SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 52906/17 împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 30 noiembrie 2021 într-un comitet compus din Iulia Antoanella Mooc, președinte, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune cererea nr. 52906/17 împotriva Bulgariei, inclusiv un resortisant turc, M. Y ( A. Popova și I. Nedyalkova, de la Ministerul Justiției, decizia de a nu comunica prezenta cerere Republicii Turcia, având în vedere considerațiile Curții în cauza Ic. Suedia 61204/09, §§ 40 46, 5 septembrie 2013), decizia de a nu divulga identitatea reclamantului, decizia de a trata cu prioritate cererea (art. 41 din Regulamentul de procedură) Observațiile părților, după ce au luat act de acest lucru, face ca decizia următoare să fie luată de către reclamant, care ocupa postul de inspector adjunct la departamentul de poliție pentru afaceri juridice și anchete la Diyarbakr, în Turcia, să fi declarat că a fost demis din funcție după tentativa de lovitură de stat din Turcia, la 15 iulie 2016. La 13 octombrie 2016, când a luat cunoștință de faptul că un mandat de arestare a fost emis în privința sa și se temea să nu fie supus unor tratamente abuzive în detenție, a părăsit Turcia ascunsă în interiorul unui camion cu șapte persoane, dintre care cinci erau de cetățenie turcă, care încercau să fugă din țară din motive similare. În noaptea de 13 octombrie 2016, în timpul trecerii camionului la frontiera bulgaro-romanie, autoritățile vamale române și bulgare au găsit grupul de pasageri ilegali. Reclamantul a fost reținut în secția de poliție de la granița din Roussé, unde a depus declarații, declarând că a declarat în mod repetat în timpul detenției că intenționa să depună o cerere de protecție internațională în Bulgaria și că a redactat o astfel de cerere pe o hârtie liberă pe care o predase agenților de poliție de la granițele bulgare. În seara de 14 octombrie 2016, grupul de pasageri turci a fost condus la centrul de primire pentru străini din Lyubimets, aproape de frontiera cu Turcia. În dimineața zilei de 15 octombrie 2016, reclamantul și tovarășii săi au fost înmânați autorităților turce la Kapitan Andreevo, la postul de frontieră cu Turcia. În aprilie 2018, ca răspuns la cele ale guvernului, reclamantul explică că a fost supus unor tratamente abuzive din partea autorităților bulgare în timpul detenției sale la 14-15 octombrie 2016. Acesta arată că a fost încarcerat în închisoarea de maximă securitate din Diyarbakýr până la 12 octombrie 2017 și pretinde că a fost supus unor tratamente abuzive. Potrivit reclamantului, a fost eliberat la ultima dată. În timpul șederii sale, el ar fi suferit numeroase restricții asupra libertăților sale, inclusiv accesul la un avocat și la vizitele familiei sale, acestea din urmă fiind limitate la două pe lună. Reclamantul și-a prezentat cererea în fața Curții prin ajutorul fratelui său care i-a făcut vizite în închisoare la date nespecificate. De asemenea, reclamantul susține, fără a prezenta documente, că a făcut obiectul unei proceduri penale inechitabile pentru apartenență la o organizație teroristă. Prin intermediul unei hotărâri turcești, emisă la o dată nespecificată, ar fi fost găsit vinovat de acuzațiile aduse împotriva sa și ar fi fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șase ani și trei luni. Prin scrisoarea din 28 ianuarie 2020, reclamantul a informat Curtea cu privire la decizia autorităților olandeze de a acorda Țărilor de Jos protecție internațională pentru perioada cuprinsă între 3 octombrie 2018 și 3 octombrie 2023. Curtea ia notă mai întâi de faptul că, în observațiile sale din 16 aprilie 2018, reclamantul adaugă afirmații referitoare la presupusele abuzuri suferite în mâinile autorităților bulgare și apoi în mâinile autorităților turce în timpul detenției sale în Turcia. De asemenea, se plânge de un proces inechitabil împotriva sa în Turcia, precum și de restricțiile arbitrare privind libertatea și viața de familie (punctul 7 de mai sus). Prin urmare, Curtea arată că reclamantul invocă, în esență, obiecțiuni distincte întemeiate pe articolele 3, 5, 6 și 8 din convenție care nu au fost invocate în cererea inițială și au fost introduse după comunicarea cererii către guvernul pârât. Prin urmare, aceasta consideră că nu au fost invocate în obiectul în acest litigiu și nu se cuvine să fie examinate separat în speță (Maznyak c. Ucraina; n 27600/02, § 22, 31 ianuarie 2008, Tsonyo Tsonev c. Bulgaria, n 33726/03, § 24, 1 octombrie 2009 Shesti Mai Engineering OOD și alții c. Bulgaria , n 17854/04, §§ 93-94, 20 septembrie 2011). 11. Reclamantul se plângea în cererea sa inițială pe teren de articolele 2, 3, 5 § 1 și 4, precum și art. 13 din deciziile autorităților bulgare de a aresta și de a-l trimite imediat înapoi în țara sa, ținând cont în special de temerile sale pentru viața sa și/sau de a fi supus unor tratamente abuzive din cauza persecuției politice din Turcia, pe care a declarat că a prezentat-o într-o cerere de azil. 12. Curtea subliniază că normele prevăzute la art. 35 alineatul (1) privind epuizarea căilor de atac interne și termenul de șase luni sunt strâns legate (Jeronovičs c. Letonia [GC], 44898/10, § 75, CEDH 2016).În cazul în care se constată în mod clar că reclamantul nu are dreptul la o cale de atac efectivă, termenul de șase luni începe să curgă de la data actelor sau a măsurilor denunțate sau de la data la care a luat cunoștință de acest lucru sau a resimțit efectele sau prejudiciul (Dennis și altele, Regatul Unit (dec.), nr. 76573/01, 2 iulie 2002). 13. Principiile generale aplicabile referitoare la termenul de șase luni pentru introducerea unei hotărâri în temeiul articolului 35 alineatul (1) au fost expuse, de exemplu, în hotărârile Sabri Güneș c. Turcia [GC] (n 27396/06, § 44, 29 iunie 2012) și Ilias și Ahmed c. Ungaria [GC] (n 47287/15, § 81, 21 noiembrie 2019). În speță, Curtea constată că nu se contestă între părțile pe care reclamantul nu le-a recurs la autoritățile bulgare și constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De asemenea, acesta reproșează autorităților bulgare că nu și-a îndeplinit cererea de azil la 14 octombrie 2016 (punctul 4 de mai sus) și că l-a transferat ulterior autorităților turce, la 15 octombrie 2016, privându-l de posibilitatea de a contesta măsurile restrictive luate în privința sa. Curtea consideră că întrebarea dacă reclamantul a prezentat o cerere de protecție internațională care ar putea fi examinată în cadrul procedurii interne este strâns legată de afirmația reclamantului potrivit căreia trimiterea sa în Turcia și lipsa oricărei aprecieri individualizate a cazului său de către autoritățile bulgare sunt expuse riscului de a suferi o detenție, tratamente abuzive și amenințări la adresa vieții sale în țara sa ( Dc. Bulgaria, n 29447/17, § 93, 20 Cu toate acestea, nu este necesar să se ia în considerare acest lucru, deoarece, presupunând chiar că reclamantul a formulat o astfel de cerere și că nu a avut nicio cale de atac eficientă și accesibilă pentru a contesta măsurile restrictive, inclusiv detenția, luată în privința sa, ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la evenimentele în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție a început să curgă la 16 octombrie 2016, adică în ziua următoare transferului reclamantului în Turcia, pentru a se încheia la 15 aprilie 2017.15, reclamantul a sesizat Curtea la 23 iunie 2017, adică la două luni și opt zile după expirarea termenului de șase luni. Pentru a justifica această întârziere, acesta explică în primul rând că a fost în detenție în Turcia, că accesul la un avocat și vizitele membrilor de familie au fost restrânse. Or, potrivit spuselor sale, la 23 iunie 2017 el a fost încă în detenție, dar a reușit totuși să sesizeze Curtea prin intermediul rudelor sale și fără a recurge la serviciile unui avocat. În special, reclamantul susține că fratele său i-a făcut vizite la închisoare, însă nu precizează de la ce dată i s-a permis să se întâlnească cu fratele său sau cu un alt membru al familiei sale pentru prima dată după ce s-a întors în Turcia și nu a raportat nicio altă dată referitoare la aceste vizite. Astfel, nu numai că contactele cu familia sa au fost total interzise în termen de șase luni pentru depunerea unei cereri. În plus, reclamantul nu a prezentat elemente concrete care să explice modul în care starea de urgență introdusă în Turcia ca urmare a tentativei de lovitură de stat din Turcia ar fi avut un impact concret asupra situației sale personale și ar fi împiedicat astfel să sesizeze Curtea. În cele din urmă, reclamantul nu prezintă niciun document care să permită stabilirea datelor exacte ale detenției sale în Turcia. Cu toate acestea, acesta a avut posibilitatea de a face acest lucru la trimiterea observațiilor sale ca răspuns la observațiile guvernului, la 16 aprilie 2018, data la care se afla în libertate, conform afirmațiilor sale (punctul 7 de mai sus). Având în vedere aceste considerații, Curtea este în imposibilitatea de a constata că reclamantul a fost privat de orice legătură cu lumea exterioară în termenul de șase luni de care dispunea pentru a-și depune cererea, chiar dacă în această perioadă se afla în închisoare. Prin urmare, aceasta nu conține niciun alt element care să justifice derogarea de la regula imperativă de șase luni și, prin urmare, consideră că cererea este tardivă. 17. Prin urmare, aceaceasta ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2021. Ilse Freiwirth Iulia Antoanella Motoc Personal adjunct Președinte
Requête n
o
52906/17
Y
contre la Bulgarie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 30 novembre 2021 en un comité composé de
:
Iulia Antoanella Motoc,
présidente,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
Pere Pastor Vilanova,
juges,
et de Ilse Freiwirth,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
52906/17 contre la Bulgarie et dont un ressortissant turc, M.
Y («
le requérant
») né en 1991 et résidant à Istanbul, représenté par M
e
V.
Berger, avocat à Paris, a saisi la Cour le 23 juin 2017
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement bulgare («
le Gouvernement
»), représenté par ses agentes, M
mes
Nedyalkova, du ministère de la Justice,
la décision de ne pas communiquer la présente requête à la République de Turquie eu égard aux considérations de la Cour dans l’affaire
I c.
Suède
(n
o
61204/09, §§ 40
‑
46, 5 septembre 2013),
la décision de ne pas dévoiler l’identité du requérant,
la décision de traiter en priorité la requête (article 41 du règlement de la Cour («
le règlement
»),
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
Le requérant, qui occupait le poste d’inspecteur adjoint au département de police chargé des affaires juridiques et des enquêtes à Diyarbakır, en Turquie, dit avoir été démis de ses fonctions après la tentative de coup d’État en Turquie, le 15 juillet 2016.
2
.
Le 13 octobre 2016, ayant pris connaissance qu’un mandat d’arrêt avait été émis à son égard et craignant de subir de mauvais traitements en détention, il quitta la Turquie caché à l’intérieur d’un camion avec sept personnes, dont cinq étaient de nationalité turque, qui tentaient de fuir le pays pour des motifs similaires.
3
.
Dans la nuit du 13 octobre 2016, lors du passage du camion à la frontière bulgaro-roumaine, les douaniers roumains et bulgares trouvèrent le groupe de passagers clandestins.
4
.
Le requérant fut détenu au poste de la police aux frontières de Roussé, où il fit des dépositions. Il indique avoir dit, à plusieurs reprises au cours de cette détention, qu’il souhaitait introduire une demande de protection internationale en Bulgarie et qu’il avait rédigé une telle demande sur un papier libre qu’il avait remis aux agents de police aux frontières bulgares.
5
.
Le soir du 14 octobre 2016, le groupe de passagers turcs fut conduit au centre d’accueil pour étrangers de Lyubimets, près de la frontière avec la Turquie.
6
.
Le matin du 15 octobre 2016, le requérant et ses compagnons furent remis aux autorités turques à Kapitan Andreevo, au poste-frontière avec la Turquie.
7
.
Dans ses observations soumises dans la présente requête, le 16
avril 2018, en réponse à celles du Gouvernement, le requérant explique avoir fait l’objet de mauvais traitements de la part des autorités bulgares pendant sa détention les 14 et 15 octobre 2016. Il allègue avoir été placé en détention dès son arrivée en Turquie.
Il indique avoir été incarcéré dans la prison de haute sécurité de Diyarbakır jusqu’au 12 octobre 2017 et affirme y avoir subi de mauvais traitements. Selon les dires du requérant, il fut remis en liberté à cette dernière date. Pendant son séjour, il aurait subi de nombreuses restrictions à ses libertés dont l’accès à un avocat et aux visites de sa famille, ces dernières étant limitées à deux par mois. Le requérant présenta sa requête devant la Cour grâce à l’aide de son frère qui lui rendit des visites en prison à des dates non précisées.
8.
Le requérant affirme aussi, sans soumettre des documents, qu’il fit l’objet d’une procédure pénale inéquitable pour appartenance à une organisation terroriste. Par un jugement turc, délivré à une date non précisée, il aurait été reconnu coupable des accusations portées contre lui et il aurait été condamné à une peine d’emprisonnement de six ans et trois mois.
9.
Par une lettre du 28 janvier 2020, le requérant informa la Cour d’une décision des autorités néerlandaises de lui octroyer la protection internationale aux Pays-Bas pour la période allant du 3 octobre 2018 au 3
octobre 2023.
10.
La Cour note d’abord que dans ses observations du 16 avril 2018, le requérant ajoute des allégations relatives à des mauvais traitements prétendument subis aux mains des autorités bulgares, puis aux mains des autorités turques durant sa détention en Turquie. Il se plaint par ailleurs d’un procès inéquitable dirigée contre lui en Turquie, ainsi que des restrictions arbitraires à sa liberté et à sa vie familiale (paragraphe 7 ci-dessus). La Cour relève dès lors que le requérant invoque en substance des griefs distincts tirés des articles 3, 5, 6 et 8 de la Convention qui n’avaient pas été soulevés dans la requête initiale et ont été introduits après la communication de la requête au gouvernement défendeur. Elle considère dès lors qu’ils n’entrent pas dans l
’objet du
présent litige et qu’il ne convient pas de les examiner séparément en l’espèce (
Maznyak c. Ukraine
; n
o
27640/02, § 22, 31 janvier 2008,
Tsonyo Tsonev c.
Bulgarie
, n
o
33726/03, § 24, 1 octobre 2009
;
Shesti Mai Engineering OOD et autres c. Bulgarie
, n
o
17854/04,
§§ 93-94, 20
septembre 2011).
11.
Le requérant se plaignait dans sa requête initiale, sur le terrain des articles
2, 3, 5 §§ 1 et 4, ainsi que de l’article 13, des décisions des autorités bulgares de l’arrêter et de le renvoyer immédiatement dans son pays, compte tenu notamment de ses craintes pour sa vie et/ou de subir des mauvais traitements en raison d’une persécution politique en Turquie
, qu’il allègue avoir exposées dans une demande d’asile.
12.
La Cour souligne que les règles énoncées à l’article 35 § 1 concernant l’épuisement des voies de recours internes et le délai de six mois sont étroitement liées (
Jeronovičs c. Lettonie
[GC], n
o
44898/10, § 75, CEDH 2016). Lorsqu’il apparaît clairement d’emblée que le requérant ne disposait d’aucun recours effectif, le délai de six mois commence à courir à compter de la date des actes ou mesures dénoncés ou de la date à laquelle l’intéressé en a pris connaissance ou en a ressenti les effets ou le préjudice (
Dennis et autres c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
76573/01, 2 juillet 2002).
13.
Les principes généraux applicables concernant le délai de six mois pour l’introduction d’une requête énoncée à l’article 35 § 1 ont été exposés, par exemple, dans les arrêts suivants
:
Sabri Güneș c.
Turquie
[GC] (n
o
27396/06, § 44, 29 juin 2012)
; et
Ilias et Ahmed c.
Hongrie
[GC] (n
o
47287/15, § 81, 21 novembre 2019).
14.
En l’espèce, la Cour note qu’il n’est pas contesté entre les parties que le requérant n’a exercé aucun recours auprès des autorités bulgares. Elle observe aussi que l’intéressé justifie l’impossibilité de former un recours par l’indisponibilité et le manque d’accessibilité de ces recours. Il reproche également aux autorités bulgares de ne pas avoir donné suite à sa demande d’asile formulée après son interpellation le 14 octobre 2016 (paragraphe
4 ci
‑
dessus) et de l’avoir ensuite transféré aux autorités turques, le 15 octobre 2016, le privant de la possibilité de contester les mesures restrictives prises à son égard.
La Cour estime que la question de savoir si le requérant a présenté une demande de protection internationale qui était susceptible d’être examinée dans le cadre de la procédure interne est intimement liée aux allégations du requérant selon lesquelles son renvoi en Turquie et l’absence de toute appréciation individualisée de son cas par les autorités bulgares l’ont exposé au risque de subir une détention, des mauvais traitements et des menaces à sa vie dans son pays (
D c. Bulgarie
, n
o
29447/17, § 93, 20
juillet 2021). Il n’est toutefois pas nécessaire de l’examiner. En effet, à supposer même que le requérant avait formulé une telle demande et qu’il n’avait pas de recours effectifs et accessibles pour contester les mesures restrictives, y compris la détention, prise à son égard, il aurait dû introduire sa requête dans un délai de six mois après les événements litigieux.
La Cour estime dès lors que le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention a commencé à courir le 16 octobre 2016, soit le lendemain du transfert du requérant en Turquie, pour prendre fin le 15 avril 2017.
15.
Le requérant a saisi la Cour le 23 juin 2017, soit deux mois et huit jours après la fin du délai de six mois. Pour justifier ce retard, il explique principalement qu’il se trouvait en détention en Turquie, que l’accès à un avocat et les visites des membres de la famille étaient restreints. Or, selon ses dires, le 23 juin 2017 il se trouvait toujours en détention mais il a pourtant réussi à saisir la Cour grâce à ses proches et sans recourir aux services d’un avocat.
En particulier, le requérant affirme que
son frère lui a rendu des visites en prison. Cependant, il ne précise pas à partir de quelle date il avait l’autorisation de rencontrer son frère ou un autre membre de sa famille pour la première fois après son retour en Turquie et ne signale aucune autre date relative à ces visites. Ainsi, l’intéressé n’affirme pas que les contacts avec sa famille aient été totalement interdits pendant le délai de six mois pour le dépôt d’une requête. En outre, le requérant n’a pas présenté d’éléments tangibles expliquant en quoi l’état d’urgence instauré en Turquie à la suite de la tentative de coup d’État dans ce pays aurait eu des répercussions concrètes sur sa situation personnelle, et l’aurait empêché ainsi de saisir la Cour. Enfin, le requérant ne soumet aucun document permettant d’établir les dates exactes de sa détention en Turquie. Cependant, il avait la possibilité de le faire lors de l’envoi de ses observations en réponse à celles du Gouvernement, le 16
avril 2018, date à laquelle il se trouvait en liberté, selon ses affirmations (paragraphe
7 ci-dessus). Il ne justifie pas, non plus, le défaut de présenter de tels documents.
16.
Au regard de ces considérations, la Cour est dans l’impossibilité de constater que le requérant ait été privé de tout lien avec le monde extérieur pendant le délai de six mois dont il disposait pour introduire sa requête, même si au cours de cette période il se trouvait en prison. Elle ne décèle dans le dossier aucun autre élément justifiant de déroger à la règle impérative des six mois et considère dès lors que la requête est tardive.
17.
Il convient dès lors de la rejeter en application de l’article
35 §§
1
et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 21 décembre 2021.
Ilse Freiwirth
Iulia Antoanella Motoc
Greffière adjointe
Présidente