Decizia nr. 220/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în constatarea nulității absolute a societății

Acțiune în constatarea nulității absolute a societății. Raportul dintre legea specială și legea generală. Incidența prevederilor Legii nr. 31/1990 Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile. Funcționarea societăților. Societățile pe acțiuni Index alfabetic: Acțiune în constatarea nulității absolute Nulitatea societății Radierea societății Lipsa consimțământului Motiv invocat omisso medio Legea nr. 31/1990, art. 56 alin. (1) lit. a)-h), art. 291 Legea nr. 24/2000, art. 15 alin. (3) C. civ., art. 192, art. 196 alin. (1) lit. i), art. 2563 Legea nr. 71/2011, art. 18, art. 138 Regimul juridic care guvernează nulitatea societăților este stabilit expres și derogator de Legea nr. 31/1990. Prevederile Codului civil au menirea de a completa reglementarea specială numai în măsura în care legea specială nu conține reguli derogatorii.

Altminteri, complinirea regulilor derogatorii ale legii speciale cu reglementarea generală ar conduce la pierderea caracterului derogator al reglementării speciale și la inutilitatea existenței acesteia în peisajul legislativ național. Dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, ce se referă exclusiv la cele 5 tipuri de societăți – persoane juridice reglementate de acest act normativ – , text de lege special și derogator, stabilesc, în mod limitativ, cazurile în care se poate declara nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului, statuând că: „n ulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: (…)”.

Prin urmare, prevederile art. 56 din Legea nr. 31/1990 se aplică cu prioritate și derogator de la dreptul comun, partea neputându-se prevala de dispozițiile generale ale Codului civil peste cazurile expres și limitativ stabilite de legea specială în care se poate cere nulitatea unei societăți cu personalitate juridică. I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 220 din 5 februarie 2025 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 08.06.2022 sub nr. x/3/2022, întemeiată pe dispozițiile art. 196 alin. (1) lit. i) raportat la art. 1.932 C. civ., reclamantul A., în calitate de asociat al societății cu răspundere limitată B., fostă C. , în contradictoriu cu pârâții S.C.

D. S.R.L., B. fostă C., și E., a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a S.C. D. S.R.L., întrucât a fost înființată fără consimțământul asociatului unic și radierea acesteia. Prin sentința civilă nr. 1506/12.06.2023, prima instanță: - a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, invocate de pârâți; - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., fostă C., și E. și a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceștia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă: - a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; - a respins cererea formulată de reclamant privind aplicarea amenzii judiciare apărătorului pârâților, ca neîntemeiată.

Această sentință civilă a fost atacată cu apel de către A. Prin decizia civilă nr. 987/20.06.2024, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat. Împotriva deciziei civile menționate, A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea demersului procesual, a afirmat că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor litigiului, respectiv că faptele reținute au fost calificate în mod greșit, în raport cu exigențele art. 196 alin. (1) lit. i) raportat la art. 1.932 C. civ.

Printr-o primă critică, a reproșat instanței de apel faptul că, pornind de la principiul de drept specialia generalibus derogant și în considerarea doctrinei anterioare intrării în vigoare a actualului Cod civil, a limitat conceptul de nulitate a societății exclusiv la norma specială prevăzută de art. 56 din Legea nr. 31/1990, deși acesta nu a invocat incidența vreunuia dintre motivele de nulitate prevăzute de legea societăților. Apreciind greșit raționamentul expus în considerentele deciziei atacate, a învederat că, potrivit normei generale reglementată de art. 196 alin. (1) C. civ., nulitatea poate fi constatată sau declarată, interpretarea semantică relevând că declararea nulității persoanei juridice are efecte pentru viitor, în timp ce constatarea are efect asupra momentului constituirii.

Astfel, a afirmat că declararea nulității se poate face numai în condițiile prevăzute de legea specială, însă constatarea nulității se face în condițiile suplimentare prevăzute de legiuitor în art. 196 alin. (1) lit. i) C. civ., respectiv când au fost nesocotite alte dispoziții legale imperative prevăzute sub sancțiunea nulității actului de înființare a persoanei juridice. Potrivit recurentului, cele două prevederi nu se exclud, deoarece art. 196 alin. (1) lit. i) C. civ. acoperă situațiile anterioare ce au excedat condițiilor prevăzute de norma specială și reprezintă soluția legiuitorului în vederea îmbunătățirii și atenuării caracterului limitativ al art. 56 din Legea nr. 31/1990, care prevede consecințele încălcării cerințelor legale de constituire ale unei societăți, atunci când neregularitățile au fost constatate după înregistrarea documentelor societății și prevede un termen pentru înlăturarea lor.

În continuare, a afirmat că instanța de apel a interpretat greșit argumentele sale legate de lipsa deciziei legal exprimate a asociatului unic, aspect ce echivalează cu lipsa consimțământului valabil exprimat pentru semnarea contractului de societate și, totodată, invalidează orice activitate de mandat pentru administratorul E. în scopuri aflate în competența decizională a A.G.A. În această privință, a subliniat că instanța de apel a reținut că prima instanță nu le-a analizat în raport cu excepția inadmisibilității, ci au fost avute în vedere la analiza de fond a cauzei. În acest context, recurentul a susținut că raționamentul instanței de apel este eronat și confuz atât sub aspectul formei, cât și al conținutului, deoarece instanța, pe de o parte, a apreciat acțiunea întemeiată pe dreptul comun admisibilă, dar pe fondul cauzei a respins-o ca neîntemeiată, întrucât motivul de nulitate invocat nu s-ar regăsi printre cele expres și limitativ prevăzute de lege.

Sub aspectul conținutului, a considerat abordarea instanței caducă, întrucât, deși a admis că intenția legiuitorului a fost aceea ca dispozițiile Codului civil să fie aplicabile în completarea dispozițiilor speciale, a ignorat prevederile art. 196 C. civ. Printr-o a doua critică, cu referire la considerentele prin care s-a reținut că hotărârea A.G.A. din 29.09.2021 a B. este legală, chiar dacă recurentul, asociat al acesteia, nu a fost convocat, a susținut că sunt în contradicție atât cu certificatele constatatoare aflate la dosar, cât și cu reținerea potrivit căreia acesta nu ar mai deține calitatea de asociat al societății, fiind repus retroactiv în drepturi numai în cazul pronunțării unei soluții favorabile de către instanțele din Bulgaria, în condițiile în care excluderea sa nu a fost înscrisă în registrul comerțului și, deci, nu produce efecte juridice.

A subliniat că o dovadă a faptului că intimatele i-au recunoscut calitatea de asociat și obligativitatea convocării sale la adunările generale este reprezentată de faptul că, pentru schimbarea denumirii societății din C. în B., la 12.12.2022, a fost convocat pentru a-și exprima consimțământul, fiind, astfel, contrazisă teza potrivit căreia nu era necesară convocarea sa pentru legalitatea hotărârii A.G.A. din 29.09.2021. În acord cu dispozițiile art. 37 C. civ. bulgar potrivit cărora, „Adunarea Generală a societății adoptă decizii cu privire la orice deschideri, închideri de sucursală și la calitatea de membru în alte societăți” și cele ale art. 20.8. din statutul societății B., a susținut că înființarea în România, la 07.10.2021, a S.C.

D. S.R.L. doar prin voința și semnătura administratorului E., face ca actul constitutiv să fie lovit de nulitate absolută, pentru lipsa consimțământului valabil exprimat al asociatului unic. O altă critică vizează încălcarea de către instanța devolutivă de control a dispozițiilor art. 278 C. proc. civ. privind data certă a înscrisului sub semnătură privată, în raport cu concluzia potrivit căreia în procesul-verbal A.G.A. din 29.09.2021 exista voința legal exprimată a asociaților B. Apreciind că acest proces-verbal a fost întocmit pro causa, a susținut că nu putea fi reținut ca înscris existent la data constituirii S.C. D S.R.L., deoarece nu avea dată certă iar în actul constitutiv nu a fost menționat.

A mai arătat că prezența sa la A.G.A. din 29.09.2021 se impunea și în considerarea dispozițiilor art. 140 alin. (4) din Codul comercial din Bulgaria potrivit cărora, „majorarea, reducerea capitalului, admiterea și excluderea unui asociat, transformarea societății, (...) produc efecte de la data înscrierii acestor modificări în registrul comerțului”. Cu referire la opinia legală oferită de societatea de avocatură din Bulgaria privind răspunderea administratorului societății în cazul acțiunilor sale, avută în vedere de instanță la soluționarea cauzei, a precizat că aceasta, deși nu este greșită, nu are incidență în cauză, câtă vreme disputa nu vizează faptele ilicite generatoare de prejudicii în sarcina pârâtului E., ci nulitatea actului constitutiv al societății înregistrate în România, în lipsa consimțământului persoanei contractante; totodată, a precizat că opinia juridică emisă de avocatul F., înaintată la dosar de acesta, concordă cu legislația din România.

În încheiere, a precizat că instanța, reținând faptul că decizia de excludere a sa din B. a produs efecte, astfel încât asociații rămași în societate puteau lua orice decizie, inclusiv cea de înființare a unei societăți în România, însă nu puteau schimba denumirea societății fără consimțământul acestuia, relevă o evidentă contradicție în argumentația expusă în considerentele deciziei recurate. Intimații-pârâți S.C. D. S.R.L. și E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că recurentul adaugă la lege, deoarece nulitatea unei societăți poate fi dispusă numai în temeiul dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, au afirmat că instanța devolutivă de control nu a limitat conceptul de nulitate al societății exclusiv la norma specială, ci a aplicat principiul specialia generalibus derogant , că susținerile privind lipsa datei certe a procesului-verbal A.G.A din 29.09.2021 sunt lipsite de relevanță în raport cu dispozițiile art. 57 din Legea societăților, precum și faptul că asociatul unic, B., prin administrator E., și-a exprimat consimțământul pentru înregistrarea în România a S.C. D. S.R.L., iar asociatul nemulțumit se poate îndrepta împotriva administratorului dacă A.G.A. nu aprobă actul întocmit de acesta sau poate promova o acțiune în nulitatea hotărârii A.G.A. Recurentul-reclamant nu și-a exercitat dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 11.11.2024 s-a fixat termen în ședință publică la 05.02.2025, cu citarea părților. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Astfel cum în mod corect au reținut instanțele devolutive, în cauză, se solicită constatarea nulității absolute a societății pârâte înmatriculate în România, S.C D. S.R.L. și radierea acesteia din registrul comerțului. Drept cauză a nulității absolute a societății se invocă lipsa consimțământului valabil exprimat al asociatului unic, respectiv a B. (fostă C.), din care recurentul pretinde că făcea parte, în calitate de asociat, la momentul la care s-a decis, în lipsa acestuia, înființarea în România a unei filiale proprii, S.C.

D. S.R.L. Prealabil analizei propriu-zise a argumentelor critice expuse prin cererea de recurs, Înalta Curte subliniază faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de lege și în condițiile și exigențele procesuale impuse de lege. Cum cererea de recurs cuprinde o succesiune de afirmații și nu este structurată, din punct de vedere juridic, pe motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant menționând doar în cuprinsul cererii faptul că își întemeiază recursul pe dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la examinarea doar a acelor susțineri și argumente care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt ori a celor care au fost invocate cu nerespectarea exigențelor legale.

Aceasta, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie, având în vedere că sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor astfel învestite orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare ori să supună instanței de recurs, pentru prima dată, critici și motive ce puteau fi deduse analizei instanțelor de fond. În acest sens, instanța supremă nu va analiza motivele invocate omisso medio întrucât, în acord cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc.

civ., motivele de recurs, reglementate limitativ la alin. (1), „ nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor ”. Din această perspectivă, instanța supremă observă că motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 278 C. proc. civ. referitoare la data certă a înscrisului sub semnătură privată, nu a fost invocat prin motivele de apel deși intimatul s-a folosit în fața primei instanțe de proba constând în procesul-verbal al ședinței adunării generale a asociaților din 29.09.2021, iar prima instanță l-a avut în vedere în raționamentul său precum și la pronunțarea soluției.

În absența oricărei critici formulate prin motivele de apel, referitoare la puterea probatorie sau la data certă a acestui înscris, instanța de apel l-a valorificat probator în același sens ca și prima instanță, reținând că din cuprinsul acestuia rezultă că asociații au adoptat decizia de înființare a unei filiale proprii în România. Pe cale de consecință, de vreme ce aspectele referitoare la data certă și forța probantă a acestui înscris puteau fi invocate pe calea apelului, iar reclamantul a omis să le supună analizei instanței de apel, ele nu mai pot fi invocate pentru prima oară în recurs, prin raportare la exigențele art. 488 alin. (2) C. proc. civ. astfel că ele nu vor fi examinate de instanța supremă.

Referitor la considerentele prin care instanța a apreciat, în raport cu opinia juridică înaintată la dosar de către intimați, că reclamantul nu mai deține calitatea de asociat al societății B., acesta fiind repus retroactiv în drepturi numai în cazul pronunțării unei soluții favorabile de către instanțele din Bulgaria, în privința cărora se susține că sunt contradictorii celor prin care s-a reținut că nu prezintă relevanță faptul că acesta, potrivit certificatelor constatatoare depuse la dosar, figurează ca având calitatea de asociat, Înalta Curte nu poate reține o contradictorialitate a deciziei instanței de apel, pentru a putea fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc.

civ. Cele două considerente vizează aspecte distincte din raționamentul curții de apel, alăturarea lor de către recurent, prin maniera de redactare a motivelor de recurs, fiind făcută doar cu scopul de a crea o aparentă contradictorialitate, recurentul exprimând, în realitate, o nemulțumire față de raționamentul expus de instanță care, în raport cu înscrisurile aflate la dosar și dispozițiile art. 2.563 C. civ., a statuat că acesta a fost exclus din societatea B. urmare a hotărârii A.G.A. din 31.05.2021, iar neînscrierea acestei mențiuni în registrul comerțului din Bulgaria este consecința demersurilor judiciare efectuate înaintea instanțelor din acea țară, reclamantul putând fi repus retroactiv în drepturi numai în ipoteza pronunțării unei soluții de admitere.

Din această perspectivă, instanța supremă validează raționamentul instanței de apel conform căruia, atâta vreme cât hotărârea asociaților de înființare a societății din România nu a fost desființată de instanțele din Bulgaria, exclusiv competente în această privință, ea își produce efecte între asociați de la data adoptării iar nu de la menționarea ei în registrul comerțului, care are rol de publicitate și opozabilitate față de terți. Fără a combate pertinent aceste considerente ale instanței de apel, recurentul invocă o serie de argumente care vizează pretinsa nelegalitate a hotărârii de excludere a sa din societate, anterioară adoptării hotărârii de înființare a societății din România S.C.

D. S.R.L. Deși face trimitere la legea bulgară, care prevede o procedură și un termen de contestare a unei astfel de decizii, recurentul susține că, chiar și în absența demarării unei astfel de proceduri de anulare a hotărârii adunării generale, prevăzută de legea bulgară, actul juridic astfel adoptat ar trebui ignorat ca fiind nevalabil, fără însă a indica eventualele dispoziții legale de drept material care ar fi fost nesocotite ori aplicate greșit de către instanța de apel în raționamentul judiciar care sprijină soluția adoptată în stadiul procesual al apelului.

Or, atâta vreme cât pentru stabilirea nevalidității hotărârii de excludere a reclamantului din societate precum și a nevalidității hotărârii de înființare a societății din România, legea bulgară prevede o procedură de urmat, la care reclamantul nu a recurs, iar nulitatea/anularea acestor două hotărâri nu a făcut obiectul judecății primei instanțe din prezentul litigiu, ansamblul de critici expuse în legătură cu pretinsa nevaliditate a acestor două hotărâri excedează cadrul procesual stabilit chiar de reclamant prin cererea de chemare în judecată și nu pot fi examinate în recurs.

Procedând în continuare la analiza motivelor de recurs prin care se critică validarea de către instanța devolutivă de control a soluției pronunțate de prima instanță asupra excepției inadmisibilității acțiunii în raport cu temeiurile de drept invocate și respingerea pe fond a cererii ca neîntemeiată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora și observă, totodată, confuzia pe care recurentul o face între excepția de inadmisibilitate a acțiunii și caracterul neîntemeiat al pretențiilor deduse judecății.

În acest sens, notează că inadmisibilitatea se prezintă ca o cauză de neprimire a solicitării reclamantului sau a altor participanți procesuali – care pot pretinde un drept propriu în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul instanțelor, în cadrul unei pretenții strâns legate, ca obiect și cauză juridică, de cea a reclamantului – de analizare a temeiniciei susținerilor acestora privind exercitarea drepturilor subiective civile pretinse, precum și o piedică în soluționarea apărărilor pârâtului, în privința inexistenței sau a netemeiniciei pretențiilor celorlalte părți litigante, privind obligația civilă reclamată a fi executată în acest cadru procesual.

Excepția inadmisibilității are ca efect respingerea cererii de chemare în judecată, formulată pe cale principală sau incidentală în proces, indiferent de titular, astfel încât ea nu va mai fi analizată, lipsind un element esențial prevăzut de lege, care să permită utilizarea căii procesuale de acces la instanță aleasă de către titularul cererii. Așa fiind, în situația în care o atare excepție este admisă, consecința va fi neanalizarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății. Însă în ipoteza în care alegațiile aduse în susținerea acesteia reprezintă apărări de fond, soluția ce se impune a fi pronunțată asupra excepției este de respingere ca neîntemeiată a acesteia, urmând ca apărările invocate să fie dezlegate pe fondul cauzei, odată cu examinarea pretențiilor deduse judecății de către reclamant și a argumentelor invocate în susținerea acestora.

Plecând de la aceste considerații teoretice, Înalta Curte reține că instanța de apel, în mod corect, a constatat inexistența unei contradicții în raționamentul tribunalului, întrucât soluțiile de respingere ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității acțiunii și cea de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în urma analizării pretențiilor deduse judecății, nu se exclud. Dimpotrivă, o acțiune în declararea nulității unei societăți este o acțiune perfect admisibilă din punct de vedere procesual, fiind reglementată atât de dispoziile dreptului comun, cuprinse în art. 196 C. civ., cât și de dispozițiile speciale și derogatorii existente în art. 56 din Legea nr. 31/1990.

Pe de altă parte, temeinicia sau netemeinicia motivului de nulitate invocat de reclamant sau încadrarea lui în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege reprezintă aspecte ce țin de examinarea în fond a cererii de chemare în judecată. În acest context, respingerea acțiunii cu argumentul că motivul de nulitate invocat nu se încadrează în cazurile de nulitate expres și limitativ enumerate de lege nu are semnificația respingerii acțiunii ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată, adică lipsită de temei legal, prin raportare la exigențele normative în vigoare.

Cât privește critica ce vizează greșita neaplicare în cauză a dispozițiilor de drept comun referitoare la nulitatea persoanei juridice, respectiv a art. 196 alin. (1) lit. i) C. civ., Înalta Curte observă că instanța de apel, contrar alegațiilor recurentului, nu a ignorat temeiul de drept invocat prin cererea dedusă judecății, ci a statuat că între Codul civil și Legea nr. 31/1990 există un raport specific de lege generală – lege specială, întrucât Codul civil reprezintă dreptul comun în ceea ce privește regimul juridic al persoanelor juridice de drept privat, în timp ce Legea nr. 31/1990 prevede anumite reguli speciale și derogatorii aplicabile numai societăților cu personalitate juridică reglementate prin dispozițiile acesteia.

Totodată, în considerarea dispozițiilor art. 192 C. civ. și cele ale art. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a învederat că intenția legiuitorului a fost aceea ca dispozițiile Codului civil, ce reglementează persoana juridică, să fie aplicabile în completarea dispozițiilor legale speciale care se aplică cu prioritate persoanelor juridice instituite de Legea nr. 31/1990, complinirea vizând acele situații care nu au primit, în legea specială, o reglementare concretă și derogatorie de la dreptul comun.

Înalta Curte, în acord cu cele statuate de către instanța de apel și suplimentar față de argumentele acesteia, reține că problema raportului dintre cele două legi se rezolvă luând în considerare și dispozițiile art. 138 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora, „societățile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora”, respectiv cele ale art. 291 din Legea nr. 31/1990 care statuează că „prevederile din prezenta lege se completează cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Astfel, se observă că, pe de o parte, Codul civil și Legea de punere în aplicare a Codului civil disting între legea generală și legi speciale în materia societăților, iar, pe de altă parte, Legea societăților recunoaște Codului civil statutul de drept comun în această materie.

Având în vedere că în speță este vorba despre o societate constituită în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 31/1990, se reține că, și în privința regimului juridic al nulității acesteia, sunt incidente tot dispozițiile speciale prevăzute de aceeași lege. Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie , aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri”. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai fost chemată să statueze asupra modului de aplicare a prevederilor generale cuprinse în Codul civil, în acele situații în care legea specială a societăților – Legea nr. 31/1990 – conține norme speciale și derogatorii.

Astfel, prin Decizia nr. 28/10.05.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând raportul dintre legea specială (Legea nr. 31/1990) și legea generală (Codul civil), a statuat că ipotezele de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 nu se completează cu prevederile art. 1.928 C. civ.

Deși aspectul controversat dezlegat prin această decizie a privit o altă chestiune de drept decât cea care face obiect de analiză a prezentului recurs, pentru a reliefa raportul dintre legea specială și legea generală sunt relevante considerentele instanței supreme din paragraful nr. 43, conform cărora: „(...) dispozițiile art. 1.887 alin. (1), care proclamă caracterul de drept comun al cap. VII din titlul IX al Cărții a V-a a Codului civil în materia societăților, interpretate coroborat cu cele ale art. 291 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd completarea dispozițiilor legii speciale cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă, trebuie înțelese în sensul că societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului, li se aplică în mod direct dispozițiile noului cod, care vizează obligațiile și pe cele privind persoana juridică , nu însă și dispozițiile generale, atunci când legea specială reglementează în mod derogatoriu o anumită situație” . În acest context, Înalta Curte constată că instanța devolutivă de control judiciar în mod judicios a confirmat soluția primei instanțe, întrucât, astfel cum s-a arătat,

regimul juridic care guvernează nulitatea societăților este stabilit expres și derogator de Legea nr. 31/1990. Prevederile Codului civil au menirea de a completa reglementarea specială numai în măsura în care legea specială nu conține reguli derogatorii. Altminteri, complinirea regulilor derogatorii ale legii speciale cu reglementarea generală ar conduce la pierderea caracterului derogator al reglementării speciale și la inutilitatea existenței acesteia în peisajul legislativ național. Complinirea unei legi speciale cu regulile legii generale se poate realiza atunci când legea specială nu reglementează expres un anumit aspect, evitând în acest fel paralelismul normativ, care este, de altfel, interzis de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.

Nu este vorba în acest caz despre o „lacună legislativă”, ci despre intenția legiuitorului de a nu deroga, în privința aspectelor nereglementate specific în legea specială, de la cadru general de reglementare existent. În schimb, completarea legii speciale cu normele din legea generală (cu dreptul comun) nu este posibilă atunci când actul normativ cu caracter special conține dispoziții exprese și derogatorii de la legea generală. Derogarea poate avea ca obiect, printre altele, o altă soluție legislativă, un alt tratament juridic față de cel instituit de norma generală, o lărgire sau o restrângere a unor ipoteze prevăzute de legea generală.

O complinire a legii speciale cu normele legii generale chiar și în aceste situații ar conduce la anihilarea caracterului derogator atâta vreme cât, indiferent de limitele derogatorii de reglementare ale legii speciale, ar deveni aplicabile, în subsidiar și în completare, toate dispozițiile dreptului comun de la care legea specială a înțeles să deroge. Or, așa cum rezultă din lectura dispozițiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, ce se referă exclusiv la cele 5 tipuri de societăți – persoane juridice reglementate de acest act normativ – , textul de lege special și derogator stabilește, în mod limitativ, cazurile în care se poate declara nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului statuând că: „nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului poate fi declarată de tribunal numai atunci când : (…)”.

Atât Codul civil, cu referire la persoana juridică în general, cât și Legea nr. 31/1990, cu referire numai la cele 5 tipuri de societăți reglementate special, dar care toate sunt persoane juridice, se referă la aproape aceleași cauze de nulitate [cele de la art. 196 lit. a) - h) C. civ. fiind similare celor de la art. 56 lit. a) - h) din Legea nr. 31/1990].

Caracterul derogator al cauzelor de nulitate reglementate de legea specială are în vedere o abordare mai aplicată a problematicii la specificul societăților reglementate de acest act normativ, precum și o limitare a motivelor pentru care se poate solicita declararea nulității unei societăți numai la cele enumerate expres și limitativ la art. 56 alin. (1) lit. a) – h). Din această perspectivă, interpretarea propusă de către reclamantul-recurent ar avea ca finalitate constatarea lipsei de utilitate normativă a reglementării speciale cuprinsă în art. 56 din Legea nr. 31/1990, tinzând a reliefa că acest text de lege special reprezintă doar o reglementare suplimentară și inutilă de vreme ce, în toate cazurile, pe lângă motivele de nulitate reglementate de actul normativ special (similare, în parte, cu cele din reglementarea generală), se vor aplica oricum, în completare, și motivele de nulitate din legea generală.

Cum o astfel de interpretare nu poate fi primită deoarece ar lipsi de conținut și de eficiență normativă regula specială examinată, se impune concluzia potrivit căreia, în cauză, prevederile art. 56 din Legea nr. 31/1990 se aplică cu prioritate și derogator de la dreptul comun, recurentul-reclamant neputându-se prevala de dispozițiile generale ale Codului civil peste cazurile expres și limitativ stabilite de legea specială în care se poate cere nulitatea unei societăți cu personalitate juridică. În raport cu aceste argumente, instanța supremă apreciază a fi nefondată și critica recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la modalitatea în care instanțele devolutive au înțeles să tranșeze conflictul dintre legea specială, incidentă în cauză prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, și legea generală invocată de către reclamantul-recurent.

Față de toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 987/20.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.