ALAMI c. FRANCE

ALAMI c. FRANCE (CtEDO, 2021)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 43084/19 Karim ALAMI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 25 noiembrie 2021 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președinte, Arnfinn Bårdsen, Mattias Guyomar, judecători, și Martina Keller, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată la 8 august 2019, După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ pe reclamant, dl Karim Alami, este un cetățean marocan născut în 1974 și rezident în Rognonas. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Perllier, avocat care desfășoară activități în Marsilia. De la sosirea reclamantului în Franța în 1998 la reconversia sa în Maroc Potrivit declarațiilor sale, reclamantul ar fi intrat în Franța în 1998, fie la vârsta de douăzeci și patru de ani. La 11 ianuarie 2000, tribunalul corecțional din Tarascon l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare, însoțită de o pedeapsă suplimentară de interdicție a teritoriului francez (ITF) timp de doi ani pentru fapte de zbor agravate comise la 9 septembrie și 26 iunie 1999. Reclamantul a fost reportat în Maroc. În martie 2000 s-a căsătorit cu o resortisantă franceză. Faptele din speță de la întoarcerea reclamantului în Franța în anul 2000 Reclamantul s-a întors în Franța în anul 2000. Cei doi copii ai cuplului s-au născut la 15 decembrie 2001 și la 3 aprilie 2003. La 15 mai 2001, a fost pus în arest provizoriu pentru violuri comise asupra a trei femei, printre care și o minoră de 15 ani, între iunie 1999 și noiembrie 2000. La 24 martie 2003, Curtea Supremă a Bouches Rhône l-a condamnat pe acest șef la o pedeapsă de 12 ani de condamnare penală. La 11 ianuarie 2008, reclamantul a solicitat acordarea unei măsuri de eliberare condiționată. Aprilie 2008, judecătorul de aplicare a sentinței a respins cererea sa pe motiv că cazarea prevăzută, în care locuia cu soția și cei doi copii ai săi, era, de asemenea, locul crimei pentru care fusese condamnat în 2003. Reclamantul a făcut apel în fața camerei pentru aplicarea pedepsei cu închisoarea în instanță, care, la 18 noiembrie 2008, i-a acordat măsura solicitată, luând act de faptul că două expertize psihiatrice realizate la 14 ianuarie și 1 martie 2008 au concluzionat că există un risc de recidivă de la scăzut până la extrem de scăzut, că ancheta de jandarmerie a indicat că nimic nu pare să se opună eliberării condiționate și că reprezentantul administrației a emis, de asemenea, un aviz favorabil. La 17 aprilie 2009, comisia de arbitraj a emis un aviz favorabil la cererea reclamantului. La 12 iunie 2009, prefectul Bouches Rhône (denumită în continuare după prefect) a luat împotriva reclamantului un ordin de expulzare din teritoriul francez în temeiul articolului L. 521 1 din Codul de intrare și ședere a străinilor și al dreptului de azil (CESEDA) (a se vedea punctul 22 litera (c). Mai jos) pe motiv că, din cauza întregului său comportament, acesta reprezenta o amenințare gravă la adresa ordinii publice. Reclamantul sesizează instanța administrativă din Marsilia cu privire la o acțiune în anulare îndreptată împotriva acestui decret. 12. În septembrie 2009, reclamantul și soția sa s-au separat și, după separare, a fost arestat de două ori între octombrie 2009 și aprilie 2010, ca urmare a depunerii unei plângeri din partea soției sale în legătură cu infracțiuni repetate de viol și abuz sexual. Reclamantul a fost condamnat pentru violență domestică și hărțuire telefonică. 13. La 24 septembrie 2009, reclamantul a obținut un titlu profesional din: Vânzător specializat în magazine 14. La 30 iunie 2011, Tribunalul Administrativ din Marsilia (în prezent, după Tribunalul Administrativ) și-a respins recursul împotriva celui din 12 iunie 2009.15. La 4 iunie 2013, Curtea Administrativă de Apel din Marsilia (în acest caz, după Curtea Administrativă de Apel) a confirmat hotărârea din 30 iunie 2011. Reclamantul a divorțat în 2014 prin Convenția din 21 februarie 2014 privind soluționarea efectelor divorțului, obținând exercitarea în comun a autorității părintești. Reședința copiilor a fost stabilită la domiciliul mamei, iar reclamantul a avut o perioadă de îngrijire a celor doi copii în fiecare sâmbătă după-amiază de la 14 la 18 ore. Dat fiind că reclamantul nu are resurse, nu a fost pusă în sarcina acestuia nicio contribuție alimentară la întreținere și la îngrijirea copiilor. 17. Prin scrisoarea din 28 noiembrie 2014, reclamantul a solicitat prefectului în cadrul revizuirii pe baza motivelor unui ordin de expulzare prevăzut la articolul L. 524 2 din CESEDA (a se vedea punctul 21 de mai sus) Mai jos), de a-i comunica motivele refuzului implicit de a-l abroga din 12 iunie 2009. Prin scrisoarea din 12 decembrie 2014, prefectul i-a răspuns că refuzul de a abroga acest decret a fost legat de faptul că a reprezentat încă o amenințare la adresa ordinii publice, având în vedere gravitatea faptelor pe care le-a făcut vinovat și lipsa unui document de reinserție socială și profesională. 18. Prin hotărârea din 13 martie 2017, instanța administrativă a respins acțiunea în anulare formulată de solicitant împotriva deciziei din 12 decembrie 2014 din următoarele motive 6. Alami a fost condamnat, la 24 martie 2003, de Curtea a Bouches-du-Rhone la 12 ani de condamnare penală pentru infracțiuni de viol comise asupra a trei femei, dintre care o minoră de 15 ani, între iunie 1999 și noiembrie 2000. ;că din înscrisurile dosarului, în special din hotărârea pronunțată de Curtea Administrativă din Marsilia la 4 iunie 2013 cu privire la cererea de anulare a hotărârii din 5 iunie 2002 de către procurorul republicii la sfârșitul procesului de punere sub acuzare în fața Curții din Marsilia la 4 iunie 2013 se menționează raportul de competene psihologice al mai întâi și, pe baza acestui raport, se face referire la o personalitate care poate fi paranoică, uneori erotomană, de câteva ori mitomană și dezvăluie un personaj violent capabil de manipulări și amenințări Pe de altă parte, dl Alami a fost interpelat de două ori între octombrie 2009 și aprilie 2010 ca urmare a depunerii unei plângeri din partea soției sale pentru acte de violență domestică și hărțuire; pe de altă parte, în ceea ce privește natura, gravitatea și, pentru unii dintre ei, caracterul relativ recent al acțiunilor comise de dl. Alami, precum și la fragilitatea garanțiilor de reintegrare profesională și socială pe care le prezintă, prefectul Bouches-du-Rhone a putut considera în mod legal că prezența sa în Franța reprezenta, la data la care este pronunțat, o amenințare persistentă pentru ordinea publică de natură să justifice menținerea efectelor măsurii de expulzare care fusese luată la locul său de muncă. ; că, pe de altă parte, și fără a aduce atingere împrejurării că M. Alami, divorțat astăzi, are dreptul de a vizita aceste două fete de patru ore în fiecare sâmbătă și de a prezenta o declarație a fostei sale soții în favoarea sa, această decizie nu poate fi privită drept o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, garantată prin dispozițiile articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, o atingere disproporționată a scopurilor de conservare a ordinii publice în vederea căreia a fost luată (...) 19. Printr-o hotărâre din 26 iunie 2018, Curtea Administrativă din Tarascon a respins recursul îndreptat împotriva acestei hotărâri din următoarele motive 5. Din înscrisurile din dosar reiese că domnul Alami a fost condamnat la 11 ianuarie 2000 de Tribunalul Corecțional din Tarascon la o pedeapsă de 2 luni cu suspendare pentru furt și o interdicție de teritoriu național cu o durată de doi ani. martie 2003 de către Curtea a Bouches Rhône la o sentință de 12 ani de detenție penală pentru infracțiuni de viol comise asupra a trei femei, dintre care o minoră de 15 ani, între iunie 1999 și noiembrie 2000. După eliberarea condiționată la 18 noiembrie 2008 și după avizul favorabil din 17 aprilie La 12 iunie 2009, a fost arestat de două ori între octombrie 2009 și aprilie 2010, ca urmare a depunerii unei plângeri din partea soției sale franceze în legătură cu fapte repetate de viol și abuz sexual și, în cazul în care acest caz de acuzare nu a dus la urmărirea penală a Parchetului, dl. Cu toate acestea, Alami a fost condamnat pentru violență domestică și hărțuire telefonică. În cazul în care reclamantul susține că a avut un comportament exemplar de la eliberarea sa din închisoare, el se menține în mod neregulamentar în Franța în afara dreptului cu privire la: Septembrie 2014 în calitate de vânzător nu permite stabilirea unei integrări profesionale în Franța și M. Alami nu prezintă garanții de reintegrare socială. Având în vedere numărul și gravitatea faptelor pentru care a făcut obiectul condamnărilor penale, prefectul Bouches-du-Rhone, refuzându-se de la: Iunie 2009 împotriva sa, nu a afectat decizia sa de a face o eroare de apreciere în ceea ce privește amenințarea la adresa ordinii publice reprezentate de . (...) Reclamantul declară că a intrat în Franța în 1998. El este divorțat de soția sa de cetățenie franceză pe care sa căsătorit în 2000. Acesta susține că beneficiază de pe urma acordului de divorț, o dată pe săptămână, de un drept de vizitare a celor două fiice ale sale născute în 2001 și 2003 de cetățenie franceză care își are reședința în casa mamei și care întreține relații regulate și intense cu copiii săi. Cu toate acestea, având în vedere gravitatea infracțiunilor și a infracțiunilor comise de M. Alami și în pofida situației sale familiale menționate mai sus, prefectul Bouches Rhône refuzând să abroge arte marțiale, nu a fost supus dreptului lui M. Alami și-a respectat viața privată și de familie o încălcare disproporționată a scopurilor pentru care a fost luat și nu a ignorat ulterior dispozițiile articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nici art. 3 1 din Convenția internațională privind drepturile copilului (...) 20. La 12 februarie 2019, președintele secțiunii din litigiul Consiliului de Stat a respins în mod definitiv cererea de asistență judiciară a reclamantului pentru a se asigura că nu există motive serioase de casare împotriva hotărârii din 26 iunie 2018. Cei doi copii ai reclamantului, de acum înainte majori (a se vedea alineatul (6) de mai sus), locuiesc în Franța. Cadrul juridic și practica relevantă Dreptul și practica internă relevantă Codul de intrare și ședere a străinilor și al dreptului de azil (CESEDA), în redactarea sa aplicabilă, dispunea de faptul că articolul L. 521 Sub rezerva dispozițiilor art. L. 521 2, L. 521 3 și L. 521 land pot fi pronunțate în cazul în care prezența în Franța a unui străin constituie o amenințare gravă la adresa ordinii publice Articolul L. 524 L poate fi abrogată în orice moment. În cazul în care cererea de revocare este prezentată la data expirării unui termen de cinci ani de la data executării efective a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (1) Motivele pentru care a fost efectuată rejudecarea sunt reexaminate la fiecare cinci ani de la data adoptării acordului. În cazul în care o autoritate competentă ia în considerare evoluția amenințării la adresa ordinii publice reprezentate de prezența persoanei vizate în Franța, schimbările intervenite în situația sa personală și de familie și garanțiile de reinserție profesională sau socială pe care le prezintă, în vederea pronunțării eventualei abrogări a legii (...)/Dacă nu se notifică o decizie explicită de abrogare în termen de două luni, această reexaminare se consideră a fi condus la o decizie implicită de neabrogare. Această decizie poate face recurs (...) Instrumentele relevante ale Consiliului Europei 23. Acesta face trimitere la punctele 26-28 din hotărârea K.A. c. Elveția 62130/15, 7 iulie 2020) în ceea ce privește instrumentele relevante ale Consiliului Europei. GRIEF 24. Invocând art. 8, reclamantul susține că expulzarea sa ar aduce o încălcare excesivă a dreptului la respectarea vieții sale private și de familie, în special în ceea ce privește legăturile cu copiii săi. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile persoanelor. 26. În primul rând, Curtea arată că nu este discutabil faptul că punerea în aplicare a hotărârii de expulzare a reclamantului ar constitui o interferență în dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie. O astfel de ingerință încalcă Convenția dacă nu îndeplinește cerințele de la alineatul (2) al articolului; prin urmare, este necesar să se caute dacă, în speță, aceasta era prevăzută de lege. Prin urmare, Comisia consideră că măsura nu constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. și, mai exact, dacă, prin luarea unui ordin de expulzare împotriva reclamantului, autoritățile naționale au stabilit un echilibru corect între drepturile acestuia din urmă în raport cu Convenția, pe de o parte, și interesele societății, pe de altă parte (Slivenko c. Letonia [GC], nr 48321/99, § 113, CEDH 2003 X. Curtea reamintește că principiile generale aplicabile în cauzele de deportare au fost rezumate în Hotărârile Udeh c. Elveția 1220/09, § 45, 16 aprilie 2013) și Ndi c. Regatul Unit 41215/14, § 76, 14 septembrie 2017). 28. În prima dintre aceste hotărâri, Curtea a amintit criteriile rezumate în cauza Üner Olanda ([GC], n 46410/99, § 58 CEDH 2006 XII) care trebuie să ghideze organismele naționale în astfel de afaceri mai ales, dacă este cazul, durata căsătoriei sale, precum și alți factori care indică eficiența unei vieți de familie în cadrul unui cuplu, dacă soțul avea cunoștință de locul de muncă în momentul creării relației de familie, dacă copiii provin din căsătorie și, în acest caz, vârsta acestora □ gravitatea dificultăților cu care se confruntă soțul/soția în țara în care reclamantul trebuie să fie expulzat, interesul și bunăstarea copiilor, în special gravitatea dificultăților pe care copiii reclamantului le pot întâmpina în țara în care trebuie să fie expulzați; și Cu toate acestea, nu este necesar să se reexamineze proporționalitatea în temeiul articolului 8 din convenție. Dimpotrivă, în cauzele prezentate în fața sa pe teren, Curtea consideră că, în general, rezultă din marja de apreciere că, în cazul în care instanțele interne independente și imparțiale au examinat cu atenție faptele, prin aplicarea standardelor relevante privind drepturile omului într-un mod în conformitate cu Convenția și propria sa jurisprudență și au pus în balanță în mod corespunzător interesele personale ale reclamantului și ale interesului general, aceasta nu va înlocui propria sa apreciere (în special în ceea ce privește detaliile faptice privind proporționalitatea) cu cea a autorităților naționale competente. Cu toate acestea, Curtea constată în primul rând că Tribunalul Administrativ și Curtea Administrativă de Primă Instană au formulat o acțiune în anulare în fața Tribunalului Administrativ și a Tribunalului Administrativ de Primă Instană, în temeiul articolului 30, în temeiul articolului 30. 8 din Convenție, un control al proporționalității cu privire la dreptul la respectarea vieții private și de familie a reclamantului. Curtea administrativă a ridicat durata specială a șederii în Franța a reclamantului, indicând că a declarat că a intrat pe teritoriul francez în 1998; Curtea consideră, de asemenea, că acest element are o greutate certă în speță, durata șederii la În continuare, Curtea arată că instanțele interne au luat în considerare atât argumentele prezentate de reclamant, cât și gravitatea condamnărilor penale pronunțate împotriva sa în 2000 și 2003 și apoi în 2009, după eliberarea condiționată a acesteia și după luarea în custodie publică a hotărârii pronunțate împotriva acesteia. În cadrul operațiunii de plasare în cont pe care au desfășurat-o, aceste instanțe au arătat, de asemenea, că reclamantul a beneficiat, o dată pe săptămână, de un drept de vizită al copiilor săi născuți în 2001 și 2003 care își aveau reședința în casa mamei lor, care a fost ținut neregulamentar în Franța începând cu anul 2009, când a fost lovit de un ordin de expulzare (a se vedea punctul 21 de mai sus) (a se vedea punctul 21 de mai sus). Mai mult, dacă se constată din înscrisurile la dosar că copiii reclamantului, divorțați din 2014, domiciliați în Franța (punctul 21 de mai sus), aceștia intră. reclamantul nu allenge quelégée nu depinde de acești membri ai familiei sale sau, invers, de faptul că acesta se conformează nevoilor lor (a se vedea Kwakye Nti și Dufie c. Franța (dec.), nr 31519/96, 7 noiembrie 2000 și Slivenko [GC], citată anterior, § 97). El nu a declarat și nici nu a demonstrat mai mult decât acestea nu l-ar putea vizita în Maroc. În cele din urmă, reclamantul nu este lipsit de legături sociale și culturale în țara sa de origine în care a locuit până la vârsta de douăzeci și patru de ani. 33. În aceste condiții, având în vedere marja largă de apreciere de care dispun în acest domeniu și având în vedere echilibrul corect al instanțelor interne între diferitele interese implicate în speă, în urma deciziilor luate și justificate în mod corespunzător, Curtea consideră că nu există niciun motiv serios pentru a se separa de concluziile pe care le-au ajuns conform căruia punerea în aplicare a dreptului recurentului către Maroc nu ar aduce atingere în mod disproporționat dreptului acestuia de a-și respecta viața privată și de familie, astfel cum este garantat prin art. 8 din convenție. 34. Prin urmare, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 decembrie 2021. Martina Keller Ganna Yudkivska Florier Președinte adjunct

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

43084/19

Karim ALAMI

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 25 novembre 2021 en un comité composé de

:

Ganna Yudkivska,

présidente,

Arnfinn Bårdsen,

Mattias Guyomar,

juges,

et de Martina Keller,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 8 août 2019,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Karim Alami, est un ressortissant marocain né en

1974 et résidant à Rognonas. Il a été représenté devant la Cour par M

e

.

P.

Perollier, avocat exerçant à Marseille.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de l’espèce, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, se présentent de manière suivante.

De l’arrivée du requérant en France en 1998 à sa reconduite au Maroc

3.

Selon ses déclarations, le requérant serait entré en France en 1998, soit à l’âge de vingt

‑

quatre ans.

4.

Le 11 janvier 2000, le tribunal correctionnel de Tarascon le condamna à une peine d’emprisonnement avec sursis, assortie d’une peine complémentaire d’interdiction du territoire français (ITF) pendant deux ans pour des faits de vol aggravé commis les 9 septembre et 26 juin 1999.

5.

Le requérant fut reconduit au Maroc. Il y épousa en mars 2000 une ressortissante française.

Les faits de l’espèce à compter du retour du requérant en France en 2000

6

.

Le requérant revint en France en 2000. Les deux enfants du couple naquirent le 15 décembre 2001 et le 3 avril 2003.

7.

Le 15 mai 2001, il fut placé en détention provisoire pour des faits de viols commis sur trois femmes, dont une mineure de quinze ans, entre juin 1999 et novembre 2000. Le 24 mars 2003, la cour d’assises des Bouches

‑

du

‑

Rhône le condamna de ce chef à une peine de douze ans de réclusion criminelle.

8.

Le 11 janvier 2008, le requérant sollicita le bénéfice d’une mesure de libération conditionnelle. Le 28

avril 2008, le juge d’application des peines d’Avignon rejeta sa demande au motif que l’hébergement prévu, où il résidait avec son épouse et ses deux enfants, était également le lieu du crime pour lequel il avait été condamné en 2003.

9.

Le requérant fit appel devant la chambre de l’application des peines de la cour d’appel de Nîmes qui, le 18 novembre 2008, lui accorda la mesure sollicitée, prenant acte du fait que deux expertises psychiatriques réalisées les 14 janvier et 1

er

mars 2008 avaient conclu à un risque de récidive de faible à extrêmement faible, que l’enquête de gendarmerie avait indiqué que rien ne semblait s’opposer à l’octroi d’une libération conditionnelle et que le représentant de l’administration pénitentiaire avait également émis un avis favorable. La chambre de l’application des peines releva également que le requérant justifiait de sa recherche d’une formation professionnelle.

10.

Le 17 avril 2009, la commission d’expulsion émit un avis favorable à l’expulsion du requérant.

11

.

Le 12 juin 2009, le préfet des Bouches

‑

du

‑

Rhône (ci

‑

après le préfet) prit à l’encontre du requérant un arrêté d’expulsion du territoire français sur le fondement de l’article L.

521

‑

1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA) (voir paragraphe 22 ci

‑

dessous) au motif qu’en raison de l’ensemble de son comportement, il constituait une menace grave pour l’ordre public. Le requérant saisit le tribunal administratif de Marseille d’un recours en annulation dirigé contre cet arrêté.

12.

En septembre 2009, le requérant et son épouse se séparèrent. Après leur séparation, il fut interpellé deux fois entre octobre 2009 et avril 2010 à la suite du dépôt de plainte de son épouse pour des faits de viol et d’abus sexuel répétés. Le requérant fut condamné pour violences conjugales et harcèlement téléphonique.

13.

Le 24 septembre 2009, le requérant obtint un titre professionnel de «

vendeur spécialisé en magasin

».

14.

Le 30 juin 2011, le tribunal administratif de Marseille (ci

‑

après le tribunal administratif) rejeta son recours contre l’arrêté du 12 juin 2009.

15.

Le 4 juin 2013, la cour administrative d’appel de Marseille (ci

‑

après la cour administrative d’appel) confirma le jugement du 30 juin 2011.

16.

Le requérant divorça en 2014. Par convention du 21 février 2014 portant règlement des effets du divorce, il obtint l’exercice conjoint de l’autorité parentale. La résidence des enfants fut fixée au domicile de la mère et le requérant bénéficia d’une période d’accueil des deux enfants tous les samedis après

‑

midi de 14 à

18 heures. Le requérant étant sans ressources, aucune contribution alimentaire à l’entretien et à l’éduction des enfants ne fut mise à sa charge.

17.

Par lettre du 28 novembre 2014, le requérant demanda au préfet dans le cadre du réexamen quinquennal des motifs d’un arrêté d’expulsion prévu par l’article L.

524

‑

2 du CESEDA (voir paragraphe

21 ci

‑

dessous), de lui communiquer les motifs du refus implicite d’abroger l’arrêté du 12

juin 2009. Par courrier du 12 décembre 2014, le préfet lui répondit que le refus d’abroger cet arrêté tenait au fait qu’il constituait toujours une menace à l’ordre public en raison de la gravité des faits dont il s’était rendu coupable et de l’absence de justificatifs de réinsertion sociale et professionnelle.

18.

Par un jugement du 13

mars 2017, le tribunal administratif rejeta le recours en annulation formé par le requérant contre la décision du 12

décembre 2014 pour les motifs suivants

:

«

Alami a été condamné, le 24 mars 2003, par la Cour d’assises des Bouches-du-Rhône à une peine de douze années de réclusion criminelle pour des faits de viol commis sur trois femmes, dont une mineure de 15 ans, entre juin 1999 et novembre 2000

; qu’il ressort des pièces du dossier, et notamment de l’arrêt rendu par la cour administrative d’appel de Marseille le 4 juin 2013 sur la demande d’annulation de l’arrêté d’expulsion, que le réquisitoire rendu le 5 juin 2002 par le procureur de la République à fin de mise en accusation devant la Cour d’assises mentionne le rapport d’expertise psychologique de l’intéressé et, sur la base de ce rapport, fait état d’une personnalité «parfois paranoïaque, parfois érotomane, quelque fois mythomane» et révèle un personnage violent capable de manipulations et de menaces

; que M.

Alami a, par ailleurs, été interpellé par deux fois entre octobre 2009 et avril 2010 à la suite du dépôt de plainte de son épouse pour faits de violences conjugales et de harcèlements

; qu’eu égard à la nature, à la gravité et, pour certains d’entre eux, au caractère relativement récent des agissements commis par M.

Alami, ainsi qu’à la fragilité des gages de réinsertion professionnelle et sociale qu’il présente, le préfet des Bouches-du-Rhône a pu légalement estimer que sa présence en France constituait, à la date à laquelle il s’est prononcé, une menace persistante pour l’ordre public de nature à justifier le maintien des effets de la mesure d’expulsion qui avait été prise à son endroit

; que, par ailleurs, et nonobstant la circonstance que M.

Alami, aujourd’hui divorcé, dispose d’un droit de visite pour ces deux filles de quatre heures chaque samedi et produise une attestation de son ex-épouse en sa faveur, cette décision ne peut être regardée comme portant à son droit au respect de sa vie privée et familiale, garanti par les stipulations de l’article 8 de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, une atteinte disproportionnée aux buts de préservation de l’ordre public en vue desquels elle a été prise (...)

».

19.

Par un arrêt du 26 juin 2018, la cour administrative d’appel rejeta l’appel dirigé contre ce jugement pour les motifs suivants

:

«

Alami a été condamné le 11

janvier

2000 par le tribunal correctionnel de Tarascon à une peine de 2 mois de prison avec sursis pour vol et une interdiction de territoire national d’une durée de deux ans. Il a été condamné le 24

mars

2003 par la Cour d’assises des Bouches

‑

du

‑

Rhône à une peine de douze années de réclusion criminelle pour des faits de viol commis sur trois femmes, dont une mineure de 15 ans, entre

juin

1999 et

novembre

novembre

2008, et après avis favorable du 17

avril

2009 de la commission d’expulsion, il a fait l’objet d’un arrêté d’expulsion du territoire français le 12

juin

octobre

2009 et

avril

2010 à la suite du dépôt de plainte de son épouse française pour des faits de viol et d’abus sexuel répétés et, si ce chef d’accusation n’a pas donné lieu à poursuite du parquet, M.

Alami a toutefois été condamné pour violences conjugales et de harcèlement téléphonique. Si le requérant soutient qu’il a depuis sa sortie de prison un comportement exemplaire, il se maintient irrégulièrement en France en infraction avec l’arrêté d’expulsion pris à son encontre le 12 juin 2009. La production d’une promesse d’embauche datée du 16

septembre 2014 en qualité de vendeur ne permet pas d’établir une intégration professionnelle en France et M.

Alami ne présente pas des garanties de réinsertion sociale. Compte tenu du nombre et de la gravité des faits pour lesquels il a fait l’objet de condamnations pénales, le préfet des Bouches‑du‑Rhône, en refusant par l’arrêté contesté du 12 décembre 2014 d’abroger l’arrêté d’expulsion pris le 12

juin 2009 à son encontre, n’a pas entaché sa décision d’une erreur d’appréciation en ce qui concerne la menace pour l’ordre public représentée par l’intéressé.

(...)

Alami et en dépit de sa situation familiale mentionnée ci

‑

dessus, le préfet des Bouches

‑

du

‑

Rhône en refusant d’abroger l’arrêté d’expulsion, n’a pas porté au droit de M.

Alami au respect de sa vie privée et familiale une atteinte disproportionnée aux buts en vue desquels il a été pris et n’a pas méconnu, par suite, ni les stipulations de l’article 8 de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, ni l’article 3

‑

1 de la convention internationale relative aux droits de l’enfant (...)

».

20.

Le 12 février 2019, le président de la section du contentieux du Conseil d’État rejeta définitivement la demande d’aide juridictionnelle du requérant pour se pourvoir en cassation au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé à l’encontre de l’arrêt du 26

juin 2018.

21

.

Le requérant qui s’est maintenu sur le territoire français depuis l’arrêté d’expulsion (voir paragraphe 11 ci

‑

dessus) y réside toujours. Les deux enfants du requérant, désormais majeurs (voir paragraphe 6 ci

‑

dessus), résident en France.

Le cadre juridique et la pratique pertinents

Le droit et la pratique interne pertinents

22

.

Le code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA), dans sa rédaction alors applicable, disposait que

:

Article L.

521

‑

1

«

Sous réserve des dispositions des articles L.

521

‑

2, L.

521

‑

3 et L.

521

‑

4,

l’expulsion peut être prononcée si la présence en France d’un étranger constitue une menace grave pour l’ordre

public

».

Article L.

524

‑

1

«

L’arrêté d’expulsion

peut à tout moment être abrogé. Lorsque la demande d’abrogation est présentée à l’expiration d’un délai de cinq ans à compter de l’exécution effective de l’arrêté d’expulsion, elle ne peut être rejetée qu’après avis de la commission prévue à l’article L.

522

‑

1, devant laquelle l’intéressé peut se faire représenter

».

Article L.

524

‑

2

«

Sans préjudice des dispositions de l’article L.

524

‑

1, les motifs de l’arrêté d’expulsion

donnent lieu à un réexamen tous les cinq ans à compter de la date d’adoption de l’arrêté. L’autorité compétente tient compte de l’évolution de la menace pour l’ordre public que constitue la présence de l’intéressé en France, des changements intervenus dans sa situation personnelle et familiale et des garanties de réinsertion professionnelle ou sociale qu’il présente, en vue de prononcer éventuellement l’abrogation de l’arrêté (...)/ A défaut de notification à l’intéressé d’une décision explicite d’abrogation dans un délai de deux mois, ce réexamen est réputé avoir conduit à une décision implicite de ne pas abroger. Cette décision est susceptible de recours (...)

».

Les instruments pertinents du Conseil de l’Europe

23.

Il est renvoyé aux paragraphes 26 à 28 de l’arrêt

K.A. c.

Suisse

(n

o

62130/15, 7

juillet 2020) pour ce qui est des instruments pertinents du Conseil de l’Europe.

GRIEF

24.

Invoquant l’article 8, le requérant soutient que son expulsion porterait une atteinte excessive à droit au respect de sa vie privée et familiale, en particulier s’agissant des liens avec ses enfants.

EN DROIT

25.

Le requérant se plaint d’une violation de l’article 8 de la Convention aux termes duquel

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

26.

La Cour relève tout d’abord qu’il n’est pas contestable que la mise à exécution de l’arrêté d’expulsion du requérant constituerait une ingérence dans son droit au respect de sa vie privée et familiale. Pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe

2 de l’article

8

; il convient donc de rechercher si, en l’espèce, elle était «

prévue par la loi

», justifiée par un ou plusieurs buts légitimes au regard dudit paragraphe, et «

nécessaire dans une société démocratique

».

27.

Le respect de ces deux premières conditions n’étant pas contesté par le requérant et ne soulevant pas de difficulté en l’espèce, il reste à déterminer

si la mesure en cause était «

nécessaire dans une société démocratique

» et, plus précisément, si, en prenant un arrêté d’expulsion à l’encontre du requérant, les autorités nationales ont ménagé un juste équilibre entre les droits de ce dernier au regard de la Convention, d’un côté, et les intérêts de la société, de l’autre côté (

Slivenko c. Lettonie

[GC], n

o

48321/99, §

113, CEDH 2003

‑

X). La Cour rappelle que les principes généraux applicables dans les affaires d’expulsion ont été résumés dans les arrêts

Udeh c. Suisse

(n

o

12020/09, §§

44

‑

45, 16 avril 2013) et

Ndidi c. Royaume-Uni

(n

o

41215/14, §§

75

‑

76, 14 septembre 2017).

28.

Dans le premier de ces arrêts, la Cour a rappelé les critères résumés dans l’affaire

Üner

c.

Pays-Bas

([GC], n

o

46410/99, §§

57

‑

58, CEDH 2006

‑

XII) devant guider les instances nationales dans de telles affaires

:

– la nature et la gravité de l’infraction commise par le requérant

;

– la durée du séjour de l’intéressé dans le pays dont il doit être expulsé

;

– le laps de temps qui s’est écoulé depuis l’infraction, et la conduite du requérant pendant cette période

;

– la nationalité des diverses personnes concernées

;

– la situation familiale du requérant, et notamment, le cas échéant, la durée de son mariage, et d’autres facteurs témoignant de l’effectivité d’une vie familiale au sein d’un couple

;

– la question de savoir si le conjoint avait connaissance de l’infraction à l’époque de la création de la relation familiale

;

– la question de savoir si des enfants sont issus du mariage et, dans ce cas, leur âge

;

– la gravité des difficultés que le conjoint risque de rencontrer dans le pays vers lequel le requérant doit être expulsé

;

– l’intérêt et le bien

‑

être des enfants, en particulier la gravité des difficultés que les enfants du requérant sont susceptibles de rencontrer dans le pays vers lequel l’intéressé doit être expulsé et

– la solidité des liens sociaux, culturels et familiaux avec le pays hôte et avec le pays de destination.

29.

L’exigence d’un «

contrôle européen

» ne signifie pas que, au moment de déterminer

si la mesure en cause a respecté un juste équilibre entre les intérêts en présence, la Cour doive nécessairement en réexaminer

la proportionnalité à l’aune de l’article

8 de la Convention. Au contraire, dans les affaires portées devant elle sur le terrain de cette disposition, la Cour considère en général qu’il découle de la marge d’appréciation que, lorsque des juridictions internes indépendantes et impartiales ont soigneusement examiné les faits, en appliquant les normes pertinentes relatives aux droits de l’homme d’une manière conforme à la Convention et à sa propre jurisprudence, et qu’elles ont dûment mis en balance les intérêts personnels du requérant et l’intérêt général, elle n’a pas à substituer sa propre appréciation (notamment en ce qui concerne les détails factuels relatifs à la proportionnalité) à celle des autorités nationales compétentes. Il n’en va autrement que lorsqu’il est démontré qu’il y a des raisons sérieuses pour qu’elle substitue son avis au leur (

Ndidi

, précité, §

76).

30.

La Cour note tout d’abord que le tribunal administratif et la cour administrative d’appel saisies d’un recours en annulation dirigé contre l’arrêté d’expulsion ont explicitement opéré, sur le fondement de l’article

8 de la Convention, un contrôle de proportionnalité de l’atteinte portée au droit au respect de la vie privée et familiale du requérant. La cour administrative d’appel a relevé la particulière longueur du séjour en France du requérant en indiquant que celui

‑

ci avait déclaré être entré sur le territoire français en 1998. La Cour estime elle aussi que cet élément a un poids certain en l’espèce, la durée du séjour de l’intéressé dans le pays dont il doit être expulsé constituant un critère d’examen devant guider les instances nationales dans les affaires d’expulsion (

Udeh

, précité, §

45).

31.

La Cour relève ensuite que les juridictions internes ont pris en considération à la fois les arguments présentés par le requérant et la gravité des condamnations pénales prononcées à son encontre en 2000 et 2003 puis en 2009, après sa libération conditionnelle et l’édiction de l’arrêté d’expulsion pris à son encontre. Dans l’opération de mise en balance qu’elles ont effectuée, ces juridictions ont également relevé que le requérant bénéficiait alors une fois par semaine d’un droit de visite de ses enfants nés en 2001 et 2003 qui résidaient chez leur mère, qu’il s’est maintenu irrégulièrement en France depuis 2009 alors qu’il était frappé d’un arrêté d’expulsion (voir paragraphe 21 ci

‑

dessus) et qu’il n’était ni intégré professionnellement ni ne présentait des garanties de réinsertion sociale. La Cour estime que ces éléments ont eux aussi un poids certain pour l’examen du grief du requérant.

32.

En outre, s’il ressort des pièces au dossier que les enfants du requérant, divorcé depuis 2014, résident en France (paragraphe

21 ci

‑

dessus), ils sont entre

‑

temps devenus adultes. Le requérant n’allègue pas qu’il est dépendant de ces membres de sa famille ou, inversement, qu’il subvient à leurs besoins (voir

Kwakye

‑

Nti et Dufie c. France

(déc.), n

o

31519/96, 7 novembre 2000, et

Slivenko

[GC], précité, §

97). Il n’allègue ni ne démontre pas plus qu’ils ne pourraient pas lui rendre visite au Maroc.

Enfin, le requérant n’affirme pas être dénué de liens sociaux et culturels dans son pays d’origine où il a vécu jusqu’à l’âge de vingt

‑

quatre ans.

33.

Dans ces conditions, compte tenu de la large marge d’appréciation dont elles disposent en la matière et eu égard au juste équilibre ménagé par les juridictions internes entre les divers intérêts en jeu en l’espèce, au terme de décisions circonstanciées et dûment motivées, la Cour estime qu’il n’existe pas de raison sérieuse de se séparer des conclusions auxquelles elles sont parvenues selon lesquelles la mise à exécution de l’expulsion du requérant vers le Maroc ne porterait pas une atteinte disproportionnée au droit de ce dernier au respect de sa vie privée et familiale, tel que garanti par l’article 8 de la Convention.

34.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article

35

§§

3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 16 décembre 2021.

Martina Keller

Ganna Yudkivska

Greffière adjointe

Présidente