Decizia nr. 1692/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Asupra cauzei de față reține următoarele: I. Circumstanțele cauzei I.1. Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la data de 4 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, în contradictoriu cu pârâta Comuna Runcu, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: I. obligarea pârâtei la predarea/lăsarea în deplină proprietate a suprafeței de 10.986 mp/1,986 ha proprietatea publică a statului, suprafața rezultând din raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul A. întocmit în dosarul civil nr. x/2016; II. repunerea părților în situația anterioară prin cedarea efectivă, în natură, a suprafeței menționate; III.

rectificarea cărților funciare nr. x și x U.A.T. Runcu în sensul desființării/radierii acesteia; IV. recunoașterea dreptului de proprietate publică asupra suprafeței menționate; V. obligarea pârâtei la plata sumei de 2.886.795 RON, reprezentând prejudiciu produs reclamantei prin fapta de a executa drumul pe proprietatea statului; VI. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, în temeiul art. 451 și următoarele C. proc. civ. A solicitat, de asemenea, introducerea în cauză a Statului Român, legal reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, statul fiind titularul dreptului de proprietate asupra terenului în cauză.

La data de 14 ianuarie 2024, reclamanta a depus o cerere de precizare, urmare a dispozițiilor instanței date prin încheierea de ședință din data de 29 octombrie 2021. În ceea ce privește cererea de introducere în cauză a Statului Român, a precizat că, potrivit art. 68 C. proc. civ., oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. În cazul cererii făcute de reclamant, poate fi primită, potrivit art. 57 alin. (3) C. proc. civ., până la închiderea dezbaterilor. De asemenea, a arătat că, prin art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicat, cu modificările și completările ulterioare, se instituie obligația pentru cel care este titularul unui drept de administrare asupra unui bun ce aparține statului să ceară introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul de Finanțe.

A menționat că, pe lângă obligația arătată, motivul pentru care a solicitat introducerea în cauză a Statului Român este că suprafața din prezenta cauză face parte din domeniul public al statului. Pentru capetele de cerere de la punctele I, II și IV, reclamanta a indicat, drept temeiuri de drept, art. 563 C. civ., art. 3, art. 7, art. 19 și art. 22 din Legea nr. 46/2008, art. 35 din Legea nr. 18/1991, precum și art. 286 alin. (2) și art. 136 alin. (4) din Constituție. În ceea ce privește capătul III al cererii de chemare în judecată, a precizat, ca temei de drept, art. 907 C. civ., iar pentru capătul V al cererii, art. 37 alin. (1) lit. e) din Codul silvic, coroborat cu dispozițiile Ordinului nr. 694/2016 pentru aprobarea Metodologiei privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară și schimbul de terenuri și de calcul al obligațiilor bănești.

Totodată, a arătat că prejudiciul solicitat reprezintă sumele necesare a fi plătite conform prevederilor legale pentru scoaterea definitivă din fondul forestier național a terenului în cauză, în scopul realizării unui drum de interes public de către beneficiarul acesteia. Prin încheierea de ședință din data de 10 martie 2022, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă. De asemenea, a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei privind introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul de Finanțe. Prin încheierea de ședință din data de 24 martie 2022, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 971 din 20 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă, invocată de recurenta-pârâtă Comuna Runcu prin întâmpinare.

La data de 20 iunie 2022, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus o cerere de intervenție accesorie, solicitând admiterea în principiu a acestei cereri, comunicarea ei către părțile din proces și, pe fond, admiterea cererii și admiterea acțiunii reclamantei, ca fiind temeinică și legală. Prin încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2022, instanța a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în favoarea reclamantei. I.2.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2136 din data de 25 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat legal prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 8.928 RON către pârâta U.A.T. Comuna Runcu, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.3.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 311 din data de 29 ianuarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile formulate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea, și de intervenientul accesoriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, împotriva sentinței civile nr. 2136 din data de 25 iunie 2024, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă. A schimbat sentința, în sensul că a admis, în parte, atât acțiunea, cât și cererea de intervenție accesorie.

A obligat-o pe pârâtă să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața totală de 15.774 mp teren – fond forestier, identificată în raportul de expertiză completat, întocmit de expert tehnic topograf B., astfel: suprafața S1 de 1.876 mp, reprezentată grafic cu hașură de culoare albastră, în Anexa nr. 1; suprafața S2 de 2.406 mp, reprezentată grafic cu hașură de culoare albastră, în Anexa nr. 2; suprafața S3 de 712 mp, reprezentată grafic cu hașură de culoare verde, în Anexa nr. 3; suprafața S4 de 533 mp, reprezentată grafic cu hașură de culoare neagră, în Anexa nr. 3; suprafețele S5.1 de 541 mp, S5.2 de 427 mp, S5.3 de 854 mp, S5.4 de 3103 mp, S5.5 de 1.259 mp, S5.6 de 234 mp și S5.7 de 1918 mp, reprezentate grafic cu hașură de culoare albastru deschis, în Anexele nr. 3, 4, 5, 6 și 7; suprafața S6 de 1.911 mp, reprezentată grafic cu hașură de culoare albastră, în Anexa nr. 8. A dispus rectificarea cărții funciare nr. x, nr. cadastral x.297, conform acestei decizii, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate asupra suprafeței totale de 15.774 mp, descrise anterior.

A respins, în rest, acțiunea. A obligat-o pe pârâta la plata sumei de 4.927 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 311 din data de 29 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs pârâta Comuna Runcu. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 4 aprilie 2025, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs Prin primul motiv de recurs, subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material. Astfel, a apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 563 alin. (1) din C. civ., în condițiile în care, așa cum menționează chiar intimata-reclamantă, în pagina 1 din acțiune, aceasta nu este proprietara terenului în litigiu. Totodată, a considerat că intimata-reclamantă a susținut în mod greșit că proprietar ar fi intimatul-intervenient accesoriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A subliniat că intimatul-intervenient nu este proprietarul terenului în litigiu, aspect confirmat de adresa nr. x din data de 8 mai 2024, prin care s-a arătat că drumurile în litigiu nu au fost identificate în domeniul public al statului.

În opinia recurentei-pârâte, acesta este și motivul pentru care intimatul-intervenient accesoriu nu a formulat cerere de intervenție principală, ci doar o cerere de intervenție accesorie.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 213/1998, în conformitate cu care: "Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean". Sub acest aspect, a învederat că, potrivit anexei nr. III la Legea nr. 213/1998: "Domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumuri comunale, vicinale și străzile...". A menționat că, potrivit înscrisurilor de la dosar, dar și celor depuse în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea (atașat prezentului dosar), intimata-reclamantă nu este proprietarul terenului în litigiu și nici nu administrează acest teren – două drumuri comunale.

Recurenta-pârâtă a precizat că aceste două tronsoane de drumuri, ce fac legătura între satele Surpați-Căligi și Valea Babei, sate componente ale comunei Runcu, comunică prin DJ 703F și fac legătura între comuna Runcu și comuna Cepari, județul Argeș. Totodată, a arătat că, prin Hotărârea Consiliului Local al comunei Runcu nr. 14 din 6 august 1999 a fost însușit inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunei Runcu, la pct. 17 și 18 din acest inventar, sunt menționate cele două drumuri sătești Surpați-Căligi și Valea Babei-Surpați.

A subliniat că aceste două tronsoane de drum fac parte din domeniul public al comunei Runcu, fiind drumuri comunale, respectiv DC119 Valea Babei-Surpați și DC 119A Surpați-Căligi, așa cum rezultă din Anexa nr. 66 privind Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Runcu, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 281 bis din 25 aprilie 2002, și sunt înscrise în cartea funciară sub nr. CF x. Recurenta-pârâtă a menționat și că încadrarea acestor două tronsoane de drumuri în categoria funcțională a drumurilor comunale s-a făcut prin H.G. nr. 184/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 151 din 28 februarie 2008 (poz. 23 DC 119 Valea Babei-Surpați și poz. 25 DC 119A Surpați-Căligi), iar, prin H.G.

nr. 782/2014 au fost modificate anexele la H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării în categoriile funcționale a drumurilor publice și a drumurilor de utilitate private deschise circulației publice (poz. 180 DC 119 Valea Babei-Surpați și poz. 182 DC 119A Surpați-Căligi). În același sens, a arătat că, prin H.G. nr. 1138/2014, s-a aprobat alocarea unor sume de bani din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pentru anul 2014, pentru unele unități administrativ-teritoriale afectate de calamități naturale produse de inundații, la pag.

4, fiind alocate sume de bani pentru: "refacerea platformei drum de interes local Valea Babei-Badilava (l-1 km), drum comunal DC 119 A Surpați-Căligi (L-1 km) și drum comunal DC 120 Runcu-Gropeni (L-0,6 k,)." De asemenea, a învederat că modernizarea DC 119 Valea Babei-Surpați-Urluiești din comuna Runcu a fost aprobată și s-a hotărât alocarea de fonduri și de către Consiliul Județean Vâlcea, așa cum rezultă din Convenția nr. 14134 din 16 noiembrie 2012, iar asfaltarea primului tronson de drum s-a făcut în baza autorizațiilor de construire nr. x din 30 iulie 2013 și nr. 11 din 25 iulie 2018. Recurenta-pârâtă a precizat că pentru obținerea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, intimata-reclamantă a dat aviz favorabil, acest înscris aflându-se în dosarul atașat, iar la dosar există și un proces-verbal de recepție parțială.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susținut că, deși intimata-reclamantă pretinde că terenul revendicat face parte din domeniul public al statului în baza H.G. nr. 1705/2006 (Anexa 3), prin care s-a aprobat Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cele două drumuri comunale nu se regăsesc menționate în acest inventar. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a reiterat afirmația potrivit căreia chiar intimatul-intervenient accesoriu, prin adresa din 8 mai 2024, a confirmat că drumurile în litigiu nu au fost identificate în domeniul public al statului. Prin urmare, a susținut că instanța de apel nu a analizat adeverința depusă de intimatul-intervenient accesoriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, și nici Anexa nr. 3 a H.G.

nr. 1705/2006, ci a preluat susținerile nefondate din apelul intimatei-reclamante. Totodată, recurenta-pârâtă a apreciat că, în contextul în care bunurile în litigiu nu sunt păduri, ci drumuri comunale, instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 46/2008 – text care se referă exclusiv la păduri –, precum și prevederile art. 5 și ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 – care au în vedere terenuri cu destinație forestieră. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a afirmat incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie, aceasta reținând, pe de o parte, că hotărârile de guvern și amenajamentele silvice nu produc efecte juridice ut singuli și nu valorează prin ele însele titlu de proprietate, iar, pe de altă parte, a reținut că terenurile în litigiu aparțin domeniului public. De asemenea, a menționat că instanța de apel a reținut că, în edițiile din anii 1993, 2002 și 2022 ale amenajamentelor silvice, este menționată pe hărți existența unui drum de pământ (drumul sătesc al comunei Runcu), iar, în Amenajamentul Silvic UP VII Valea Trantului, Ediția 1993, apare pentru prima oară drumul de pământ, în integralitatea sa, anume drumul Valea Babei-Surpați-Căligi.

A mai arătat și că, pe de altă parte, curtea de apel constatase anterior că toate probele administrate dovedesc că bunul în litigiu se afla la data de 1 ianuarie 1990 în proprietatea publică a statului. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a preluat această susținere, care este nefondată, din motivele de apel ale părții adverse și nu a prezentat care sunt probele din care rezultă această împrejurare. Recurenta-pârâtă a subliniat că, din probele administrare – Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 și din adeverința x din 8 mai 2024, contrar celor reținute de către instanța de apel, rezultă că drumurile comunale în litigiu nu au făcut și nu fac parte nici în prezent din domeniul public al statului.

În acest sens, a precizat și că, prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert B., s-a reținut că suprapunerile au apărut prin neactualizarea amenajamentelor silvice, conform situației faptice existente în teren, care a suferit modificări în timp (au apărut drumuri), precum și a aprobării încadrării în categoria funcțională a drumurilor comunale prin H.G. nr. 184/2008. A mai arătat și că, prin răspunsul la obiectivul nr. III.2., expertul a constatat că amplasamentul drumului prevăzut în autorizația de construire nr. x din 30 iulie 2013 și continuat prin autorizația de construire nr. x din 25 iulie 2018 respectă amplasamentul înscris în cartea funciară nr. x a comunei Runcu, iar, conform pct. 8 din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 6 iulie 2021, au fost respectate prevederile autorizației de construire și proiectul tehnic, cerințele caietului de sarcini și dispozițiile de șantier.

II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea II.3.1.1. Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea În termen legal, intimata-reclamantă Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate de către partea adversă în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, ca atare, în principal, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului a făcut trimitere la prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc.

civ. și a arătat că, în speță, cererea de recurs nu conține precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreuneia dintre critici, simpla nemulțumire a recurentei-pârâte nefiind suficientă pentru încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Aducând argumente în susținerea interesului său în promovarea prezentei acțiuni, a menționat că acesta rezultă din actele normative ce îi reglementează activitatea și a făcut referire la prevederile art. 1, art. 3, art. 11 și art. 19 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. A mai arătat și că exercită în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, iar dreptul de administrare nu poate fi înțeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus și fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând, deci, și dreptul de dispoziție (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

În acest sens, a învederat că, în H.G. nr. 229/2009, se prevede faptul că Regia Națională a Pădurilor a fost creată ca instituție având ca obiect de activitate apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietatea statului, pe care îl administrează conform art. 2 lit. a) pct. 1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor, această instituție, creată pentru a acționa în numele statului, ca un prepus al său în domeniul silviculturii, având dreptul de a apăra și de a asigura integritatea fondului forestier proprietatea statului, respectiv de a promova orice acțiune în justiție pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare, respectiv terenurile forestiere.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală. În esență, a susținut că recurenta-pârâtă a executat două drumuri pe tren forestier, aflat în proprietatea publică a statului român, ocupând fără drept suprafața de 1,986 ha. A menționat că partea adversă a executat un proiect tehnic și a trecut la construirea drumurilor de interes local fără a fi proprietar pe suprafața în cauză. Afirmând că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu aparține statului, a arătat că acest aspect rezultă din prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991, precum și din cele ale art. 19 alin. (1) din Codul silvic, existând o relație de interdependență juridică între existența dreptului de proprietate al statului, potrivit Legii nr. 18/1991, și amenajamentul silvic.

În plus, a arătat că prin H.G. nr. 1705/2006 a fost aprobat Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, unde la Anexa 3, sunt incluse și terenurile cuprinse în amenajamentele silvice, iar trenul în litigiu face parte din amenajamentul silvic, așa cum a concluzionat și expertiza tehnică din dosarul nr. x/2016. A subliniat că proprietar al unui teren forestier poate deveni doar persoana îndreptățită la o procedură de reconstituire și căreia îi este emis un proces-verbal de punere în posesie și un titlu de proprietate, iar acest teren nu a fost predat prin protocol niciodată Primăriei comunei Runcu. De asemenea, a arătat că o altă procedură prin care partea adversă putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului era cea de reglementată de prevederile art. 9 din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data emiterii H.G.

nr. 184/2008, și a apreciat că este nelegală includerea în domeniul public al comunei Runcu a suprafeței de teren în litigiu, în alte condiții decât cele prevăzute de actul normativ anterior menționat. Făcând referire la actele de care se prevalează recurenta-pârâtă a susținut că: H.G. nr. 184/2008 stabilește numai încadrarea într-o categorie funcțională a unor drumuri, ceea ce nu înseamnă că operează transferul de proprietate de la statul român la comuna Runcu a terenului forestier în cauză; H.G. nr. 782/2014, Anexa 66 – această anexă fiind emisă nelegal, întrucât emitentul acesteia nu a întreprins verificări pentru a afla dacă suprafața inclusă în anexă aparține proprietății cuiva și, astfel, s-a încălcat dreptul de proprietate publică al statului român asupra suprafeței de teren forestier care a intrat în proprietatea sa prin efectul Legii nr. 18/1991, potrivit art. 35. Intimata-reclamantă a precizat și că, la momentul la care a fost emisă H.G.

nr. 184/2008, terenul în litigiu era deja atestat printr-un act normativ anterior, respectiv H.G. nr. 1705/2006, ca făcând parte din domeniul public al statului român. Totodată, a precizat că a mai formulat o acțiune (care a fost respinsă definitiv pentru motivul că trebuia formulată o acțiune în revendicare), ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, prin care a solicitat ca recurenta-pârâtă să elibereze terenul și să redea în circuitul silvic suprafața ocupată nelegal, unde a fost efectuat un raport de expertiză tehnică, prin răspunsul la obiectivul nr. 4, expertul concluzionând că amplasamentul celor două drumuri se suprapune parțial cu amenajamentul silvic digital al Ocolului Silvic Călimănești.

Făcând referire la prevederile art. 36, art. 37 și art. 106 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, intimata-reclamantă a susținut că partea adversă nu a întocmit documentele de scoatere definitivă din fondul forestier național, ci a trecut direct la executarea lucrărilor, reducând astfel suprafața de fond forestier proprietate publică a statului, și nici nu a făcut plata obligațiilor bănești prevăzute de lege. În opinia intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă a interpretat în mod eronat rolul H.G. nr. 184/2008, în contextul în care acest act stabilește numai încadrarea într-o categorie funcțională a unor drumuri, neoperând transferul dreptului de proprietate de la statul român către comuna Runcu.

Ca atare, a susținut că, atât timp cât proprietar este statul român, suprafața există în inventarul proprietății publice a statului român, e în evidență potrivit amenajamentului silvic și nu s-a îndeplinit o procedură juridică prin care terenul forestier să iasă din proprietatea statului, în mod evident ne aflăm într-o situație în care un subiect de drept (comuna Runcu) aduce atingere drepturilor altui subiect de drept (statul român). A mai apreciat intimata-reclamantă și că instanța de apel a răspuns la toate aspectele invocate de către ambele părți, a motivat în mod întemeiat hotărârea pronunțată, iar toate elementele pe care recurenta-pârâtă le aduce prin motivele de recurs au fost analizate și motivate în mod corect de către prima instanță de control judiciar.

Redând cele reținute de instanța de apel în procedura de comparare a titlurilor exhibate de părți, intimata-reclamantă a subliniat că a făcut dovada dreptului de proprietate publică al statului în ceea ce privește suprafața în litigiu, precum și a dreptului său de administrare. Ca atare, a susținut că suprafața în cauză se află în proprietatea publică a statului român și în administrarea sa, fiind înscrisă în H.G. nr. 1705/2006, care reprezintă titlul de proprietate al statului. II.3.1.2.

Întâmpinarea formulată de intimatul-intervenient accesoriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea Cu depășirea termenului legal, intimatul-intervenient accesoriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, a depus întâmpinare la recursul declarat în cauză. În principal, a invocat excepția nulității recursului, susținând că partea adversă nu a formulat critici apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că este incidentă sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării, intimatul-intervenient accesoriu a formulat, în esență, aceleași apărări ca și intimata-reclamantă, relevând aspectele care au fost arătate prin întâmpinarea depusă de aceasta, atât în ceea ce privește excepția invocată, cât și fondul recursului, astfel cum au fost anterior redate. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea excepției nulității recursului, întrucât acesta este întemeiat pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., precum și înlăturarea celorlalte apărări formulate de către părțile adverse. În combaterea susținerilor intimatelor, recurenta-pârâtă a reluat cele arătate prin cererea de recurs, afirmând, în esență, că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, precum și că motivarea deciziei recurate este contradictorie. Și de această dată a subliniat că nici intimatul-intervenient accesoriu și nici intimata-reclamantă nu au un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, aceasta din urmă neavând nici drept de administrare, iar instanța de apel nu a analizat adeverința prin care statul român a arătat că nu este proprietarul terenului și nici Anexa 3 a H.G.

nr. 1705/2006. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 16 iunie 2025, în temeiul art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, în vederea soluționării pe fond a recursului. II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Prioritar, analizând excepția nulității recursului, invocată de intimați, Înalta Curte constată că, în cauză nu poate fi reținută nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc.

civ. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul doar în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei atacate nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. Ca atare, sancțiunea nulității recursului privește calea de atac în ansamblul ei, astfel încât ea nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul articolului 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. – chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată –, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel pe baza probelor administrate ori cele formulate direct în recurs, așadar, omisso medio.

Or, în cauză, din cuprinsul cererii de recurs se decelează critici de nelegalitate, cum sunt cele privind încălcarea normelor de drept material și nesocotirea unor norme de procedură, prin aceea că instanța nu a procedat la analiza tuturor probelor administrate, acestea putând fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și, respectiv, pct. 5 C. proc. civ. În acest context, având în vedere că parte din susținerile recurentei-pârâte pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) și (3), precum și la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de către intimați, și va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, având în vedere considerentele care succed: Preliminar, se impune a fi subliniat faptul că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, a cărui trăsătură esențială, înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este aceea că permite un control judiciar asupra deciziei atacate pe această cale limitat la aspectele de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1- 8 ale textului legal evocat.

Așadar, potrivit acestor dispoziții legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspectele pe care părțile, ce promovează această cale de atac, înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind la reinterpretarea probelor sau scot în evidență lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară. Prin urmare, având în vederea aceste rigori legale ce se impun judecății realizate în recurs, Înalta Curte va reține că nu vor putea forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, aspectele expuse de recurenta-pârâtă, dar nici apărările semnalate de intimați relativ la valoarea probelor administrate, respectiv la interpretarea acestor și relevanța lor sub aspectul stabilirii situației de fapt.

Criticând decizia recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că, deși a reținut că hotărârile de guvern și amenajamentele silvice nu produc efecte juridice ut singuli și nu valorează prin ele însele titlu de proprietate, în contextul în care, din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, rezultă că bunurile în litigiu nu fac parte din domeniul public al statului, curtea de apel a reținut o situație contrară, respectiv că bunurile fac parte din domeniul public al statului.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut că, deși constatase că în amenajamentul silvic UP VII, Valea Trantului, ediția 1993, apare pentru prima oară drumul de pământ în integralitatea sa, anume drumul Valea Babei - Surpați-Carlingi, instanța de apel motivase că toate probele administrate dovedesc cu prisosință, că bunul în litigiu se află la data de 1 ianuarie 1990 în proprietatea publică a statului. În speță, deși susținerile părții par să afirme o contrarietate a motivării deciziei recurate, în dezvoltarea acestora, în realitate, contestând concluzia instanței de apel, recurenta-pârâtă a invocat faptul că din probele administrate în cauză rezultă, de fapt, că drumurile în litigiu nu au făcut și nu fac parte nici în prezent din domeniul public al statului, în acest sens făcând referire la Anexa 3 a H.G.

nr. 1705/2006, la adeverința nr. x din 8 mai 2024, la raportul de expertiză tehnică întocmit de expert B. și la titlul de care înțelege să se prevaleze. Or, o atare argumentare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) și de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care în calea extraordinară de atac a recursului este permisă doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și nu verificarea temeiniciei acesteia. Cum instanțele devolutive au plenitudine de apreciere în evaluarea probatoriului administrat, hotărând asupra stării de fapt, instanței de recurs fiindu-i interzisă reevaluarea situației de fapt sau reaprecierea probelor deja administrate, rolul său limitându-se la a analiza dacă legea a fost corect aplicată la starea de fapt deja stabilită de instanțele anterioare, susținerile recurentei-pârâte subsumate de aceasta art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. nu pot determina o analiză din perspectiva acestui motiv de casare și nici în raport cu vreo altă ipoteză la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează temeinicia și nu nelegalitatea hotărârii instanței de apel. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material cu referire la acțiunea în revendicare și la dreptul de proprietate al statului român, respectiv la apartenența terenului în litigiu la domeniul public al statului, ca urmare a neanalizării tuturor probelor administrate, respect a adresei nr. x din 8 mai 2024 și a Anexei 3 la H.G. nr. 1705/2006.

În considerentele deciziei pronunțate în cauză, procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți – intimata-reclamantă pretinzând că deține calitatea de proprietar în baza H.G. nr. 1705/2006 (Anexa 3), precum și un drept de administrare asupra terenului în litigiu, care aparține domeniului public al statului, iar recurenta-pârâtă prevalându-se de H.G. nr. 184/2008 –, instanța de apel a apreciat a fi necesar a se compara modurile de dobândire a proprietății de către părți, reținând că intimata-reclamantă, prin cererea de apel, a susținut că prima instanță nu a realizat o analiză de ansamblu a tuturor probelor pentru a constata că nu a încetat dreptul de proprietate publică al statului, întrucât nu a fost emisă o hotărâre care să dispună ieșirea terenului din proprietatea publică a statului și intrarea sa în mod legal în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale, iar H.G.

nr. 184/2008 nu poate fi opusă dreptului statului, în raport de caracterele specifice ale dreptului de proprietate. Astfel, instanța de apel a apreciat că tribunalul a stabilit natura juridică a drumurilor revendicate cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 precum și ale legii fundamentale, terenurile în litigiu aparținând, în realitate, domeniului public al statului român. În acest sens, a reținut că apartenența terenurilor litigioase la domeniul public al statului este confirmată de H.G. nr. 1705/2006 și de amenajamentele silvice în care este inclusă suprafața revendicată, astfel cum rezultă din probele administrate.

Totodată, dat fiind cadrul normativ legal existent până la data de 1 ianuarie 1990, în temeiul căruia intimata-reclamantă a pretins că suprafețele de teren litigioase au intrat în patrimoniul statului român, a considerat că, în cauză, se impunea a se clarifica împrejurarea dacă terenurile din fondul forestier în litigiu, aflate sub regimul juridic al domeniul public al statului, au intrat în alt regim juridic, potrivit prevederilor legale și anume, în domeniul public al unității administrativ teritoriale, și situația juridică la data de 1 ianuarie 1990, în contextul în care terenurile forestiere au fost încadrate atât în amenajamentele silvice, existând prezumția apartenenței la domeniul public al statului, cât și în domeniul public al comunei.

În raport cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ale art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 46/2008, precum și la cele ale art. 3 alin. (1), art. 19, art. 20 și art. 21 din Codul silvic, a considerat că simplul fapt că bunul în litigiu se regăsește în inventarul bunurilor din domeniul public, fie că este al statului, fie că este al comunei, nu constituie o prezumție irefragabilă a existenței unui drept de proprietate al statului sau al unității administrativ teritoriale, cu privire la acesta, astfel că nu poate fi ignorat dreptul persoanei interesate de a face dovada referitoare la lipsa dobândirii respectivului bun de către stat, respectiv a justificării unui drept propriu în legătură cu acesta, ambele mijloace procesuale având aceeași finalitate juridică, respectiv realizarea dreptului în favoarea unității administrativ teritoriale.

Aplicând aceste considerații teoretice la speța de față, instanța de apel a constatat că toate probele administrate dovedesc faptul că bunul în litigiu se afla la data de 1 ianuarie 1990 în proprietatea publică a statului, având destinație de fond forestier și nu s-a demonstrat că înscrierea în inventarul bunurilor din domeniul public al comunei a respectat modalitatea prevăzută de lege pentru trecerea bunului din domeniul public al statului, în domeniul public al unității administrativ teritoriale. Astfel, în operațiunea de comparare a titlurilor, reprezentate de cele două hotărâri de guvern de care părțile au înțeles să se prevaleze, din perspectiva titlului mai preferabil, instanța de apel reținând că terenul în litigiu se afla cuprins în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, a apreciat că terenul a fost dobândit cu titlu valabil de către stat și că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada dreptului de proprietate pretins a fi dobândit prin H.G.

nr. 184/2008, întrucât trebuie făcută diferența între inventarul bunurilor și dovada proprietății, iar înscrierea în inventarul bunurilor din domeniul public al comunei a terenului în litigiu a avut loc în lipsa existenței unei modalități prevăzute de lege pentru dobândirea acestuia, respectiv existența unui protocol sau proces-verbal de predare primire a suprafeței ocupate de acest drum, din fondul forestier național proprietate publică a statului, în proprietatea publică a comunei Runcu. Referitor la titlul intimatei-reclamante, a constatat că aceasta a făcut dovada atât a dreptului de proprietate asupra celor două drumuri forestiere, cât și a naturii juridice a terenului, care făcea parte din fondul forestier al statului, destinație păstrată în parte și în prezent, precum și că era supus utilității publice, luând în considerare formularea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Ca atare, a apreciat că H.G. nr. 1705/2006 prezintă importanță în justificarea dreptului de proprietate publică al statului, hotărâre de Guvern care se coroborează cu amenajamentele silvice în care sunt înscrise bunurile în litigiu și care demonstrează că sunt de uz sau de interes public și că nu au fost dobândite de unitatea administrativ-teritorială prin modurile prevăzute de lege, întrucât înscrierea în inventarul în domeniului public al primăriei nu constituie o prezumție irefragabilă a existenței dreptului de proprietate al acesteia cu privire la terenul litigios, în timp ce, caracterul de bun aflat în proprietatea publică a statului a fost conferit de lege, conform art. 3 coroborat cu art. 9 din Legea nr. 213/1998 privitoare la condițiile în care un bun aflat în domeniul public al statului poate fi trecut în domeniul public al unității administrativ teritoriale.

Înalta Curte reține că, în speță, cadrul constituțional și actele normative la care instanța de apel a făcut referire conțin dispoziții cu caracter normativ general care, însă, nu pot, prin ele însele, să dea naștere unor raporturi juridice concrete, de vreme ce, în realitate, legea, în sens de act normativ, fixează doar cadrul juridic general și nu poate fi, prin ea însăși, izvorul concret al unui raport juridic și temeiul dobândirii unui drept. Situațiile în care legea este considerată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate publică sau privată cuprind fapte juridice în sens restrâns, existând, astfel, posibilitatea în care prin voința legiuitorului sau în forma declarației legii să se poată stabili apartenența unui bun la domeniul public, în sensul de a se prevedea expres, în cuprinsul unui act normativ sau a unui act individual, că anumite categorii de bunuri, individual determinate, aparțin domeniului public.

Această din urmă ipoteză nu se regăsește în speță în privința terenurilor litigioase, în privința cărora intimații au pretins că aparțin domeniului public și fac parte din fondul forestier național. Nici Constituția din 1991 (revizuită), nici Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar ori Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și nici Codurile silvice care s-au succedat nu recunosc statului român un drept de proprietate asupra acestor bunuri. În aceste condiții, acel cadru normativ evocat de instanța de apel în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate nu constituie, prin el însuși, un titlu de proprietate valabil, care să fie opus în cadrul acțiunii în revendicare, în lipsa întocmirii unor acte juridice ulterioare, necesare punerii în aplicare concretă a normelor cu caracter general și al realizării unor operațiuni de delimitare și determinare a apartenenței bunurilor la domeniului public al statului.

Ulterior, în Constituția din 1991, pădurile nu s-au mai inclus în enumerarea bunurilor ce constituie proprietate publică, însă art. 135 alin. (4) [devenit art. 136 alin. (3) după revizuirea din anul 2003] prevede că "Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice". Așadar, criteriul naturii bunului a fost aplicat, potrivit voinței legiuitorului, prin încadrarea acestora într-o categorie mai puțin generală, cum ar fi bunurile din categoriile incluse în art. 136 alin. (3) din Constituție care enumeră expres categoriile de bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, făcând referire, apoi, la legile organice care pot stabili alte asemenea categorii de bunuri.

Prin urmare, Legea fundamentală a făcut trimitere și la alte acte normative ce puteau stabili că fac obiectul exclusiv al proprietății publice și alte bunuri afară de cele enumerate în art. 136 alin. (3) din Constituție, sens în care legiuitorul a reglementat, ulterior, un cadru normativ în materia care interesează (Legea nr. 215/2001, Legea nr. 213/1998).

Reglementarea domeniul public este înscrisă și în Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, lege preconstituțională, care prevede în art. 5 că aparțin domeniului public și terenurile cu destinație forestieră, definite prin art. 2 lit. b) din lege ca fiind, potrivit destinației lor, acelea care "sunt împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor și cele neproductive – stâncării, abrupturi, bolovănișuri, râpe, ravene, torenți – dacă sunt cuprinse în amenajamente silvice", iar în art. 35 alin. (1) prevede că "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice". Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia s-a prevăzut, prin art. 3, că: "(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție [art. 136 alin. (3), după republicare], din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

(2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție [art. 136 alin. (3), după republicare], din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege. (3) Domeniul public al județelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public județean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului județean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național.

(4) Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean". În anexa la această lege, ce cuprinde Lista cu bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, la pct. I-4 se prevede că "domeniul public al statului este alcătuit din (...) pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată", iar la pct. III-9 din aceeași anexă se menționează că "domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din (...) terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat". Totodată, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia a prevăzut și obligația întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat,

cât și pentru comunitățile locale (art. 19-21), ceea ce denotă, din succesiunea actelor normative, că un criteriu cu adevărat dominant în stabilirea apartenenței bunului la domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale îl constituie criteriul voinței legiuitorului. Astfel, împrejurarea că un anumit bun este posedat și folosit de către stat, creându-se aparența că bunul face parte din domeniul public, nu este suficientă pentru a stabili apartenența reală a bunului respectiv la domeniul public, de vreme ce această apartenență nu are valoarea unui titlu de proprietate.

În privința terenului revendicat, intimații au pretins că acesta constituie domeniu public al statului și face parte din fondul forestier național, ceea ce denotă că, indiferent de forma de proprietate (având în vedere că terenurile cu destinație forestieră pot face parte și din domeniul public al unităților administrativ teritoriale, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului, dar pot face parte și din proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice, dacă au fost dobândite în condițiile legii), acesta este supus reglementărilor silvice.

Din perspectivă istorică, relativ la cadrul normativ anterior anului 1990, adoptarea Codul silvic din 1962 la 28 decembrie (Legea nr. 3/1962) a reflectat transformările social-economice petrecute în acea perioada în România, constituind o lege cadru ce reglementa, prin norme cu caracter general, administrarea, gospodărirea și apărarea fondului forestier, pe baza cărora au fost elaborate, ulterior, actele necesare punerii în aplicare concretă a acestor norme, fiind stipulat în cuprinsul art. 1 că "Pădurile și terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare, forestiere, constituie proprietate de stat și alcătuiesc fondul forestier al Republicii Populare Române.

Fac parte din fondul forestier acele suprafețe prevăzute în alineatul precedent, care sunt determinate ca atare prin amenajamente silvice", acestea din urmă constituind baza întocmirii evidenței forestiere (art. 8). Legea stipula, relativ la modul de gospodărire a pădurilor și terenurilor care fac parte din fondul forestier, că acesta se stabilea prin amenajamente silvice (art. 12), iar, în cuprinsul art. 13, prevedea că amenajamentele silvice se întocmeau pentru toate pădurile și terenurile care făceau parte din fondul forestier de organele de specialitate ale Ministerului Economiei Forestiere și se aprobau prin ordinul ministrului, acestea fiind supuse revizuirii sau refacerii din zece în zece ani (art. 14). Ulterior, Codul silvic din 1996, adoptat prin Legea nr. 26 din 4 aprilie 1996, reglementa, în cuprinsul art. 1, noțiunea de "fond forestier național", fiind precizate categoriile de terenuri ce alcătuiau acest fond, indiferent de natura dreptului de proprietate, fixându-se, astfel, cadrul juridic general și necesar menținerii integrității fondului forestier național, prin obligarea tuturor proprietarilor de păduri, indiferent de forma de proprietate publică sau privată, de a se supune regimului silvic și prescripțiilor din amenajamentele silvice, ce constituiau bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate.

Astfel, Codul prevedea, în art. 16, că "Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a statului și stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor", iar în art. 17 se stipula că "Amenajamentele silvice se elaborează pe ocoale silvice și unități de producție, cu respectarea metodologiei unitare și a prevederilor normelor tehnice de amenajare a pădurilor, urmărind asigurarea continuității funcțiilor ecologice și social-economice ale acestora. Pe baza datelor din amenajamentele silvice și din alte lucrări tehnice de specialitate se întocmește periodic inventarul fondului forestier, la nivel național și teritorial.

Elaborarea amenajamentelor silvice se va face în concordan