SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 68187/17 Georgeta BARBĂLATA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 14 decembrie 2021 într-un comitet compus din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune, cererea nr. 68187/17 împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Georgeta Barbălata, născută în 1966 și rezidentă la București, reprezentată de domnul Tudor, avocat la București, a sesizat Curtea la 11 septembrie 2017 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În urma deliberărilor sale, la 3 septembrie 2012, reclamanta a fost suspendată din funcție din cauza deschiderii unei proceduri penale împotriva sa și a fost suspectată că a sprijinit și a asistat o persoană care a săvârșit o încălcare a legii penale. La 22 iunie 2015, Înalta Curte a condamnat-o la patru ani de închisoare pentru ajutor și asistență acordată unei persoane care a încălcat legea penală. Cu câteva zile mai devreme, la 19 iunie 2015, aceasta și-a depus demisia la Consiliul Superior al Magistraturii ( După ce a luat cunoștință de condamnarea definitivă a recurentei, CSM și-a retras decizia din 22 iunie și a emis o nouă decizie la 30 iunie 2015, prin care propunea președintelui Republicii să destituească reclamanta pentru eroare. Înalța Curte, sesizată de recurentă cu o acțiune în anulare a deciziei CSM din 30 iunie 2015, a respins-o printr-o hotărâre definitivă din 23 iunie 2015, Iunie 2016. Acesta din urmă a fost comunicat recurentei la 17 martie 2017.Înalta Curte a respins o excepție de neconstituționalitate invocată de reclamantă, constatând că aceasta din urmă nu a declarat că legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor era incompatibil cu Constituția, dar pretindea că interpretarea de către instanțe a articolului 65 din această lege era contrară Constituției, care în niciun caz nu includea controlul constituționalității, întrucât interpretarea legilor era o componentă esențială a activității judiciare. În al doilea rând, Comisia a considerat că CSM își putea revoca decizia până când aceasta din urmă nu producea efecte din punct de vedere juridic, ceea ce era cazul în speță, întrucât președintele Republicii neaprobat încă, astfel cum se prevede în lege, propunerea din 22 Iunie. În timp ce se observa că legea era mută asupra ierarhiei care trebuia stabilită în prezența mai multor motive de destituire, instanța supremă și-a amintit apoi jurisprudența constantă potrivit căreia concedierea, ca motiv de destituire bazată pe o eroare, avea întâietate față de motivele de destituire nefalsificate enumerate în mod exhaustiv de art. 65 din Legea nr. 303/2004, a cărui demisie a subliniat faptul că o astfel de interpretare avea ca scop evitarea faptului că un magistrat împotriva căruia era deja deschisă o procedură penală eludează, prin demisia sa, diferitele dispoziții ale Legii nr. 303/2004 și sancțiunile reglementate în cazul unei condamnări penale. Comisia a respins, după analiză, argumentul recurentei potrivit căruia Înalta Curte ar fi luat, într-o altă cauză, o decizie contrară propriei sale jurisprudențe și a indicat în ce măsură jurisprudența invocată de recurentă era diferită de cea aplicabilă în speță. În fața acestei Curți, recurenta se plânge de o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil. În primul rând, aceasta consideră că Înalta Curte a făcut o aplicare și o interpretare a articolului 65 din Legea nr. 303/2004, în sensul că ar fi trebuit să stabilească o ierarhie bazată mai degrabă pe cronologia motivelor de destituire și nici pe importanța lor în lumina celorlalte dispoziții ale legii n 303/2004. În al doilea rând, recurenta consideră că Înalta Curte a săvârșit o ilegalitate flagrantă prin refuzul de a sesiza Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate pe care o ridicase, în măsura în care art. 65 nu era previzibil și precis și, astfel, oferea un loc interpretării în ceea ce privește ierarhia motivelor în caz de destituție. În cauza García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 26 CEDH 1999 I și repetate în mai multe cauze, de exemplu în cauza Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 82, CEDH 2004 I și Bochan c. Ucraina (n [GC], n 22251/08, § 61-62, CEDH 2015.În special, Curtea reamintește că nu va trebui să țină loc de judecător de a patra instanță și nu pune în discuție sub aspectul art. 6 alin. (1) la aprecierea instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau în mod vădit neraționale (ibidem, § 61). În speță, trebuie remarcat faptul că Înalta Curte a luat în considerare în mod corespunzător diferitele mijloace de apărare și de da a recurentei și că aceasta a răspuns efectiv la acestea în considerentele hotărârii sale. Prin urmare, recurenta nu este întemeiată să susțină că Înalta Curte nu a răspuns argumentelor sale sau că hotărârea pronunțată de aceasta nu a fost suficient de motivată. În plus, Curtea nu vede nici un arbitrar în motivele prezentate de cea mai înaltă instanță pentru a justifica refuzul său de trimitere la Curtea Constituțională, nici în interpretarea pe care a făcut-o din art. 65 din Legea nr. 303/2004 pentru a stabili o ierarhie între diferitele motive de destituire prevăzute de această dispoziție. Prin urmare, Curtea nu poate contesta interpretarea în speță a legislației interne de către Înalta Curte. Faptul că recurenta nu este de acord cu interpretarea și motivarea formulate de Înalta Curte nu poate justifica o constatare a unei proceduri abuzive sau arbitrare vădite în concluziile la care a ajuns Înalta Curte. Prin urmare, Curtea consideră că procedura avută în vedere în ansamblul său a fost echitabilă. Prin urmare, această parte a cererii referitoare la instanța judecătorească din cadrul procedurii în fața Înaltei Curți trebuie respinsă în temeiul articolului 35 4 din Convenție. 10. Recurenta a ridicat, de asemenea, alte obiecții sub aspectul art. 4 și 14 din Convenție. Curtea constată, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și cu condiția ca faptele în cauză să intre sub incidența competenței sale, că aceste obiecții nu îndeplinesc criteriile de admisibilitate prevăzute la art. 34 și 35 din Convenție, fie nu arată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților consacrate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 20 ianuarie 2022. Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
68187/17
Georgeta BARBĂLATĂ
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 14 décembre 2021 en un comité composé de
:
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
présidente,
Iulia Antoanella Motoc,
Pere Pastor Vilanova,
juges,
et de Ilse Freiwirth,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
68187/17 contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Georgeta Barbălată («
la requérante
») née en 1966 et résidant à Bucarest, représentée par M
e
septembre 2017
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
Le 3 septembre 2012, la requérante, juge à la Haute Cour de Cassation et de Justice («
la Haute Cour
»), fut suspendue de ses fonctions en raison de l’ouverture d’une procédure pénale à son encontre. Elle était soupçonnée d’avoir aidé et assisté une personne ayant commis une infraction à la loi pénale.
2.
Le 22 juin 2015, la Haute Cour la condamna à quatre ans d’emprisonnement pour aide et assistance à une personne ayant commis une infraction à la loi pénale.
3.
Quelques jours plus tôt, le 19 juin 2015, elle avait déposé sa démission auprès du Conseil supérieur de la Magistrature («
le CSM
»), lequel décida le 22
juin 2015 de proposer au Président de la République d’accepter sa démission.
4.
Ayant pris connaissance de la condamnation définitive de la requérante, le CSM révoqua sa décision du 22 juin et rendit une nouvelle décision en date du 30 juin 2015, proposant au Président de la République la destitution de la requérante pour faute.
5.
La Haute Cour, saisie par la requérante d’une action en annulation de la décision du CSM du 30 juin 2015, la rejeta par un arrêt définitif du 23
juin 2016. Ce dernier fut communiqué à la requérante le 17 mars 2017. La Haute Cour rejeta d’emblée l’exception d’inconstitutionnalité soulevée par la requérante, constatant que cette dernière n’alléguait nullement que la loi n
o
303/2004 concernant le statut des juges et des procureurs était incompatible avec la Constitution, mais prétendait que l’interprétation, par les juridictions, de l’article 65 de cette loi était contraire à la Constitution, allégation qui ne relevait en aucun cas du contrôle de constitutionnalité, puisque l’interprétation des lois était une composante essentielle de l’activité juridictionnelle. Elle jugea ensuite que le CSM pouvait révoquer sa propre décision tant que cette dernière n’avait pas produit des effets sur le plan juridique, ce qui était le cas en l’espèce, le Président de la République n’ayant pas encore entériné, comme exigé par la loi, la proposition du CSM du 22
juin. Tout en observant que la loi était muette sur la hiérarchie à établir en présence de plusieurs motifs de destitution, la juridiction suprême rappela ensuite sa jurisprudence constante selon laquelle le licenciement, en tant que motif de destitution reposant sur une faute, avait la prééminence sur les motifs de destitution non-fautifs énumérés exhaustivement par l’article
65 de la loi n
o
303/2004, dont la démission. Elle souligna qu’une telle interprétation avait pour but d’éviter qu’un magistrat à l’encontre duquel une procédure pénale était déjà ouverte contourne, en posant sa démission, les différentes dispositions de la loi n
o
303/2004 et des sanctions y régies en cas de condamnation pénale. Elle rejeta, après analyse, l’argument de la requérante selon lequel la Haute Cour aurait pris, dans une autre affaire, une décision contraire à sa propre jurisprudence, et indiqua en quoi la jurisprudence invoquée par la requérante était différente de celle applicable en l’espèce. Elle jugea enfin qu’aucun motif d’illégalité n’entachait la décision du 30
juin 2015.
6.
Devant cette Cour, la requérante se plaint d’une violation de l’article
6 de la Convention qui garantit le droit à un procès équitable. Elle estime en premier lieu que la Haute Cour a fait une application et interprétation erronées de l’article 65 de la loi n
o
303/2004, en ce sens qu’elle aurait dû établir une hiérarchie fondée plutôt sur la chronologie des motifs de destitution et aucunement sur leur importance à la lumière des autres dispositions de la loi n
o
303/2004. En deuxième lieu, la requérante considère que la Haute Cour a commis une illégalité flagrante en refusant de saisir la Cour constitutionnelle de l’exception d’inconstitutionnalité qu’elle avait soulevée, dans la mesure où l’article 65 manquait de prévisibilité et de précision et laissait ainsi place à une interprétation quant à la hiérarchie des motifs en cas de destitution.
7.
Les principes relatifs aux garanties d’un procès équitable applicables en l’espèce ont été établis dans l’affaire
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
‑
I et réitérées dans plusieurs affaires, par exemple dans l’affaire
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, §
2004
‑
I et
Bochan c. Ukraine (n
o
2)
[GC], n
o
22251/08, §§
2015.Plus particulièrement, la Cour rappelle qu’elle n’a pas à tenir lieu de juge de quatrième instance et ne remet pas en cause sous l’angle de l’article
6 §
1 l’appréciation des tribunaux nationaux, sauf si leurs conclusions peuvent passer pour arbitraires ou manifestement déraisonnables (
ibidem
, § 61).
8.
En l’espèce, il est à noter que la Haute Cour a dûment pris en compte les différents moyens de défense et d’argumentation de la requérante et qu’elle y a effectivement répondu dans les considérants de son arrêt. La requérante n’est donc pas fondée à soutenir que la Haute Cour n’a pas répondu à ses arguments ou que l’arrêt rendu par celle-ci n’était pas suffisamment motivé. De surcroît, la Cour ne voit aucun arbitraire dans les motifs avancés par la plus haute juridiction pour justifier son refus de renvoi devant la Cour constitutionnelle, ni dans l’interprétation qu’elle a faite de l’article
65 de la loi n
o
303/2004 afin d’établir une hiérarchie entre les différents motifs de destitution prévus par cette disposition.
Par conséquent, la Cour ne saurait remettre en cause l’interprétation en l’espèce de la législation interne par la Haute Cour. Le fait que la requérante soit en désaccord avec l’interprétation et la motivation avancées par la Haute Cour ne saurait justifier un constat de procédure abusive ou d’arbitraire manifeste dans les conclusions auxquelles est parvenue la Haute Cour. Dès lors, la Cour estime que la procédure envisagée dans son ensemble a été équitable.
9.
Il s’ensuit que cette partie de la requête concernant l’iniquité alléguée de la procédure devant la Haute Cour doit être rejetée en application de l’article 35
§
4 de la Convention.
10.
La requérante a également soulevé d’autres griefs sous l’angle des articles 4 et 14 de la Convention. La Cour constate, au vu de l’ensemble des éléments en sa possession, et pour autant que les faits litigieux relèvent de sa compétence, que ces griefs soit ne satisfont pas aux critères de recevabilité énoncés aux articles
34 et
35 de la Convention, soit
ne font apparaître aucune apparence de violation des droits et libertés consacrés par la Convention ou ses protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article
35
§
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 20 janvier 2022.
Ilse Freiwirth
Gabriele Kucsko-Stadlmayer
Greffière adjointe
Présidente