Hyzler și alții împotriva Maltei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE HYZLER ȘI ALȚII v. MALTA (Declarația nr. 45720/19) HOTĂRÂREA STRASBOURG 9 decembrie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul Hyzler și alții v. Malta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Krzysztof Wojtyczek, președinte, Erik Wennerström, Lorena Schembri Orland, judecători, și Attila Teplán, grefierul adjunct al secțiunii interioare, având în vedere: cererea (nr. 45720/19) împotriva Republicii Malta depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de opt resortisanți maltezi („reclamanții”), la 27 august 2019; hotărârea de a notifica guvernului maltez („Guvernul”) plângerile în temeiul articolelor 6, 13 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și de a declara inadmisibilă restul cererii; observațiile părților; după deliberarea în particular la 16 noiembrie 2021, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: INTRODUCȚIE Prezenta cerere se referă la o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește suma disproporționată de închiriere primită de către solicitanți și eficacitatea remediilor disponibile, astfel cum se prevede la art. 13. FACTELE O listă a reclamanților este prezentată în apendice.

Reclamanții au fost reprezentați de dr M. Camilleri Guvernul a fost reprezentat de agenții lor, dr. C. Soler, avocatul de stat, și dr. J. Vella, avocatul de la Biroul Avocatului de Stat. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 decembrie 1971, predecesorul reclamanților în titlu închiriat (sub titlul enfiteusis temporar) proprietatea unei terțe părți, timp de șaptezeci de ani. La 3 decembrie 1988, la expirarea enfiteusisului, chiriașul a invocat Legea XXIII din 1979 de modificare a capitolului 158 din Legile Maltei, Ordinul privind locuința (Decontrol) (denumit în continuare „Ordinul”), pentru a menține proprietatea sub titlul de închiriere, la chirie conform legii, aproximativ 233 euro (EUR) pe an.

În conformitate cu legea, în 2003 chiria a fost crescută la aproximativ 466 EUR. Potrivit Guvernului cu introducerea Actului X din 2009, chiria ar fi trebuit să crească în funcție de rata inflației începând cu 1 ianuarie 2013 și să crească din nou în funcție de rata inflației la trei ani după aceea. Cu toate acestea, reclamanții nu au solicitat creșterile în chirie datorită legii. În 2015, reclamanții au instituit o procedură de recurs constituțional susținând că dispozițiile Ordonanței modificate de Act XXIII din 1979, care a acordat chiriașilor dreptul de a păstra posesia locurilor în temeiul unei închirieri impuse lor ca proprietăți o relație de închiriere unilaterală pentru un timp indeterminat, fără a reflecta o închiriere echitabilă și adecvată, în încălcarea, printre altele, a unor închirieri care nu au fost aplicate în mod corespunzător.

, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Ei au solicitat instanței să acorde compensații pentru daunele suferite și ca chiriașii să nu mai poată se bazeze pe legea menționată mai sus pentru a păstra posesia proprietății, precum și pentru a ordona expulziarea lor. 10. Potrivit expertului solicitant, valoarea de închiriere a proprietății în 1988 a fost de 3.100 EUR pe an și valoarea sa de închiriere în 2015 de 7.800 EUR pe an. Potrivit expertului guvernamental și expertul chiriașilor, valoarea de închiriere în 2015 a fost de 6.820 EUR și, respectiv, 6.000 EUR. 11. Prin hotărârea din 9 mai 2018, Curtea Civilă (Prima Sală) în competența sa constituțională a constatat o încălcare a drepturilor de proprietate ale reclamanților, a acordat 20 000 EUR în compensare și a declarat nul și fără efect.

Niciun cost nu trebuia plătit de către solicitanți. 12. Părțile au apelat. Reclamanții au apelat numai în ceea ce privește atribuirea compensației. 13. Prin hotărârea din 29 martie 2019, Curtea Constituțională a confirmat concluziile unei încălcări, dar a redus compensația la EUR 15.000. În plus, a revocat concluzia că legea urma să fie nulă și fără efect, dar a considerat că chiriașii (numai) nu mai puteau baza pe legea impugnată pentru a menține titlul proprietarului. Costurile apelului reclamanților și costurile 1/4 ale apelului statului au fost plătite de către solicitanți. Actul XXVII din 2018, care a intrat în vigoare la 1 august 2018, a modificat de asemenea Ordonanța și a prevăzut, printre altele , că, în ciuda unei hotărâri în favoarea lor, proprietarul nu este legal să efectueze cererea expulzării ocupantului fără să se folosească în primul rând de noua procedură prevăzută de art. 12B.

Amato Gauci v. Malta (n. 47045/06, § 19-22, 15 septembrie 2009) Aap Bologna Malta (n. 46931/12, § 25, 30 august 2016) și Cauchi v. Malta (n. 14013/19, § 22, 25 martie 2021). HOTĂRÂREA CAUZULUI 16. Curtea observă că, în cererea lor, reclamanții au formulat o serie de plângeri repetitive care invocă de fiecare dată art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția singur și coroborat cu art. 13 și cu art. 6 coroborat cu art. 13, toate în raport cu situația care rezultă din Actul XXIII din 1979 și Actul XXVII din 2018. 17. În observațiile lor, Guvernul a prezentat obiecții de admisibilitate și obiecții cu privire la fonduri în ceea ce privește ambele intervenții legislative.

În plus, în a doua rundă de argumente, au făcut trimitere la Legea privind reforma rezidențială controlată, Legea XXIV din 2021, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2021, înlocuind art. 12B anterior introdus prin legea XXVII din 2018. 18. Cu toate acestea, Curtea constată că plângerile comunicate guvernului au fost numai următoarele: (i) în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 citit singur și coroborat cu art. 13 din Convenție, că reclamanții au fost încă victime de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 susținut de instanțe interne (denumit în continuare că în ceea ce privește Actul) XXIII din 1979) având în vedere valoarea scăzută a compensației acordate, precum și faptul că nu a existat nici o ordine de evacuare a chiriașilor; (ii) faptul că procedurile constituționale de remediere nu erau astfel un remediu eficace în sensul articolului 13 (conjunct cu plângerea de mai sus); și (iii) că introducerea Legii XXVII din 2018 a împiedicat executarea hotărârii în favoarea lor, din cauza căreia reclamanții au considerat că suferă o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

19. Atunci când Curtea a anunțat plângerile de mai sus către Guvernul reclamant, părțile au fost informate că restul cererii a fost declarat inadmisibil de către vicepreședintele secțiunii care a stat într-o formație de un singur judecător. 20. Curtea observă că chestiunile prezentate în diferitele plângeri se suprapun într-o măsură, însă, domeniul de aplicare al cauzei se limitează la plângerile comunicate guvernului contestat, astfel cum s-a menționat mai sus. ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL N. 1 LA CONVENȚIE 21. Reclamanții se plângeau că încă erau victime de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 susținut de instanțele interne, având în vedere cantitatea scăzută de compensare acordată, precum și faptul că nu a existat nici o ordine de evacuare a chiriașilor.

Dispoziția se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Admisibilitatea 22. Guvernul a susținut că reclamanții și-au pierdut statutul de victimă, deoarece Curtea Constituțională a recunoscut încălcarea și a acordat 15.000 de euro în compensare.

23. Reclamanții au considerat că nu și-au pierdut statutul de victimă, având în vedere valoarea scăzută a compensației acordate, precum și faptul că nu a existat nici o ordine de evacuare a chiriașilor. Cauchi v. Malta (n. 14013/19, § 27-32, 25 martie 2021). 24. Curtea reiterează principiile sale generale privind statutul victimelor, astfel cum se prevede în Apap Bologna v. Malta (n. 46931/12, §§ 41 și 43, 30 august 2016). 25. În cazul în cauză, Curtea constată că s-a constatat o încălcare de către instanțe interne.

În ceea ce privește dacă s-a acordat un recurs adecvat și suficient, Curtea consideră că, chiar dacă valoarea de piață nu este aplicabilă și că evaluarea închirierii poate fi redusă datorită obiectivului legitim de emitere, o atribuire globală a EUR 15.000 de persoane care acoperă prejudicii materiale și morale pentru o încălcare care a persistat din 1988 în ceea ce privește o proprietate cu o valoare de închiriere de 6,820 EUR în 2015, de exemplu, în conformitate cu expertul guvernamental, nu sunt suficiente. Acest lucru este suficient pentru a concluziona că reparația oferită de instanța internă în acest caz nu a oferit suficiente ajutor reclamanților, care, astfel, rețin statutul de victimă în sensul prezentei plângeri (a se vedea, mutatis mutandis Portanier c. Malta , nr. 55747/16, § 24, 27 august 2019). 27. Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție.

Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamanții au susținut că, la încheierea concesiunii în 1988, s-a pus asupra acestora o sarcină excesivă și disproporționată datorită prelungirii drepturilor chiriașilor în favoarea unei închirieri neconsecutive. În plus, nu au existat garanții procedurale de care se bazau. Ei se bazează pe principiile și concluziile generale stabilite în jurisprudența Curții privind astfel de cazuri. 29. Guvernul a susținut că nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. Acest lucru a fost chiar mai mult, având în vedere că, în afară de chiria primită de către reclamanții, au obținut, de asemenea, 15.000 EUR de la instanțe interne.

30. Curtea se referă la principiile sale generale, astfel cum se prevede, de exemplu, în Amato Gauci c. Malta (n. 47045/06, § 52-59, 15 septembrie 2009). 31. Având în vedere concluziile instanțelor interne referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că nu este necesar să se revizuiască în detaliu fondurile plângerii. Curtea a constatat deja în contextul statutului de victimă al reclamanților (a se vedea punctul 26 de mai sus), recursul acordat de instanțe interne nu a oferit suficiente ajutor reclamanților. 32. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 DE CONVENȚIE 33. Reclamanții au plâns că procedurile de recurs constituțional nu au fost un remediu eficace în sensul articolului 13. Acest lucru a fost și mai mult, având în vedere introducerea Actului XXVII din 2018, care împiedică posibilitatea de a expulza chiriașii.

Dispoziția se referă după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Prin urmare, este necesar să se declare admisibilă.Meriți Observații părților 35. Considerând jurisprudența Curții, în special Aap Bologna și Cauchi (ambele menționate mai sus), care se aplică în mod egal în cazul în cauză, reclamanții au susținut că nu au avut un remediu eficace în ceea ce privește încălcarea drepturilor lor de proprietate, conform articolului 13 din Convenție. În special, instanța internă nu a reușit în mod sistemat să împiedice continuarea încălcării și să ofere o soluție adecvată, așa cum s-a întâmplat în cazul lor.

În plus, au considerat că introducerea articolului 12B din Ordonanța în 2018 a arătat o reluare continuă de către stat de a oferi un remediu adecvat. 36. Guvernul a susținut că Curtea Constituțională a acordat compensații adecvate și a împiedicat continuarea încălcării, deoarece a confirmat declarația că chiriașii nu se mai pot baza pe legea impugnată. În plus, ei au considerat că expulziarea nu ar fi întotdeauna necesară și că ar fi draconian să expulze un chiriaș, în afara contextului unei proceduri conforme art. 6 în acest sens. Guvernul a fost de părere că cel mai rezonabil remediu ar fi compensarea monetară care remediază încălcarea trecută și împiedică orice încălcare viitoare.

37. În plus, Guvernul a susținut că, chiar dacă remediile constituționale sunt considerate insuficiente, agregatul de căi de recurs disponibile reclamanților îndeplinește cerințele de la art. 13 și au făcut trimitere la art. 12B din Ordonanța introdusă în 2018, ceea ce a permis reclamanților posibilitatea de a expulza chiriași și de a solicita o creștere a chiriei. Acestea au prezentat exemple de cazuri în care RRB a crescut chiria la 1,2 până la 2 % din valoarea pieței. Majoritatea acestor cazuri nu au fost apelate să semnalizeze satisfacția proprietarilor cu constatările RRB. De asemenea, au remarcat că RRB a avut potențialul de a oferi ajutor imediat, în măsura în care art. 12B (6) cu condiția ca, după audierea scurtă a părților și examinarea oricărei dovezi pe care le consideră relevante, RRB să poată, de asemenea, să se plătească o cantitate crescută de chirie în timp ce auzirea unei cereri depuse în termeni de subarticolul (1) este în așteptare.

Astfel, părțile ar putea depune o cerere de ajutor imediat. Evaluarea Curții își reiterează principiile generale prevăzute în Aap Bologna (citată mai sus, §§ 76-79). Curtea a constatat în mod repetat că, deși procedurile constituționale de recurs sunt un remediu eficace în teorie, acestea nu sunt în practică în cazuri precum cele prezente. În consecință, acestea nu pot fi considerate un remediu eficace în sensul articolului 13 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 privind plângerile argumentabile în ceea ce privește legile de închiriere în vigoare, care, deși legale și urmăresc obiective legitime, impun unei sarcini individuale excesive reclamanților (a se vedea, printre altele, Portanier , citat mai sus § 56). Nici o jurisprudență internă nu a fost adusă Curții în atenția de a dispărea concluziilor respective, relevante pentru timpul material.

În plus, aceste concluzii sunt consolidate de circumstanțele prezentului caz în cazul în care, printre altele , reclamanții au primit o compensație insuficientă pentru încălcarea suferită de-a lungul anilor (a se vedea alin. În măsura în care guvernul se bazează pe noua procedură introdusă în temeiul articolului 12B din Ordonanța, Curtea constată că această nouă procedură introdusă în 2018 nu a fost disponibilă decât pentru reclamanții după ce au depus cererea lor constituțională și cu câteva luni înainte de a fi hotărâtă de Curtea Constituțională.

În examinarea eficacității sale ca remediu în urma constatării unei încălcări de către o instanță internă – care este, în scopul de a determina dacă ar putea pune capăt încălcării –, Curtea nu a putut accepta faptul că art. 12B a fost conceput pentru a face față eficientă și semnificativă a problemei interferenței disproporționate care rezultă din legislația aplicabilă în materie de închiriere, care a fost deja recunoscută de instanțe interne (a se vedea Cauchi c. Malta , nr. 14013/19 , § 85 , 25 martie 2021 . 41. În cazul în cauză, Guvernul și-a elaborat argumentele cu privire la acest remediu și a dat alte exemple pentru a-și susține eficacitatea. Cu toate acestea, Curtea remarcă că nu este necesară să facă o astfel de evaluare în sensul prezentului caz.

Într-adevăr, fără a aduce atingere oricărei concluzii viitoare - chiar presupunând acest articol 12B din Ordonanța a fost capabilă să pună capăt încălcării în curs, nu a avut nici o influență asupra situației suferite de solicitanți până la introducerea acestor amendamente în 2018, pentru care nu a putut da remediere. Deoarece reclamanții nu au dispunut de un remediu adecvat pentru încălcarea care a avut loc deja înainte de 2018 (a se vedea, de asemenea, punctul 39 de mai sus), Curtea trebuie să concluzioneze că agregatul de remedii propus de Guvern nu a furnizat reclamanților un remediu eficace. 42. În consecință, a existat o încălcare a articolului 13 din convenție. ALTE VIOLĂȚII ALLEGATE A CONVENȚIEI 43. În sfârșit, reclamanții se plângea că introducerea legii XXVII din 2018 împiedică executarea hotărârii în favoarea lor, din cauza căreia reclamanții consideră că au suferit o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

"În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ..." 44. Guvernul a susținut că reclamanții nu au introdus o nouă serie de proceduri de recurs constituțional în legătură cu această plângere. Astfel, jurisdicțiile constituționale malteze nu au avut încă posibilitatea de a evalua dacă art. 12B din Ordonanța respectă Convenția, negând astfel Curtea beneficiul opiniilor instanțelor interne.

45. Reclamanții au considerat că, într-o astfel de situație, nu ar trebui să fie obligați să reînceapă procedurile constituționale de remediere pentru a încerca să pună capăt încălcării drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care a persistat de mult timp, așa cum ar fi fost cazul unei plângeri în temeiul articolului 13. În plus, au remarcat faptul că Actul XXVII din 2018 de introducere a articolului 12B a intrat în vigoare în 2018, adică, în timp ce procedurile constituționale de redresare erau în curs de desfășurare. În acel moment, au avut o așteptare legitimă, pe baza jurisprudenței, că, în urma hotărârii în favoarea lor, vor putea începe procedurile de evacuare a chiriașilor.

Cu toate acestea, art. 12B (11) a oprit această așteptare. 46. Cauchi (citată mai sus, § 96), cu privire la aceeași plângere în temeiul articolului 6 § 1, Curtea a considerat că nu există nici o sugestie ca jurisdicțiile constituționale să nu fie un remediu eficace în sensul acestui tip de plângere și a constatat că nu există circumstanțe speciale care să aprobe reclamantul în acest caz de cerința de a epuiza măsurile interne în acest sens. În acest caz, nimic nu a fost adus în atenția Curții capabil de a modifica această concluzie. 47. Rezultă că plângerea este inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne, în conformitate cu art. 35 § § § 1 și 4 din Convenție.

APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 48. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 49. Reclamanții au solicitat 100 000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudicii materiale pentru toate încălcările care au persistat dincolo de 2018, având în vedere valoarea închirierii proprietăților, determinată de diferitele experți în procedurile interne, și au solicitat de asemenea 15.000 EUR în prejudicii morale. 50. Guvernul a susținut că nu a existat nicio explicație în ceea ce privește calculul reclamanților în ceea ce privește prejudicii materiale.

În plus, reclamanții au primit deja aproximativ 15.000 EUR în chirie de la chirie de la chiriași și 15.000 EUR de către instanțe interne. În orice caz, ei au considerat că pur și simplu adăugarea presupusă pierdere de închiriere ar da reclamanților un profit nejustificat din următoarele motive: (i) acestea sunt doar estimări și nu sume pe care reclamanții ar fi obținut cu siguranță; (ii) nu s-ar putea presupune că proprietatea ar fi fost închiriată pentru întreaga perioadă dacă chiriașii nu ar fi fost protejați de Ordonanța În special având în vedere creșterea prețurilor proprietăților în ultimii ani; (iii) chiriașii au trebuit să mențină proprietatea într-o bună stare de reparare și în cazul în cauză au cheltuit 4 380 EUR în acest sens; și (iv) măsura a fost în interesul public și, prin urmare, nu a fost solicitată valoarea pieței.

Guvernul a considerat, de asemenea, că reclamația pentru prejudicii morale este excesivă. 51. Având în vedere domeniul de aplicare al cauzei (a se vedea punctele 18-20 de mai sus) și în legătură cu încălcările constatate, Curtea trebuie să determine compensația la care reclamanții au dreptul pentru pierderea controlului, utilizarea și bucuria proprietăților pe care le-au suferit începând cu decembrie 1988. 52. Curtea remarcă că, în afară de a se baza în general pe evaluarea experților, reclamanții nu au explicat calculul lor. 53. În orice caz, Curtea a făcut toate considerațiile aplicabile în acest tip de caz, astfel cum se prevede în Cauchi (citată mai sus, §§ 102-107). 54. Remarcand în special faptul că atribuirea instanței interne rămâne plătibilă dacă nu este încă plătită, Curtea condamnă reclamanții în comun 40 000 EUR în prejudicii materiale.

55. De asemenea, acordă reclamanților 5.000 EUR în comun în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 56. Reclamanții au solicitat 4,689 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile care acoperă 1,689 EUR în cheltuielile interne ale instanței, conform factului de impozitare prezentat și 3,000 EUR în taxele juridice. 57. Guvernul nu a contestat costurile interne, ci a susținut că nu au fost furnizate fonduri de către reclamanții cererii lor de taxe juridice. 58. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.

În acest caz, având în vedere criteriile de mai sus, Curtea atribuie reclamanților în comun 1,689 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

plângerile referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție numai și coroborat cu art. 13 admisibile și cu restul cererii inadmisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în termen de trei luni, următoarele sume: (i) 40.000 EUR (50.000 EUR) în ceea ce privește prejudicii materiale; (ii) 5.000 EUR (5.000 EUR), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (iii) 1 689 EUR (1 mie șase sute și optzeci și nouă de euro), plus orice impozit care poate fi imputabil reclamanților, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 decembrie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. {signature_p_2} Attila Teplán Krzysztof Wojtyczek Președintele adjunct al Registrului interimar Apendice Lista reclamanților Nr. Anul nașterii solicitant Rebecca HYZLER 1956 Locul reședinței Malteze Swieqi Alan BONAVIA 1956 Maltese St. Julians Rachel BORG 1959 Maltese Sliema Maltese Pierre Marie CAMILLERI 1964 Maltese Balzan Rose Marie CAMILLERI 1939 Maltese Balzan Audrey MICALEF 1959 Maltese Sliema Michael MOUSU’ 1968 Maltese Birkirkara Alison RIPARD 1963 Maltese Balzan

FIRST SECTION

CASE OF HYZLER AND OTHERS v. MALTA (Application no. 45720/19) JUDGMENT STRASBOURG 9 December 2021 This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Hyzler and Others v. Malta, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Committee composed of: Krzysztof Wojtyczek, President, Erik Wennerström, Lorraine Schembri Orland, judges, and Attila Teplán, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 45720/19) against the Republic of Malta lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by eight Maltese nationals (“the applicants”), on 27 August 2019; the decision to give notice to the Maltese Government (“the Government”) of the complaints under Articles 6, 13 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 and to declare inadmissible the remainder of the application; the parties’ observations; Having deliberated in private on 16 November 2021, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: INTRODUCTION

BACKGROUND TO THE CASE

5. The applicants co-own a property, No. 20 ‘Lourdes’ Depiro Street, Sliema, which they inherited.

CONSTITUTIONAL REDRESS PROCEEDINGS

9. In 2015 the applicants instituted constitutional redress proceedings claiming that the provisions of the Ordinance as amended by Act XXIII of 1979 which granted tenants the right to retain possession of the premises under a lease imposed on them as owners a unilateral lease relationship for an indeterminate time without reflecting a fair and adequate rent, in breach of, inter alia , Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. They requested the court to award compensation for the damage suffered and to order that the tenants no longer be able to rely on the above-mentioned law to retain possession of the property, as well as to order their eviction.

SUBSEQUENT EVENTS

14. Act XXVII of 2018 which entered into force on 1 August 2018 also amended the Ordinance and provided, inter alia , that despite a judgment in their favour, it shall not be lawful for the owner to proceed to request the eviction of the occupier without first availing himself of the new procedure provided by its Article 12B.

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK

15. The relevant domestic law is set out in Amato Gauci v. Malta (no. 47045/06, § 19-22, 15 September 2009) Apap Bologna v. Malta (no. 46931/12, § 25, 30 August 2016), and Cauchi v. Malta (no. 14013/19, § 22, 25 March 2021). THE LAW

THE SCOPE OF THE CASE

16. The Court observes that, in their application, the applicants made a series of repetitive complaints invoking each time Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention alone and in conjunction with Article 13 as well as Article 6 in conjunction with Article 13, all together, in relation to the situation arising out of Act XXIII of 1979 and Act XXVII of 2018.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL N

o

. 1 TO THE CONVENTION

21. The applicants complained that that they were still victims of the violation of Article 1 of Protocol No. 1 upheld by the domestic courts given the low amount of compensation awarded as well as the fact that there had been no order to evict the tenants. The provision reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” Admissibility

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION

33. The applicants complained that constitutional redress proceedings had not been an effective remedy for the purposes of Article 13. This was even more so given the introduction of Act XXVII of 2018 which impeded the possibility of evicting the tenants. The provision reads as follows: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” Admissibility

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

43. Lastly, the applicants complained that the introduction of Act XXVII of 2018 impeded the execution of the judgment in their favour, as a result of which the applicants consider that they suffered a breach of Article 6 § 1 of the Convention. “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

48. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” Damage