x/14.12.2012 de notar public C. având ca obiect constituirea unui drept de superficie, uz și servitute în favoarea reclamantei asupra unui teren de 50 mp și 210 mp, pe care urma să fie amplasat postul de transformare; un contract încheiat de pârâtă cu D. - contractul autentificat sub nr. x/14.12.2012 de notar public C., având ca obiect dreptul de superficie, uz și servitute constituit în favoarea D. asupra unui teren de 50 mp și 210 mp, pe care urma să fie amplasat postul de transformare. Prejudiciul este determinat de distrugerea echipamentelor și bunurilor care se regăsesc pe terenurile aferente ambelor contracte și nu doar pentru echipamente din cuprinsul postului de transformare (care se află pe terenul care face obiectul contractului y). Curtea a reținut că pe terenul la care se referă contractul y este amplasată cabina de transformare D. și că distrugerile care au afectat această cabină ar fi unicul temei faptic al prejudiciului său, însă pe lângă această cabină (afectată în principal de inundarea terenului) au mai fost afectate toate instalațiile din parcul propriu-zis (amplasat pe terenul care face obiectul contractului z). Procedând astfel, instanța de apel a înlăturat în mod greșit din soluționarea cauzei prevederile contractului z. Pe de altă parte, caracterul inundabil al terenului pe care se afla parcul fotovoltaic nu se oprește la limita cadastrală a acestei/acestor parcele. Apa care inundă și se acumulează pe terenurile declarate de pârâtă ca nefiind în zona cu potențial afectabil de inundații se revarsă și asupra parcelei pe care este construită clădirea în care se află postul de transformare. De altfel, inundarea postului nu este negată de instanță, însă instanța consideră că, deoarece postul se află pe o altă parcelă, identificată în alt contract, nu se naște nicio obligație în sarcina pârâtei. În al doilea rând, Curtea a pronunțat această soluție fără să observe, să analizeze sau să aplice subsidiaritatea și legătura de cauzalitate dintre cele două contracte (contractul autentificat cu nr. x și cel autentificat cu nr. y), raportat la faptul că respectivul contract nr. x (superficie si servitute pentru terenul aferent postului de transformare) s-a încheiat în considerarea contractului z (superficie pe terenul pe care s-a amplasat parcul fotovoltaic), având în vedere drepturile și obligațiile din acesta și, mai mult, depinzând în totalitate de acest contract. În lipsa contractării terenului necesar edificării parcului fotovoltaic (precum și a executării lui), nu există nicio necesitate și niciun interes în încheierea celorlalte două contracte (2022 și y). Toate prevederile acestor contracte urmează și sunt subsumate celor din contractul inițial (z), pentru terenul aferent parcului în sine. În al treilea rând, deși inițial a invocat prevederile contractului nr. x/2013, obligația de garantare a liniștitei folosințe a terenurilor rezultă din ambele contracte încheiate între părți, fiind atât obligație contractuală (art. 3.1 lit. i), m), v), din Contractul z, art. 16 din Contractul y), cât și legală (art. 695 C. civ.). Prejudiciul s-a produs la echipamente și instalații care erau amplasate pe ambele terenuri, deci inclusiv pe terenul care face obiectul contractului x. Mai mult, întreg parcul și echipamentele din cadrul lui nu pot funcționa deloc în absența cabinei sau în condițiile în care cabina de transformare este defectă, inutilizabilă sau avariată, total sau parțial. Astfel, instanța, în analizarea caracterului inundabil sau nu al terenului și astfel al neîndeplinirii de către pârâta intimată a obligațiilor asumate expres prin contractul nr. x/2013 și implicit prin contractul nr. x/2012 (prin obligația de a pune la dispoziție dreptul de folosință a terenului conform destinației sale), respectiv atragerea răspunderii pentru evicțiune și pentru vicii ascunse, reține că reclamanta nu a dovedit încălcarea de pârâtă a acestor obligații și astfel atragerea răspunderii sale contractuale (pag. 13 alin. (6) și urm. din decizie). Pentru a reține acest motiv, Curtea de Apel a dat o interpretare restrictivă și nejustificată concluziilor raportului de expertiză. Dacă în limbajul de specialitate folosit de expert în cadrul raportului, caracterul inundabil este raportat la deversarea/revărsarea apelor râurilor sau ieșirea din matca lor, ca urmare a ploilor abundente sau a topirii zăpezilor, fenomenul de ridicare a stratului freatic până la suprafața terenului, observabil pe teren atât prin propriile simțuri de către expert, cât și din materialul foto-video administrat în probațiune, este definit de expert ca fiind băltire. Or, interpretarea clauzelor contractului trebuia făcută prin raportare la întelesul normal, uzual al termenului "inundabil" între neprofesioniști. Chiar dacă terenul din discuție nu a fost caracterizat de către expert ca fiind inundabil este dincolo de orice dubiu faptul că el este acoperit de ape, care băltesc și fac imposibil accesul la orice fenomen meteorologic mai serios (ploi, zăpezi, umiditate, etc). În speță s-a probat dincolo de orice dubiu (martori, materiale foto-video, constatările experților) faptul că după orice fenomen meteorologic (ploaie, zăpadă, etc.) terenul se umple de apă iar accesul este fie împiedicat total sau parțial, fie îngreunat de o manieră care îl face impropriu utilizării pentru care a fost contractat. În acest context, termenul "inundabil" folosit în contract trebuie să fie interpretat într-un sens larg, care cuprinde efectele observabile ale expunerii la apă (băltirea apei, stagnarea apelor pe teren, cu consecința împiedicării accesului sau folosinței), indiferent de cauzele acestei expuneri (deversarea râurilor sau ridicarea pânzei freatice). Curtea mai reține că toate aceste cauze sunt datorate unor factori externi care nu decurg din conduita pârâtei intimate și nici din existența unui caracter ascuns al acestor caracteristici (pag. 13 alin. (7) din decizie). Curtea interpretează greșit caracterul ascuns al acestor caracteristici. Acest caracter ascuns rezultă din simplul fapt al garantării de către proprietar (pârâta) a dării în folosință a unui teren neinundabil. Indiferent de persoana care are obligația legală de a întreține canalele a căror colmatare ar putea spori această impracticabilitate a terenului (UAT, proprietarul terenului, etc.), obligația de a oferi și garanta o folosință liniștită a terenului îi revine proprietarului - pârâta din cauză. Or, aceasta nu și-a îndeplinit această obligație, fapt care rezultă fără dubiu din probatoriul administrat. În privința factorilor externi, respectiv nivelul ridicat al pânzei freatice, caracterul argilos al solului care îl face greu permeabil, Curtea reține că reclamanta prin studiul geotehnic nr. 11/2012 întocmit la solicitarea sa, respectiv art. 5.10, a cunoscut sau trebuia să cunoască aspectul potrivit căruia condițiile hidrologice ale amplasamentului se consideră defavorabile, astfel că aceste caracteristici nu pot fi considerate ca fiind vicii ascunse în contract, ele fiind aduse la cunoștinta reclamantei anterior încheierii contractelor în litigiu (pag. 14 alin. (1) din decizie). Susține că raționamentul Curții este greșit, întrucât studiul geotehnic nr. 11/2012, întocmit la solicitarea sa, a avut ca scop edificarea sa în privința caracteristicilor solului, cu unic scop calcularea structurii adecvate și a adâncimii la care trebuie amplasați stâlpii în pământ, calcule necesare pentru realizarea unei instalări corecte a planșelor fotovoltaice, necesar pentru cunoașterea sau planificarea detaliilor tehnice ale construcției parcului și nu a oferit informații despre caracterul inundabil al terenului. Aceste informații au fost cele oferite de proprietar și inserate în contractul z, la art. 3 alin. (1) lit. m). Faptul că este menționat în studiul geotehnic că solul este argilos nu are nicio relevanță pentru pretinsa aducere la cunoștință sau înțelegere sau acceptare de către reclamantă a existenței posibilității inundării terenului, în condițiile în care în contractul de superficie terenul era descris ca fiind neinundabil. Este de observat că, și în măsura în care s-ar accepta ca o serie de factori identificați în expertiză ar ține de caracteristicile inerente bunului pentru a reprezenta vicii ale acestuia (respectiv nivelul ridicat al pânzei freatice, caracterul argilos al solului), această împrejurare nu ar putea fi suficienta pentru atragerea răspunderii pârâtei din moment ce nu se poate decela în ce măsură fenomenul de băltire se datorează fiecăruia dintre factorii menționați de expert (cu precădere cei externi legați de colmatarea canalelor de scurgere) sau rezultă tocmai din acțiunea corelată a acestora, neputând fi astfel imputată strict proprietarului (pag. 14, alin. (2) din decizie). Critică faptul că și acest motiv este eronat. Răspunderea proprietarului este antrenată ca urmare a obligațiilor din cuprinsul contractului și a normelor legale (art. 695 din Cod, invocat ca temei al acțiunii, art. 1350 C. civ.), care instituie obligația acestuia de a pune la dispoziția reclamantei bunul contractat și de a permite folosirea sa în condițiile contractuale. Mai mult, această obligație nu se rezumă la simpla punere la dispoziție a terenului, deoarece aceasta nu s-a obligat doar la punerea la dispoziția reclamantei a unui teren, ci s-a obligat la punerea la dispoziția sa a unui teren neinundabil. Or, indiferent de persoana care are obligația legală de a întreține canalele a căror colmatare ar putea spori această impracticabilitate a terenului (UAT, proprietarul terenului, etc.), obligația de a oferi și garanta o folosință liniștită a terenului îi revine proprietarului - pârâta din cauză. În considerarea acestor garanții și obligații arată că a efectuat întreaga investiție în zona respectivă. În ceea ce privește solicitarea subsidiară de reducere a prețului contractului, Curtea reține că reclamanta nu solicită reducerea prețului superficiei sau suspendarea plății acestuia pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, ci pentru o faptă ilicită extracontractuală proprie a pârâtei, aspect care nu poate fi primit ca fiind admisibil, cele două forme de răspundere civilă neputând fi aplicate concomitent. Susține că reclamanta nu a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a vreunei fapte ilicite cu privire la folosirea căii de acces sau a deteriorării stării canalelor de scurgere, a șanțurilor sau digurilor adiacente, astfel că această solicitare de reparare a prejudiciului nu ar fi întemeiată nici exclusiv pe tărâmul răspunderii civile delictuale (pag. 12 alin. (3)-(4) din decizie). Curtea a respins această solicitare, considerând-o ca fiind întemeiată doar pe răspunderea delictuală a pârâtei, ignorând faptul că a indicat temeiul acestei răspunderi ca fiind unul contractual și anume lipsirea de folosință a terenului. Astfel, prin acțiunea formulată, arată că a solicitat, ca remediu permis în temeiul art. 1551 alin. (2) C. civ., reducerea proporțională a prestației datorate de reclamantă în temeiul contractului (6.801 euro/an + TVA), sau după caz scutirea sa de la plata acestei sume până la aducerea de către pârâtă a terenului într-o stare corespunzătoare pentru folosirea lui în condițiile contractuale. De asemenea, prin acțiune a arătat că în condițiile actuale, nu poate folosi terenul conform destinației sale și nu are acces la zone din parcul fotovoltaic aproximativ jumătate din perioada unui an (întreaga perioadă supusă condițiilor meteorologice care presupun precipitații). Concret această perioadă se poate întinde din luna septembrie a unui an, până în luna mai a anului următor, iar în cazul ploilor de sezon din cursul verii, accesul îi este limitat sau blocat de asemenea. În aceste condiții, consideră că este îndreptățită la reducerea corespunzătoare a prestației sale cu jumătate din suma datorată, în concret, reducerea la suma de 3.400 euro/an + TVA. În drept, recurenta a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. I.

Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin rezoluția de primire din 10 februarie 2025, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a reținut că partea are deschisă calea de atac a recursului, că recursul este legal timbrat, este formulat în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, că în opinia raportorului, motivele de recurs invocate de parte pot fi încadrate parțial în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților pentru a formula, în scris, un punct de vedere. Recurenta-reclamantă nu a formulat un punct de vedere la raport, iar intimata-pârâtă, prin punctul de vedere depus la dosar, la data de 30 septembrie 2025, a învederat că susține nulitatea recursului. Prin rezoluția din 6 octombrie 2025 a fost stabilit termen la data de 18 noiembrie 2025, fără citarea părților, pentru analiza admisibilității în principiu a cererii de recurs, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate și prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. De asemenea, simpla încadrare în drept de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține următoarele: Deși în motivarea cererii sale recurenta-reclamantă a invocat incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că motivarea recursului de față nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel. Astfel, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri intervine atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal de către recurenta-reclamantă. În acest sens, prezenta instanță de recurs reține că motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, motivare ce constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Acest caz de casare conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată. Or, recurenta-reclamantă nu a expus în dezvoltarea acestui motiv de recurs critici concrete cu privire la nemotivarea hotărârii recurate, la motivarea necorespunzătoare a acesteia, la caracterul contradictoriu al motivării hotărârii sau la utilizarea unor argumente fără legătură cu situația dedusă judecății ori la existența unei contradicții între considerente și dispozitiv. Partea s-a limitat doar la a invoca în mod formal, acest motiv de recurs, fără nici o concretizare. Ca atare, acest motiv de recurs scapă controlului de legalitate al Înaltei Curți. Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În susținerea acestuia, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a stabilit greșit întinderea prejudiciului și a locului producerii acestuia, că a dat o interpretare restrictivă și nejustificată concluziilor raportului de expertiză, precum și că a interpretat greșit caracterul inundabil și ascuns al viciilor terenului. A susținut că fenomenul de ridicare a stratului freatic până la suprafața terenului este definit de expert ca fiind băltire, că terenul este acoperit de ape, care băltesc și fac imposibil accesul la orice fenomen meteorologic mai serios, că în speță s-a probat dincolo de orice dubiu (martori, materiale foto-video, constatările experților) faptul că după orice fenomen meteorologic terenul se umple de apă, iar accesul este împiedicat, precum și că nu se poate decela în ce măsură fenomenul de băltire se datorează fiecăruia dintre factorii menționați de expert. Or, deși recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, toate aceste argumente dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs (stabilirea greșită a întinderii prejudiciului și a locului producerii acestuia, interpretarea concluziilor raportului de expertiză, caracterul inundabil (băltirea) al terenului, aprecierea probelor cu martori și foto-video, existența viciilor ascunse, cauzele fenomenului de băltire) vizează, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a analizat situația de fapt și a valorificat probatoriul administrat în cauză. În realitate, astfel de critici tind însă la o nouă evaluare a materialului probator și la reconsiderarea situației de fapt stabilite de instanța de apel, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, care are ca obiect exclusiv controlul de legalitate al hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. De asemenea, reprezintă aspecte de netemeinicie care vizează fondul raportului juridic dedus judecății și susținerile recurentei-reclamante privind pretinsa interpretare eronată a raporturilor contractuale dintre părți și a legăturii dintre contractele invocate. Acestea nu relevă indicarea unei norme de drept material pretins încălcate și nici demonstrarea modului în care instanța de apel ar fi procedat la aplicarea greșită a acesteia, ci tind, în realitate, la o analiză a convenției părților, deci a voinței comune a părților contractante de la momentul încheierii acestora; a conduitei acestora și a probelor administrate, toate acestea fiind însă, aspecte ce exced judecății în calea de atac a recursului. Nici trimiterea făcută de recurenta-reclamantă la textul art. 1551 alin. (2) C. civ. nu poate fi asociată unor critici reale de nelegalitate. Cu toate că partea recurentă a susținut că instanța de apel a ignorat aceste dispoziții legale invocate drept temei al răspunderii contractuale și a considerat că acțiunea este întemeiată doar pe răspunderea declictuală a pârâtei, argumentele aduse în sprijinul acestei critici vizează modul în care instanța de apel a interpretat susținerile părții și a apreciat situația privind lipsa de folosință a terenului (că terenul nu poate fi folosit conform destinației, că nu are acces la zone din parcul fotovoltaic aproximativ jumătate din an, că accesul este limitat din cauza condițiilor meteo și a stării terenului) și îndreptățirea la reducerea prestației contractuale. Înalta Curte observă însă că toate aceste aspecte expuse, a căror reevaluare o solicită recurenta-reclamantă, reprezintă în mod indubitabil elemente ale situației de fapt a cauzei, care se apreciază potrivit probelor administrate, aspecte care nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și, eventual, stabilirea uneia noi, demers care este incompatibil cu judecata în recurs, instanța de apel fiind suverană cu privire la aprecierea probatoriului pentru a se reține o anumită situație de fapt. În exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs nu este competentă să reaprecieze situația de fapt și este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. În aceste coorodonate expuse, se reține că invocarea în mod general a aplicării greșite a unor norme de drept substanțial, fără indicarea în concret a acestora și fără indicarea modului concret în care ele ar fi fost eronat aplicate, nu echivalează cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă acest caz de casare trebuie să fie legată de legea aplicabilă – conținutul și efectele normei – iar nu de chestiuni de fapt ori de apreciere a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, este necesar ca recurenta-reclamantă să demonstreze modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material, să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanțele cauzei și să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății. Însă, printre susținerile sale nu se regăsește nicio critică concretă care să contrazică argumentele instanței de apel, ci doar aspecte de netemeinice a hotărârii recurate, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în recurs. În consecință, Înalta Curte reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurenta-reclamantă nu s-a conformat acestor imperative, astfel că motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, fiind formal indicate, și nici nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de recurentă prin cererea de recurs într-un alt caz expres și limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Față de cele anterior reținute și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și al prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, va constata nul recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L..