Decizia nr. 1693/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 iulie 2023, sub nr. x/2023, pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României – Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat obligarea părții adverse la plata diferenței dintre prețul de piață actual stabilit pe bază de expertiză pentru imobilul situat în București, b-dul x nr. 367, compus din teren în suprafață de 225 mp și construcție, și suma de 231.923 RON/puncte stabilită prin decizia de compensare nr. 18277 din data de 12 ianuarie 2018 (dosar de despăgubire din 15 martie 2013); cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 C. proc. civ., decizia Curții Europene a Drepturilor Omului dată în cauza Văleanu și alții împotriva României, definitivă, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, precum și orice alte dispoziții legale în materie. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 612 din data de 7 mai 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023,mTribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca inadmisibilă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1181A din data de 26 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins proba cu expertiză, ca nefiind utilă cauzei, a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 612 din 7 mai 2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor, a anulat sentința civilă apelată și, evocând fondul: a respins excepția inadmisibilității ca nefondată; a respins acțiunea ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. II. Calea de atac exercitată II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 1181A din data de 26 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, au formulat apel atât pârâta A., cât și pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 februarie 2025, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Recursul declarat de reclamanta A. Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică. Astfel, a arătat că nu a solicitat reevaluarea imobilului prin aplicarea grilei notariale, ci plata diferenței dintre prețul de piață actual, stabilit prin expertiză, și suma de 231.923 RON/puncte, stabilită prin decizia de compensare nr. 18277 din 12 ianuarie 2018. Recurenta-reclamantă a apreciat că suma acordată prin decizie nu este una rezonabilă în raport cu valoare de piață a imobilului și a precizat că și în prezenta speță este incidentă ipoteza reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Văleanu și alții împotriva României, având în vedere că, în cazul în care imobilul ar fi fost restituit în natură, ar fi intrat în posesia unei proprietăți care ar fi prins cel puțin câteva transformări care ar fi avut loc între timp, fie de natură generală (politică generală urbană), fie de natură particulară (reamenajări sau recondiționări). A subliniat că a fost recompensată cu o valoare de 5 ori mai mică decât valoarea de piață a proprietății sale, chiar din raportul de expertiză depus în dosarul nr. x/2007, rezultând o valoare de 294.000 euro, la data efectuării raportului de expertiză – 18 martie 2011 (deci o valoare de 5 ori mai mare decât valoarea stabilită de pârâtă). Ca atare, a susținut că valoarea sumei acordate în compensare nu a fost raportată în mod rezonabil la valoarea proprietății, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. A subliniat că, prin decizia dată de instanța europeană în cauza Văleanu și alții împotriva României, Curtea a obligat Statul Român să acorde notificatorilor despăgubiri la valoarea de piață reală a imobilelor revendicate, motivând că: sumele acordate reclamanților nu au legătură rezonabilă cu valoarea proprietății lor, întrucât reprezintă doar o fracțiune din valoarea de piață a acestora; neacordarea de către autorități a unei despăgubiri rezonabile, proporționale cu valoarea actuală a proprietății; a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Față de cele anterior arătate, recurenta-reclamantă a învederat că și în prezenta cauză suma ce i-a fost acordată nu are legătură rezonabilă cu valoarea proprietății sale, întrucât reprezintă doar o fracțiune din valoarea de piață a imobilului, neacordându-se de către autorități o despăgubire rezonabilă, proporțională cu valoarea actuală a imobilului, existând o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, deși a urmat calea contestației împotriva deciziei de compensare, iar, prin sentința civilă nr. 1078 din data de 25 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 405A din data de 13 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, instanța a respins cererea de chemare în judecată fără să administreze proba cu expertiza, primind o valoare la nivelul anului 2013, inferioară prețului de piața actual, De asemenea, a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată nu îl reprezintă anularea/compensarea deciziei de compensare nr. 18277 din data de 12 ianuarie 2018, aceasta fiind emisă anterior deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 48 din 26 iunie 2023 și hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 8 noiembrie 2022. A arătat că evaluarea imobilului s-a realizat conform grilei notariale din anul 2013, astfel încât aceasta nu corespunde valorii grilei anterioare anului emiterii deciziei și nici valorii prețului de piață. Totodată, a susținut că nu a fost respectate cele statuate prin paragraful 237 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 8 noiembrie 2022, modalitatea de evaluare realizată prin decizia de compensare nr. 18277 din data de 12 ianuarie 2018 fiind nerezonabilă, atât în raport de valoarea grilei anterioare anului emiterii deciziei, cât și cu valoarea prețului de piață. Făcând trimitere la dispozițiile art. 21 din Constituția României, precum și la cele ale art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, sub aspectul recunoașterii dreptului de acces liber la justiție ca drept fundamental, recurenta-reclamantă a afirmat că demersul de față trebuie să aibă în vedere și art. 20 și art. 44 din Constituția României, precum și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, interpretarea și aplicarea legilor interne trebuind să fie conformă cu normele internaționale, iar, în caz de conflict, are prioritate norma internațională. De asemenea, recurenta-reclamantă a precizat și că partea adversă a admis administrarea probei cu expertiza având ca obiect evaluarea imobilului ce face obiectul prezentului litigiu. II.2.2. Recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor Apreciind că în cauză este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat și, pe cale de consecință, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii solicitării părții adverse de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate atât cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și cu cea națională, a stabilit că dispozițiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părții care a pierdut procesul, fiind necesar și ca, în analiza, culpei să se aibă în vedere gravitate prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite și constituie cheltuieli efective și necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă. Totodată, a învederat că legiuitorul a reglementat această problemă, dispunând că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului, nicidecum nu le poate cere ulterior, pe cale separată. Față de cele anterior arătate, recurenta-pârâtă a susținut că onorariul solicitat este excesiv de mare în raport cu gradul de complexitate a cauzei și munca prestată de avocat. A subliniat că reducerea cheltuielilor vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei reprezintă regula îmbrățișată de practica judiciară, fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat și clientul său, în acest sens fiind și decizia Curții Constituționale nr. 401 din 14 iulie 2005. În opinia recurentei-pârâte, în speța de față, reducerea sumei solicitate de către recurenta-reclamantă apare ca o necesitate imperativă și ca o protecție a bugetului de stat. Cu referire la suma solicitată de recurenta-reclamantă, reprezentând onorariul de avocat, a susținut că aceste cheltuieli erau în sarcina părții adverse încă din faza administrativă, fiind cheltuieli neeligibile deoarece, în măsura în care erau depuse în susținerea cererii de reconstituire, dreptul recurentei-reclamantei ar fi fost recunoscut de autoritățile însărcinate cu rezolvarea respectivei cereri fără a mai fi nevoie de acțiunea judecătorească. Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 492 din data de 8 iunie 2026, menționând că instanța de contencios constituțional a reținut că "prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil." Totodată, a menționat că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Sub aceste aspecte, a apreciat că, întrucât obiectul litigiului este "obligație de a face", o atare acțiune nu este de o complexitate mare, care să necesite cheltuieli și muncă complexă, iar activitatea desfășurată de avocat este direct proporțională cu complexitatea cauzei. În plus, a arătat că, în fața tribunalului, recurenta-reclamantă nu a fost reprezentată la toate termenele. Recurenta-pârâtă a subliniat că ambele repere la care a făcut anterior referire sunt cumulativ stabilite, în sensul că onorariul trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanța de judecată, per a contrario, rezultând că, dacă sub aspectul unuia dintre criterii onorariul este excesiv, acestea va fi redus. II.3. Apărările formulate în cauză Părțile nu au depus întâmpinări. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 30 aprilie 2025, în temeiul art. 471 1 C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare, prin prisma excepției nulității recursurilor, invocate din oficiu. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă În condițiile art. 248 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către ambele recurente, sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greșită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal. Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice în raport cu situația de fapt reținută de către instanțele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecății. Ca atare, pentru a se putea proceda la o analiză a legalității deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speței, recurentele trebuiau să indice atât prevederile legale pretins a fi interpretate și aplicate greșit, precum și, în concret, care este eroarea săvârșită de către instanța de apel din această perspectivă. Verificând cererile de recurs, Înalta Curte constată că, deși criticile formulate de recurente au fost subsumate de către acestea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererile de recurs nu au fost deduse judecății critici apte de încadrare în acest motiv de casare și nici în vreo altă ipoteză la care se referă în mod limitativ prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce urmează. II.5.1. Recursul declarat de reclamanta A. În speță, instanța de apel, admițând apelul declarat de reclamanta A., a reținut, contrar soluției tribunalului, că demersul judiciar inițiat de aceasta este admisibil, însă a apreciat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, pe care a respins-o ca atare. Astfel, pe fondul cauzei, instanța de apel, în esență, a reținut că, prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a invocat faptul că evaluarea imobilului din decizia de compensare nu corespunde nici valorii de piață a imobilului și nici valorii obținute prin aplicarea grilei notariale aferente anului 2017, adică anul anterior celui în care s-a emis decizia de compensare. Sub aspectul aplicării unei alte grile decât cea din 2013 pentru evaluarea imobilului, curtea de apel a constatat că, la momentul emiterii deciziei de compensare, prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 nu fuseseră modificate, în sensul aplicării grilei notariale aferente anului anterior emiterii deciziei de compensare, astfel că, prin confirmarea pe cale judiciară a deciziei de compensare, s-a finalizat, s-a încheiat raportul juridic dintre părți, situația juridică a recurentei-reclamante, sub aspectul obținerii unei reparații pentru imobilul notificat epuizându-se, ceea ce împiedică reevaluarea imobilului, în temeiul unei alte grile notariale, ceea ce ar conduce la aplicarea noii legi, ce a intrat în vigoare ulterior consolidării și definitivării situației juridice a recurentei-reclamante. În susținerea acestui punct de vedere, instanța de apel s-a raportat la cele statuate prin decizia nr. 80/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținând că instanța supremă a tranșat aplicabilitatea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în forma în vigoare la momentul soluționării contestației la decizia de compensare și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate. Ca atare, dând eficiență principiilor care se degajă din decizia anterior menționată, instanța de apel a constatat că situația juridică a recurentei-reclamante, din perspectiva dreptului de a obține o despăgubire echitabilă în temeiul legislației reparatorii, nu poate fi calificată decât o situația terminată, consumată și epuizată, din moment ce decizia de compensare a fost contestată, potrivit susținerilor proprii ale părții, și instanța de judecată a exercitat controlul judiciar asupra acestui act emis în procedura administrativă, conferindu-i astfel caracter definitiv. Prin urmare, a apreciat că o reevaluare a imobilului prin aplicarea altei grile notariale, în acord cu modificările ulterior aduse Legii nr. 165/2013, nu este posibilă, cuantumul despăgubirilor fiind tranșat cu caracter definitiv. În ceea ce privește aspectul referitor la neconcordanța dintre evaluarea imobilului realizată conform grilei din anul 2013 și valoarea de piață actuală a imobilului, instanța a constatat că partea a pretins acordarea despăgubirilor în raport de valoarea de piață a imobilului, susținând că instanțele din România trebuie să respecte hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și să evalueze despăgubirile foștilor proprietari conform valorii de piață și nu conform grilelor notariale (cauza Nedescu și alții împotriva României). Sub acest aspect, a reținut că, în litigiul pendinte, solicitarea recurentei-reclamante de a i se acorda diferența dintre valoarea de piață și cea rezultată din aplicarea grilei notariale apare ca nejustificată, în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a confirmat sistemul reparatoriu, bazat pe evaluarea imobilelor conform grilelor notariale, nefiind necesară schimbarea radicală a acestuia, prin folosirea unui alt criteriu de evaluare, cum este cazul valorii de circulație pe piața imobiliară, așa cum cere recurenta-reclamantă în cauza de față. În ceea ce privește proba cu expertiză evaluatorie, solicitată de recurenta-reclamantă, față de obiectul litigiului, de chestiunile invocate prin cererea de apel și de materialul probator din dosar, curtea de apel a apreciat că, în raport cu prevederile art. 258 coroborat cu cele ale art. 255 C. proc. civ., că expertiza nu se dovedește a fi utilă pentru soluționarea cauzei. Pentru a putea determina o evaluare a legalității deciziei instanței de apel, din perspectiva motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă ar fi trebuit să arate care sunt elementele ce denotă nesocotirea unor dispoziții legale, cuprinse în raționamentul curții de apel în urma căruia s-a apreciat că o reevaluare a imobilului prin aplicarea altei grile notariale, în acord cu modificările ulterior aduse Legii nr. 165/2013, nu este posibilă, iar solicitarea sa de a i se acorda diferența dintre valoarea de piață și cea rezultată din aplicarea grilei notariale apare ca nejustificată în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs reprezintă o reiterare a susținerilor din apel, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia recurată, partea readucând în discuție aceleași aspecte, fără a indica în concret în ce constă nesocotirea normelor de drept material de către instanța de apel și fără a se raporta la dezlegările date de instanța de apel și la argumentele pentru care aceasta, judecând cauza pe fond, a apreciat că acțiunea este neîntemeiată. Nici referirile recurentei-reclamante la expertiza pe care instanța de apel a respins-o ca nefiind o probă utilă cauzei nu reprezintă critici apte de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, întrucât pun în discuție temeinicia hotărârii recurate și nu legalitatea acesteia, iar instanța de apel este suverană în a decide dacă o probă este concludentă și utilă pentru a clarifica situația de fapt, această apreciere neputând fi cenzurată în recurs. Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a cererii de recurs, prin care sunt aduse critici cu privire la aprecierea probelor de către instanța de apel și sunt reluate chestiunile puse în discuție în faza procesuală anterioară fără o raportare concretă la argumentele reținute în adoptarea soluției atacate, nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupune ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, și nici celor statuate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care: "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". II.5.2. Recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă, susținând că în mod greșit instanța de apel a stabilit în sarcina sa această obligație și nu a procedat la cenzurarea cuantumului acestora, cuantum pe care l-a apreciat a fi excesiv în raport cu dificultatea cauzei, cu munca depusă de avocat, respectiv cu circumstanțele particulare ale pricinii. Față de aceste susțineri, Înalta Curte constantă că, deși recurenta-pârâtă a formulat ample critici și cu privire la neaplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acestea excedează, în ansamblul lor, în mod vădit cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. După cum s-a stabilit cu putere obligatorie prin decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Aplicarea sau nu a reducerii părții din cheltuielile de judecată reprezentată de onorariul avocațial, prin raportare la criteriile enunțate în cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă o chestiune de temeinicie, întrucât presupune o evaluare a circumstanțelor de ordin concret, factual ale litigiului, nefiind astfel chestiuni de legalitate supuse controlului instanței de recurs. Totodată, enunțarea unor aspecte teoretice, ce rezultă din doctrina și jurisprudența națională, precum și din cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la posibilitatea instanței de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaților, la impactul pe care o atare reducere l-ar avea în privința raporturilor dintre avocat și client, precum și la caracterul necesar al cheltuielilor efectuate, nu pot fi circumscrise niciuneia dintre ipotezele la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nepunând în niciun fel în discuție legalitatea hotărârii instanței de apel. Nici susținerile prin care recurenta-pârâtă, cu referire la prevederile art. 453 C. proc. civ., a afirmat că aceste dispoziții legale sunt aplicabile în raport cu culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și în măsura în care cheltuielile au fost necesare și dovedite nu sunt apte a fi convertite în veritabile motive de casare, în contextul în care, în dezvoltarea acestora, partea nu a făcut altceva decât să redea considerații pur teoretice, fără a evidenția de ce, în speța de față, instanța de apel a nesocotit dispozițiile procedurale evocate, conduită care ar fi fost de natură a atrage analiza incidenței ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. II.5.3. Soluția asupra recursurilor Așa fiind, cum criticile formulate de recurente nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursurilor. Având în vedere soluția ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs formulate în cauză.