ÎCCJ, decizie (scj.ro #234619)

Acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil coroborat cu art. 237¹ alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile. Funcționarea societăților. Societățile cu răspundere limitată

Index alfabetic: Acțiune în răspundere civilă delictuală

Daune-interese

Societate cu răspundere limitată

Societate radiată

Asociat

Răspundere solidară

Excepția inadmisibilității

Recurs

Legea nr. 31/1990, art. 61, art. 62, art. 235, art. 237,  art. 237 ind. 1 alin. (3)-(4)

O.U.G. nr. 116/2009, art. 6 alin. (3)

C. civ., art. 1357, art. 1382

C. proc. civ., art. 60 alin. (2)

Fapta de a dispune de bunurile societății ca de bunurile proprii, în frauda creditorilor societății, este contrară scopului și destinației acestor bunuri, de a servi desfășurării activității societății, producerea situațiilor exemplificate de art. 237

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990, în contextul fraudei atrăgând pierderea beneficiului răspunderii limitate a asociaților vinovați, în ipoteza în care societatea este lichidată.

Normele speciale ale Legii nr. 31/1990 reglementează mijloace procedurale distincte, dar nu și exclusive pentru apărarea intereselor creditorilor, astfel încât, în condițiile în care nu există niciun text de lege care să condiționeze formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1357 C. civ. coroborat cu art. 237¹ alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990, de exercitarea prealabilă a opoziției prevăzute de art. 61 - 62 din același act normativ sau a plângerii împotriva radierii societății, sancțiunea inadmisibilității acțiunii nu poate fi aplicată în lipsa unei interdicții instituite expres.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 967 din 03 iunie 2025

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3325 din 11 aprilie 2022, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea pronunțată la 19 decembrie 2022 de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel București în vederea soluționării conflictului.

Prin sentința civilă nr. 22/2023 din 24 februarie 2023, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.

La termenul de judecată din 14 iunie 2023 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale invocată de către pârâtul B., dispunându-se unirea cu fondul cauzei a excepției inadmisibilității cererii invocate de același pârât.

Prin sentința civilă nr. 3030/2023 din 08 decembrie 2023, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității, invocată de către pârâți, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 71.407 lei, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.739 de lei; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe civile a formulat apel și pârâtul B., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și, în principal, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile art. 61 - 62 din Legea nr. 31/1990 privind societățile și ale art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerțului, iar, în subsidiar, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată ca nefondată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1483 din 17 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă apelurile au fost respinse ca nefondate și obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 8.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3.1. La 27 decembrie 2024 pârâta C. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După expunerea pe scurt a situației factuale, recurenta-pârâtă a criticat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în răspundere delictuală. Potrivit recurentei, acțiunea formulată de A. S.R.L. era inadmisibilă, întrucât nu s-au urmat căile procedurale speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 116/2009, respectiv opoziția împotriva hotărârii de dizolvare, astfel cum este reglementată de prevederile art. 61 - 62 din legea societăților și plângerea împotriva rezoluției de radiere prevăzută de art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009, acestea fiind mijloace exclusive de valorificare a unor astfel de pretenții.

În sprijinul acestei critici recurenta a făcut trimitere la aspectele dezlegate în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicate dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței ce a avut loc în perioada 24 -25 octombrie 2022, din care rezultă că opoziția prevăzută de art. 61 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o veritabilă acțiune în răspundere civilă delictuală, finalitatea acesteia constând în repararea prejudiciului cauzat prin dizolvare. Prin urmare, opoziția vizează și hotărârile asociaților privind dizolvarea unei societăți, contrar susținerilor reclamantei, această chestiune obligatorie fiind ignorată de către instanța de apel.

În al doilea rând, recurenta a susținut că instanțele au reținut în mod eronat existența răspunderii civile delictuale, deși nu erau întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. prin raportare la art. 237

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990, întregul raționament bazându-se pe o interpretare greșită a probelor, cu ignorarea realității economice în contextul pandemiei.

În acest sens, cu privire la fapta ilicită, a precizat recurenta că la data dizolvării și lichidării, intervenite în temeiul art. 235 din Legea nr. 31/1990, societatea D. S.R.L. nu avea nicio datorie către creditori, hotărârea de dizolvare fiind motivată de contextul economic și de imposibilitatea continuării activității (pandemie și pierderea

affectio societatis

). Astfel, decizia asociaților privind dizolvarea și lichidarea societății nu poate îmbrăca forma abuzului de drept în forma prevăzută de art. 237

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, la momentul dizolvării, reclamanta nu deținea o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar sentința civilă care i-a recunoscut creanța a devenit definitivă la un an de la radiere. Mai mult, nu poate fi reținută nici intenția asociaților în dizolvarea societății, nefiind efectuat niciun demers de fraudare a creditorilor sau de sustragere de bunuri. Față de cele anterior expuse, nu poate fi reținută o legătură de cauzalitate între o faptă ilicită și prejudiciu.

În al treilea rând, recurenta a criticat reținerea unei răspunderi solidare și nelimitate a celor doi foști asociați, arătând că Legea nr. 31/1990 nu prevede solidaritatea în astfel de cazuri, iar, în lipsa unei dispoziții exprese, răspunderea ar trebui să fie proporțională cu cota de participare la capitalul social.

Un ultim aspect criticat vizează cuantumul sumelor stabilite de către instanțele de judecată, întrucât acestea nu reflectă în mod corect daunele stabilite prin sentința civilă nr. 5312/09.07.2020 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr. x/301/2018, respectiv suma de 63.945,87 lei, restul reprezentând cheltuielile de judecată.

3.2. La 31 decembrie 2024 a declarat recurs și pârâtul B., solicitând casarea în totalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat s-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind admisibilitatea acțiunii și regimul juridic al răspunderii civile. Potrivit recurentului, în mod nelegal instanța de apel a admis o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., deși exista o reglementare specială cu caracter imperativ în Legea nr. 31/1990, respectiv art. 61 - 62 și art. 237¹.

A arătat recurentul că, în conformitate cu principiul

specialia generalibus derogant

, existența unei reglementări speciale exclude aplicarea dispozițiilor generale din Codul civil, iar creditorii sociali nu pot opta între cele două regimuri juridice. Aceștia sunt obligați să urmeze procedura prevăzută de legea specială, care reglementează condițiile și limitele răspunderii asociaților sau administratorilor în cazul dizolvării și radierii societății. Or, instanța de apel a ignorat această constrângere legală, permițând în mod eronat reclamantei să eludeze cadrul normativ specific, ceea ce contravine atât voinței legiuitorului, cât și jurisprudenței constante care recunoaște caracterul exclusiv al procedurii speciale.

În susținerea criticii sale, recurentul a făcut trimitere la Minuta de Unificare a Practicii din Întâlnirea președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicate dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței ce a avut loc în perioada 24 - 25 octombrie 2022, prin care s-a reținut că opoziția prevăzută de art. 61-62 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o aplicație a răspunderii civile delictuale în materia societăților, părțile neavând posibilitatea de a alege între răspunderea civilă de drept comun și cea statuată de legea specială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă la 16 ianuarie 2025.

Pârâta C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul B., solicitând admiterea căii extraordinare de atac și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat, cu privire la recursul formulat de pârâta C., în principal, anularea căii extraordinare de atac pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul B. și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluția din 27 martie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursurilor la 3 iunie 2025, cu citarea părților în ședință publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de pârâta C. invocată prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursurile nu sunt fondate, după cum urmează:

Cu titlu preliminar, se cuvine notat că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind aspectele factuale pe baza probelor administrate în dosar.

Faptele așa cum au fost determinate de instanțele devolutive se consideră câștigate cauzei, astfel că instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

În consecință, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate în cauză prin cele două memorii de recurs.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ambii pârâți au susținut, în esență, că instanța a admis în mod nelegal o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun, deși există o reglementare specială în Legea nr. 31/1990, respectiv dispozițiile art. 61 - 62 privind opoziția la hotărârea de dizolvare și art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009 privind plângerea împotriva rezoluției de dizolvare sau radiere, considerate de recurenți ca fiind căile procedurale exclusive de valorificare a pretențiilor reclamantei. Aceștia au criticat aplicarea normelor de drept comun în detrimentul celor speciale, susținând că nu erau întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 237¹ din Legea nr. 31/1990, pentru angajarea răspunderii delictuale.

Prin demersul judiciar inițiat împotriva pârâților B. și C., reclamanta A. S.R.L. a urmărit atragerea răspunderii civile delictuale personale a acestora, pentru imposibilitatea recuperării unei creanțe stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă împotriva societății D. S.R.L., societate radiată, în cadrul căreia cei doi pârâți-recurenți au avut calitatea de asociați.

Acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 237¹ alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanță a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâți și, constatând întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâții la plata, în solidar, a sumei de 71.407 lei reprezentând daune-interese și cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 5312/09.07.2020.

Înalta Curte constată că, deși intimata-reclamantă susține faptul că pârâta C. ar fi invocat această apărare

omisso medio

în recurs, această susținere este vădit neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C. proc. civ., dacă prin natura raportului juridic sau a unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei profită și celorlalți.

În speță, excepția inadmisibilității, care are legătură cu calificarea juridică a acțiunii reclamantei și cu cadrul legal aplicabil, a fost susținută de ambii pârâți la prima instanță, iar răspunderea celor doi pârâți reținută prin sentință este una solidară, în calitate de foști asociați ai societății lichidate și radiate D. S.R.L.

Mai mult, chestiunea inadmisibilității acțiunii introductive a făcut și obiectul analizei instanței de apel, pârâta criticând în recurs considerentele instanței de prim control judiciar prin care s-a confirmat soluția primei instanțe.

Prin urmare, întrucât motivul de recurs invocat a fost propus de către pârât în apel, fiind supus dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, criticile formulate de recurenți sunt nefondate, întrucât, așa cum în mod legal au reținut și instanțele devolutive, nu există niciun text de lege care să condiționeze formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1357 C. civ. coroborat cu art. 237¹ alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990, de exercitarea prealabilă a opoziției prevăzute de art. 61 - 62 din același act normativ sau a plângerii împotriva radierii societății.

Din interpretarea art. 237 din Legea nr. 31/1990 se deduce că legiuitorul nu a limitat dreptul creditorilor societății de a-și urmări creanțele asupra asociaților care au dobândit bunurile rămase de pe urma societății lichidate și radiate.

Inadmisibilitatea constituie o sancțiune procedurală de strictă interpretare, care nu poate fi aplicată în lipsa unei interdicții instituite expres. Or, normele speciale invocate de recurenți reglementează mijloace procedurale distincte, dar nu și exclusive pentru apărarea intereselor creditorilor.

În plus, art. 237¹ din Legea nr. 31/1990 prevede expres posibilitatea angajării răspunderii personale și nelimitate a foștilor asociați, în cazurile de abuz și fraudă împotriva creditorilor, prin promovarea unei acțiuni directe în instanță, fără a condiționa acest demers de parcurgerea unei alte proceduri, în realitate toate acestea fiind remedii legale complementare la dispoziția creditorilor sociali.

În consecință, interpretarea instanței de apel este pe deplin legală și compatibilă cu principiul accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, fără a aduce atingere regulii fundamentale de interpretare

specialia generalibus derogant

, cum pretind titularii căilor de atac.

Va fi înlăturată și critica privind minuta de unificare a practicii judiciare care, referindu-se la o altă problemă de drept și anume efectul juridic al opoziției exercitate de creditori și al reparării prejudiciului pe această cale în raport cu hotărârea asociaților de dizolvare a societății, este lipsită de orice relevanță în sensul nelegalității deciziei atacate.

Decizia recurată a fost criticată și sub aspectul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 C. civ. și art. 237¹ alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990. În acest sens, a susținut recurenta-pârâtă C. că, la momentul dizolvării și radierii societății D. S.R.L., conform art. 235 din Legea nr. 31/1990, aceasta nu avea datorii față de reclamantă, iar creanța invocată de creditoarea-reclamantă A. a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă ulterior, lipsind astfel un prejudiciu cert și actual la data presupuselor fapte ilicite. În plus, se arată că dizolvarea societății ar fi fost justificată de dificultățile economice generate de pandemie și de imposibilitatea continuării activității, context care exclude existența unei fapte ilicite sau a vinovăției sub forma intenției ori culpei, instanța de apel apreciind în mod greșit probele administrate.

Aceste susțineri ale recurentei-pârâte vizează aspecte de fapt pretins greșit reținute, în urma unei presupuse interpretări eronate a probelor administrate. Or, chestiunile referitoare la evaluarea probatoriului și stabilirea situației de fapt depășesc sfera controlului de legalitate exercitat în recurs. Sub aparența invocării unor încălcări ale normelor juridice privind condițiile răspunderii civile delictuale, recurenta tinde, în realitate, să conteste considerentele de temeinicie ale deciziei atacate, exprimându-și astfel dezacordul față de soluția instanței de apel care a confirmat angajarea răspunderii delictuale a pârâților.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de prim control judiciar a confirmat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe și a reținut că, în cauză, erau îndeplinite cumulativ toate condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 C. civ., în corelare cu dispozițiile art. 237¹ alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990.

În urma evaluării probatoriului administrat, s-a constatat că pârâții au comis o faptă ilicită prin dizolvarea și radierea societății fără o lichidare efectivă, prin însușirea bunurilor societății în interes propriu în dauna creditoarei, în contextul în care cunoșteau existența litigiului pe rolul instanței cu reclamanta.

Prejudiciul a fost identificat în imposibilitatea reclamantei de a-și mai valorifica creanța confirmată prin hotărâre judecătorească definitivă, ca urmare a comportamentului concertat al pârâților, care au acționat cu rea-credință în frauda creditorului, deci în coordonatele de drept ale art. 237¹ alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte reține că a dispune de bunurile societății ca de bunurile proprii, în frauda creditorilor societății, este contrar scopului și destinației acestor bunuri, de a servi desfășurării activității societății, producerea situațiilor exemplificate de art. 237

1

alin. (3) și (4) din lege, în contextul fraudei atrăgând pierderea beneficiului răspunderii limitate a asociaților vinovați, în ipoteza în care societatea este lichidată.

Legea nr. 31/1990 a stabilit excepțiile de la regula răspunderii limitate a asociaților, urmărind să limiteze ori să elimine acest beneficiu în situațiile reglementate expres.

Astfel, asociatul care abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale, în frauda creditorilor societății urmează a răspunde nelimitat pentru obligațiile neachitate ale societății lichidate.

Legiuitorul a instituit o răspundere specială agravată, care sancționează comportamentul abuziv al asociatului cu răspundere limitată, coordonate legale în care se încadrează în mod corect analiza instanței de apel, criticile privind aplicarea eronată a regulilor de drept substanțial fiind nefondate.

O altă critică expusă de recurenta-pârâtă vizează caracterul solidar al răspunderii pârâților, despre care susține că ar fi fost reținut în mod eronat de instanța de apel, invocând faptul că, în absența unei dispoziții legale exprese, răspunderea asociaților ar trebui să rămână proporțională cu participația la capitalul social.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate privind solidaritatea răspunderii a fost invocat

omisso medio

în recurs, nefiind cuprins în motivele de apel, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Atunci când se exercită calea de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, obiectul recursului îl constituie hotărârea atacată, iar temeiul îl reprezintă exclusiv motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În acest cadru, recursul poate viza doar aspecte care au fost analizate de instanța de apel și care au fost, în mod necesar, cuprinse în motivele de apel.

Aceste cerințe decurg din aplicarea principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, în raport de exigențele devoluțiunii - și anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest mod se respectă principiul dublului grad de jurisdicție deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima dată de instanța de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se opune.

În plus, răspunderea solidară a celor doi pârâți decurge în mod legal din natura răspunderii civile delictuale, care, potrivit art. 1382 C. civ., implică regula solidarității între persoanele obligate la repararea prejudiciului, atunci când acestea au contribuit la producerea faptei prejudiciabile, ipoteză reținută în speță. În aceste condiții, instanța de apel nu era obligată să justifice suplimentar solidaritatea pârâților, aceasta rezultând implicit din cadrul normativ incident.

Ultima critică formulată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanțele de judecată au acordat, pe lângă daunele-interese în sumă de 63.945,87 lei, stabilite prin sentința civilă nr. 5312/09.07.2020 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr. x/301/2018 și cheltuielile de judecată, majorând astfel cuantumul despăgubirilor la o valoare care, în opinia sa, nu se reflectă corect în prejudiciul efectiv produs.

Aspectele privind întinderea răspunderii și cuantumul daunelor acordate de instanțele devolutive față de care s-a probat legătura de cauzalitate cu faptele ilicite țin de temeinicia deciziei atacate, neputând forma obiectul analizei în coordonatele recursului, în raport cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, având în vedere argumentele mai sus prezentate, criticile recurenților nejustificând casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâta C. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1483 din 17 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Reținând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursurilor și în raport cu solicitarea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 452 și 453 C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-pârâți la plata în solidar a sumei de 9.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial, conform înscrisurilor doveditoare aflate la filele 99-100 din dosar (factura EVN0069 din 05.03.2025 și extrasul tranzacției bancare din 03.06.2025 emis de ING Bank).