ÎCCJ, decizie (scj.ro #187743)

Acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe dispozițiile de drept comun și pe cele ale Legii nr. 31/1990 privind răspunderea administratorilor și pentru abuz de majoritate. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile. Funcționarea societăților. Societățile pe acțiuni

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

abuz de majoritate

inexistența faptei ilicite

principiul

specialia generalibus derogant

condiții de admisibilitate

Legea nr. 31/1990, art. 136

1

, art. 155

1

alin. (1)

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5)-(6), art. 16, art. 22 alin. (4),

art. 237, art. 395 alin. (1), art. 478 alin. (3)

C. civ., art. 16 alin. (2), art. 1349, art. 1357

Conform dispozițiilor art. 155

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „Dacă adunarea generală nu introduce acțiunea în răspundere prevăzută la art. 155 și nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acționari de a iniția o asemenea acțiune, acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acțiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societății, împotriva oricărei persoane prevăzute la art. 155 alin. (1).”

În cazul în care acționarul minoritar și-a întemeiat acțiunea în răspundere pe dispozițiile de drept comun ale art. 1349 și art. 1357 C. civ., dar și pe dispozițiile art. 155

1

din Legea nr. 31/1990, solicitând angajarea răspunderii solidare a administratorilor societății pentru prejudicierea sa, iar nu a societății, este legală soluția instanței de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în interes personal, formulată în temeiul răspunderii delictuale și al art. 155

1

din Legea nr. 31/1990.

Analiza cererii de atragere a răspunderii administratorilor, în temeiul art. 155

1

din Legea nr. 31/1990 și nu al dispozițiilor de drept comun, este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant, înlăturarea de la aplicare a legii generale, ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, fiind de la sine înțeleasă.

Ca o consecință a acestui principiu, nu se putea impune instanței de apel aplicarea legii generale, respectiv a dispozițiilor privind răspunderea delictuală, înlăturând de la aplicare dispoziția specială din legea privind societățile, mai restrictivă, având în vedere natura raporturilor juridice dintre părți și cauza acțiunii formulate în virtutea calității de acționar minoritar a societății reclamante.

Demersul asumat de acționarul minoritar care promovează acțiunea în răspundere în nume propriu trebuie să urmărească obligarea pârâților la acoperirea prejudiciului cauzat societății, soluția instanței de apel fiind corectă, întrucât, în măsura în care adunarea generală nu formulează acțiune în răspundere, acționarilor minoritari le este recunoscut dreptul de a o demara, în nume propriu, dar în contul societății, acțiunea rămânând una socială, iar nu personală.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2630 din 7 decembrie 2021

În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 1349 și 1357 C. civ., art. 136

1

și art. 155

1

din Legea nr. 31/1990.

În data de 12 noiembrie 2019 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat constatarea nulității contractului de împrumut prin care D. S.A. a împrumutat către B. S.A. suma de 7.500.000 lei și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui act juridic, având în vedere că acest contract reprezintă o distribuire mascată de dividende.

Prin notele scrise depuse la 12 noiembrie 2019, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că față de delictele săvârșite a formulat un capăt de cerere prin care a solicitat atragerea răspunderii acționarilor majoritari pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat și un capăt de cerere prin care a solicitat atragerea răspunderii administratorilor pentru prejudiciul cauzat societății.

Prin sentința comercială nr. 118/LP/2020 din 28.07.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, Secția a II-a civilă, s

-

a admis excepția netimbrării și s-a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de împrumut încheiat între pârâții D. S.A. și B. S.A., s-au respins excepțiile lipsei calității procesual active și lipsei de interes, invocate de pârâți, privind cererea de atragere a răspunderii administratorilor D. S.A., lipsei calității procesual pasive a pârâților E., F. și G. privind cererea de sancționare a abuzului de majoritate și prescripției dreptului la acțiune.

Totodată, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.

2

.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel la 20 noiembrie 2020 reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Totodată, pârâții D. S.A., C. S.A., B. SA și E., F., G. au formulat apel incident împotriva aceleiași sentințe, prin care au solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepțiilor inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul doi de cerere privind atragerea răspunderii administratorilor societății D. S.A. și prescripției dreptului material la acțiune.

Prin precizările formulate în apel, la solicitarea instanței de a lămuri petitul capătului doi de cerere, reclamanta apelantă a arătat că a solicitat obligarea administratorilor la plata de despăgubiri pentru prejudiciul ce i s-a cauzat și că nu solicită obligarea administratorilor la plata de despăgubiri către D. S.A., temeiul juridic al acțiunii fiind art. 1349 și art. 1357, acțiune în răspundere civilă fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.

S-a mai învederat că prin apărările formulate a demonstrat că sunt îndeplinite și condițiile speciale prevăzute de art. 155

1

din Legea societăților comerciale, însă acțiunea nu a fost susținută în contul D. S.A.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă a rămas în pronunțare asupra apelurilor declarate în cauză și a amânat pronunțarea la 27 aprilie 2021.

Prin decizia nr. 133/C/2021 - A din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/111/2019*, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul incident declarat de pârâți împotriva sentinței apelate, care a fost schimbată în parte în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii privind capătul doi de cerere având ca obiect atragerea răspunderii membrilor consiliului de administrație al D. SA și, în consecință, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantă.

De asemenea, instanța a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

3

.

La 5 iulie 2021, împotriva acestei decizii și a încheierii din 13 aprilie 2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, prin respingerea probei cu expertiză ca nefiind utilă soluționării cauzei, a încălcat dispozițiile art. 237 și 395 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în etapa cercetării procesului cunoștea deja soluția care ar fi trebuit să rezulte ca urmare a deliberării.

Potrivit recurentei, prin modul în care au fost administrate probele, au fost încălcate dispozițiile art. 16 C. proc. civ. privind principiul nemijlocirii administrării probelor, întrucât instanța de apel, pe de o parte, a respins proba cu expertiză iar, pe de altă parte, și-a întemeiat soluția pe un raport extrajudiciar, situațiile financiare și înscrisurile depuse de pârâți, susținând că nu a fost criticat probatoriul.

Recurenta subliniază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a analizat fapta ilicită în limitele trasate de aceasta, respectiv ca o sumă a mai multor decizii, acte și fapte, care, analizate împreună, ar releva scopul ilicit al acestora.

De asemenea, recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât reclamanta în apel nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, ci a formulat clarificări cu privire la temeiul juridic al cererii, fără să aducă modificări acțiunii introductive, în cuprinsul căreia a menționat ca temei de drept și dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ.

Mai mult, susține recurenta că, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a da calificarea corectă faptelor deduse judecății, neavând posibilitatea respingerii ca inadmisibil a capătului doi de cerere privind obligarea administratorilor la despăgubiri motivat de faptul că a fost indicat un alt temei de drept decât cel apreciat de instanță ca fiind aplicabil situației juridice deduse judecății.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta subliniază că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, respectiv deși instanța de apel a reținut că pentru analizarea faptei ilicite este necesar a se cerceta vătămarea produsă, totuși a respins solicitarea de încuviințare a probei cu expertiză, reținând că nu este necesar a se analiza consecințele prejudiciabile ale faptelor analizate. Pe de altă parte, deși instanța a recunoscut în considerente că vătămarea acționarilor minoritari este un element constitutiv al faptei ilicite, nu a motivat de ce a refuzat administrarea probelor propuse de recurentă în dovedirea acestuia.

Recurenta menționează că motivele reținute de instanța de apel sunt contradictorii și în ceea ce privește constatarea că, deși societatea a înregistrat pierderi, direcționarea unei sume importante către acționarul majoritar nu ar reprezenta o devalizare și o eludare a normelor privind distribuirea dividendelor.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1349  C. civ. privind răspunderea civilă delictuală și art. 136

1

din Legea nr. 31/1990.

Recurenta susține că pentru constatarea faptei ilicite reprezentate de abuzul de majoritate este nevoie de o analiză coroborată a mai multor elemente, printre care se numără și prejudiciul cauzat acționarilor minoritari. Mai arată recurenta că actele efectuate de acționarul majoritar, deși sunt aparent valabile atunci când sunt analizate separat, în realitate, dacă ar fi cercetate în ansamblu s-ar constata că au condus la golirea de conținut a societății.

La 16 septembrie 2021, intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, iar, la 6 decembrie 2021, recurenta-reclamantă a depus note de ședință, prin care solicită, în esență, admiterea recursului.

În prealabil, se constată că apelanta-reclamantă a formulat recurs și împotriva încheierii de ședință din 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, prin care s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., amânarea pronunțării în cauză, calea extraordinară de atac a recursului fiind admisibilă, întrucât este declarată împotriva unei încheieri care face parte integrantă din decizia pronunțată.

Înalta Curte, analizând decizia și încheierea atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, a reținut următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este nefondat.

Criticile invocate de recurentă privind încălcarea dispozițiilor art. 237 și 395 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin respingerea probei cu expertiză pentru stabilirea prejudiciului, în etapa cercetării procesului, instanța și-ar fi format convingerea asupra soluției înainte de deliberare, precum și cele privind încălcarea principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 din același cod, sunt invocate formal, întrucât vizează în realitate nemulțumirea acesteia privind aprecierea probatoriului.

Totodată, se reține că aprecierea instanței de apel asupra utilității probei solicitate de recurentă nu echivalează cu formarea convingerii instanței asupra soluției înainte de deliberare.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere asupra probelor administrate în cauză și este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, a concludenței și a pertinenței acestora.

Prin urmare, criticile recurentei care se referă la modul de stabilire a situației de fapt desprinse din interpretarea probatoriului de către instanțele fondului nu se pot converti în niciun motiv de nelegalitate, nu doar în cel invocat, circumscris dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor devolutive, cu plenitudine de jurisdicție.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) și 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., întrucât instanța de prim control judiciar nu a analizat decât punctual faptele ilicite ce formează conținutul răspunderii acționarilor și administratorilor, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod just a soluționat apelurile formulate, în limitele a ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și a criticilor invocate, nefiind cazul unei nesocotiri a limitelor învestirii prin analiza faptelor deduse judecății, prin prisma legăturii de cauzalitate și a prejudiciului invocat de reclamantă, având în vedere natura acțiunii în răspundere deduse judecății.

Instanța de apel a analizat fiecare faptă invocată de reclamantă, având în vedere cauza complexă a acțiunii, constând în combinarea a două tipuri diferite de răspundere civilă, una întemeiată pe abuzul de majoritate al acționarului potrivit art. 136

1

din Legea nr. 31/1990, iar cealaltă întemeiată pe răspunderea administratorului, prevăzută de art. 155

1

din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispozițiilor art. 155

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dacă adunarea generală nu introduce acțiunea în răspundere a administratorului, acționarul având cel puțin 5% din capitalul social are posibilitatea de a introduce acțiunea în despăgubire în contul societății, răspunderea administratorului fiind față de societate, în virtutea contractului de mandat încheiat cu aceasta.

Critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 478 alin (3) și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ., invocate de aceasta prin cererea introductivă și nu a dat o calificare corectă faptelor deduse judecății, admițând apelul incident și respingând ca inadmisibilă cererea de despăgubire formulată împotriva administratorilor, întemeiată pe art. 155

1

din Legea nr. 31/1990, este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza ori obiectul cererii de chemare în judecată, regulă de drept care a fost aplicată de instanța de apel reclamantei, în legătură cu precizările sale privind temeiurile de drept și măsura în care acționarului minoritar îi era recunoscut dreptul de a promova o atare cerere.

De altfel, recurenta susține că și-a întemeiat acțiunea în răspundere pe dispozițiile de drept comun ale art. 1349 și art. 1357 C. civ. privind răspunderea delictuală și răspunderea pentru fapta proprie, dar și pe dispozițiile art. 136

1

și art. 155

1

din Legea nr. 31/1990, solicitând angajarea răspunderii solidare a acționarilor majoritari și a administratorilor societății pentru prejudicierea sa, chemarea în proces a societății D. SA fiind doar pentru asigurarea opozabilității hotărârii.

Or, analiza instanței de apel a fost efectuată tocmai în aceste coordonate determinate, în virtutea principiului disponibilității sale procesuale, acțiunea în interes personal și nu social, formulată în temeiul răspunderii delictuale și al art. 155

1

din Legea nr. 31/1990 fiind respinsă ca inadmisibilă.

Această soluție nu a fost determinată de indicarea eronată a temeiului de drept de către reclamantă, ceea ce ar fi obligat instanța la o calificare corectă a actelor și faptelor deduse judecății, în virtutea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., în cadrul controlului judiciar devolutiv, cum susține recurenta.

În realitate, analiza cererii de atragere a răspunderii administratorilor, în temeiul art. 155

1

din Legea nr. 31/1990, și nu al dispozițiilor de drept comun, a fost consecința directă a principiului

specialia generalibus derogant

, înlăturarea de la aplicare a legii generale, ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, fiind de la sine înțeleasă.

Ca o consecință a acestui principiu, nu se putea impune instanței de apel aplicarea legii generale, respectiv a dispozițiilor privind răspunderea delictuală, înlăturând de la aplicare dispoziția specială din legea privind societățile, mai restrictivă, având în vedere natura raporturilor juridice dintre părți și cauza acțiunii formulate în virtutea calității de acționar minoritar a societății reclamante.

Sensul reglementării cuprinse în art. 155

1

din Legea nr. 31/1990 este acela de a permite adunării generale să decidă dacă promovează acțiunea în răspundere, obiectiv pentru care dezbaterii acesteia trebuie să îi fie supuse elementele esențiale ale răspunderii, respectiv faptele pretins de natură a cauza daune societății, cuantumul prejudiciului fiind un element dacă nu determinat, cel puțin unul determinabil, dreptul la acțiune în răspundere al acționarului minoritar fiind unul subsidiar.

În aceste condiții, demersul asumat de acționarul minoritar care promovează acțiunea în răspundere în nume propriu trebuie să urmărească obligarea pârâților la acoperirea prejudiciului cauzat societății.

Soluția instanței de apel este corectă, întrucât în măsura în care adunarea generală nu formulează acțiune în răspundere, acționarilor minoritari, între care se încadrează și recurenta-reclamantă, le este recunoscut dreptul de a o demara, în nume propriu, dar în contul societății, însă acțiunea rămâne una socială, ceea ce nu era cazul în speță, astfel cum se susține, de altfel, și în recurs.

Totodată, în legătură cu motivele de recurs prevăzute de art. 489 pct. 6 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține că împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii, străine de natura cauzei ori cu o nemotivare a hotărârii și nu determină incidența acestui motiv de casare, astfel încât criticile vor fi respinse.

Subsumat acestui motiv, recurenta formulează și critici privind pretinsa eroare a instanței de apel în aprecierea utilității asupra unei expertize pentru stabilirea prejudiciului produs reclamantei, precum și în modalitatea de interpretare a probelor administrate.

Cu privire la acestea, Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate, întrucât nu vizează motivul de recurs, de strictă interpretare, privind lipsa motivării, existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, ci se solicită reevaluarea probatoriului și rejudecarea cauzei prin critici care exced controlului de legalitate.

De asemenea, criticile recurentei privind interpretarea greșită a nomelor de drept material prevăzute de art. 1349 C. civ. și art. 136

1

din Legea nr. 31/1990, având în vedere că instanța de apel, reținând că fapta ilicită nu există, în mod greșit nu a mai analizat și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, nefiind încuviințată expertiza propusă de parte, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 1349 C. civ., „(

1) orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane;(2) cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”,

iar potrivit art. 136

1

din Legea nr. 31/1990, „

acționarii trebuie să își exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari

”.

Înalta Curte constată că a fost analizată răspunderea delictuală a acționarilor sub forma abuzului de majoritate și, constatând că una dintre condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv fapta ilicită imputată acționarilor sub diverse acțiuni pretins de natură a cauza daune, societății și acționarului minoritar nu este îndeplinită, nu a mai apreciat necesară cercetarea îndeplinirii celorlalte condiții.

Abuzul de majoritate constă în exercitarea discreționară de către acționariatul majoritar a dreptului de vot, în vederea promovării intereselor proprii, în dauna interesului social și în scopul prejudicierii acționarilor minoritari.

În vederea protecției deținătorilor de acțiuni care nu le permit exercitarea unei influențe relevante în viața societății respective, a fost instituită obligația acționarilor de a-și exercita drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale societății, al cărei interes este prioritar, ca și ale celorlalți acționari.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, analiza apelului său, care a fost respins, confirmându-se soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în răspundere ca nefondată,   s-a înscris în cadrul legal al dispozițiilor art. 136

1

din Legea nr. 31/1990.

Astfel, procedându-se la analiza acelor fapte invocate de reclamantă ca fiind de natură să aducă atingere intereselor sale legitime privind dreptul la dividende ori respectarea dreptului de preempțiune asupra unui bun imobil, instanța de apel a concluzionat că nu era nici cazul unei diminuări a patrimoniului societății și nici al folosirii în mod abuziv a poziției deținute de acționari, faptele reclamate neputând fi caracterizate ca neloiale, urmare a deturnării cu rea-credință a exercitării drepturilor legale și statutare.

Înalta Curte constată că prejudiciul este o condiție de sine stătătoare a răspunderii civile delictuale, fiind consecința săvârșirii unei fapte ilicite. Practic, existența prejudiciului invocat de societatea reclamantă nu conducea

de plano

la îndeplinirea cerinței privind existența faptei ilicite, fiind necesar a fi dovedită, în primul rând, săvârșirea faptei ilicite cu forma de vinovăție prevăzută de lege, în sensul art. 16 alin. (2) C. civ. Or, în cauză instanța de apel constatând că una dintre condițiile cumulative ale răspunderii pentru abuz de majoritate nu era îndeplinită, în mod corect a constatat inexistența temeiului răspunderii.

În considerarea, celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că încheierea și decizia atacate sunt legale, criticile invocate nejustificând casarea acestora, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 13 aprilie 2021 și a deciziei nr. 133/C/2021 - A din 27 aprilie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă.