SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 40620/14 Vadim GROSSU împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care se află la 11 ianuarie 2022 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Jovan Ilievski, Diana Sârcu, judecători, și Hasan Bak 40620/14) împotriva Republicii Moldova și al cărei resortisant al acestui stat, dl Vadim Grossu ( decizia de a aduce cererea la cunoștința guvernului moldovenesc, reprezentat de agentul său, O. Rotari, observațiile comunicate de guvernul pârât și observațiile comunicate în replică de solicitant, observațiile comunicate de Equal Rights Trust și ILGA-Europe, al căror președinte al secțiunii a autorizat intervenția terță; După ce intenționați să faceți acest lucru, faceți următoarea decizie în acest caz să se refere la o lipsă de informații cu privire la acuzațiile de maltratare care ar fi fost aduse reclamantului, minor în momentul faptelor, de către un particular.
În noiembrie 2010, reclamantul, care era pe atunci în vârstă de 12 ani, ar fi fost lovit și închis într-o pivniță timp de zece minute de vecinul său, P. După faptele pretinse, reclamantul a fost spitalizat timp de opt zile. El a părăsit spitalul cu diagnosticul de contuzie și contuzii ale țesuturilor moi ale capului. În urma unei plângeri din partea mamei reclamantului, Parchetul a deschis, la două zile după fapte, o anchetă penală pentru tulburări agravate ale ordinii publice, însoțite de violență și i-a interogat pe reclamant și pe mama sa, P., precum și pe martori. Conform raportului medico-legal comandat de Parchet, contuzia reclamantului era considerată o leziune corporală ușoară. Printr-o ordonanță din 28 ianuarie 2011, Parchetul a considerat că P. a provocat această rană, dar a decis să .. investigație penală pe motiv că … a fost condamnat la o amendă de 600 de amendare…
lei moldoves (aproximativ 36 de euro) pentru tulburări minore de ordine publică și pentru leziune intenționată ușoară a integrității fizice d Acuzațiile reprezentantului legal al reclamantului împotriva ordonanței din 28 ianuarie 2011 au fost respinse ca fiind nefondate de procurorul ierarhic și de instanța de judecată, a cărei decizie definitivă datează din 24 februarie 2014. Într-o a doua procedură penală, o instanță de primă instanță a condamnat P. la o pedeapsă de trei ani de închisoare cu suspendare pentru că l-a privat în mod ilegal pe reclamant de libertate. La instanța de apel și Curtea Supremă de Justiție au decis să pună capăt acestei proceduri pe motiv că ordonanța Parchetului din 28 ianuarie 2011 avea autoritate de lucru judecat și că P. fusese deja condamnată în cadrul unei proceduri de rejudecare.
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că modul în care autoritățile au anchetat acuzațiile sale de maltratare a dus la agresori, că aceștia au dat dovadă de toleranță față de acte de maltratare comise unui minor și că nu au luat în considerare vulnerabilitatea sa deosebită ca copil. Acesta se plânge în special de calificarea juridică a faptelor efectuate în cadrul primei proceduri (opreșteri și nu o încălcare reprimată de Codul penal) și de încetarea celei de a doua proceduri. În special, acesta susține că recursul împotriva hotărârii din 28 ianuarie 2011 a fost respins de procurorul ierarhic ca fiind întârziat și nefondat în același timp. Cu toate acestea, Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra acestui scop de neacceptare, deoarece cererea este în orice caz inadmisibilă din alte motive.
3 din Convenție, în contextul relelor tratamente aplicate de persoane fizice, au fost rezumate în X și alții c. Bulgaria ([GC], n 22457/16, § 176-77 și 184-90, 2 februarie 2021). Principiile relevante privind pierderea calității de victimă în raport cu un mai mult de un mai mult decât atât, au fost amintite în Gäfgen c. Germania ([GC], n 22978/05, § 115-19, CEDH 2010 10. În ceea ce privește mai întâi rănile primite de solicitant, Curtea consideră că acestea sunt suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din convenție (compararea cu Ceachir c. Republica Moldova, nr. 50115/06, § 47, 10 decembrie 2013). Comisia observă apoi că autoritățile au inițiat rapid o anchetă după depunerea plângerii de către mama reclamantului și au luat măsuri care au permis obținerea de probe, identificarea persoanei vinovate și impunerea unei sancțiuni.
În plus, Comisia consideră că ancheta a fost suficient de aprofundată și nu constată nicio deficiență reprobabilă din partea autorităților în desfășurarea acestei anchete și consideră că autoritățile au acționat cu o celeritate și prudență și că nu există niciun motiv pentru a concluziona că acestea nu au fost independente. În ceea ce privește concluzia autorităților potrivit căreia faptele constituiau amenzi și nu o încălcare reprimată de Codul penal, Curtea consideră că, în sine, acest lucru nu poate constitui o problemă pe teren în temeiul articolului 3 din convenție.
Ceea ce este important în speță este că, având în vedere, în special, practica statului pârât în materie de condamnare, nu există o disproporție evidentă între gravitatea actului și sancțiunea aplicată (a se vedea, a contrao Gäfgen, citată anterior, §§ 123-24, și compară cu, pe teren de la art. 2 din Convenție, Dub c. Republica Moldova (dec.), n 39374/09, § Prin urmare, Curtea consideră că ancheta oficială referitoare la rănirile primite de reclamant răspundea la minimul de eficacitate impus de art. 3 din Convenție.
12. În plus, aceasta arată că … Având în vedere, în special, condamnarea necorespunzătoare a acestuia din urmă, Comisia nu vede niciun motiv de a crede că o astfel de acțiune nu era susceptibilă să îi ofere reclamantului posibilitatea de a obține o despăgubire adecvată și suficientă sau că nu prezenta perspective rezonabile de succes (compararea cu Dub (dec.), citată anterior, § 32). 13. În concluzie, Curtea consideră că, în ceea ce privește rănile provocate de P., recurentul a primit o redresare adecvată și suficientă și că nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru incompatibilitate rațională personae, în conformitate cu articolele 35 alineatul (3) și 4 din Convenție.
14. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu este în măsură să ajungă la concluzia că pragul de gravitate impus pentru aplicabilitatea articolului 3 din Convenție a fost atins. Aceasta nu pierde din vedere vulnerabilitatea reclamantului ca urmare a vârstei sale și contextul în care acest tratament ar fi fost aplicat. De asemenea, este de inteles ca persoana ar fi putut suferi o trauma psihologica ca urmare a acestui tratament.
Cu toate acestea, privarea de libertate nu a durat mai mult de o duzină de minute și reclamantul nu a dovedit existența unor efecte psihologice severe sau pe termen lung (comparat cu Tonchev c. Bulgaria, n 18527/02, § 39-40, 19 noiembrie 2009 și Ilieva și Georgieva c. Bulgaria (dec.), n 9548/07, §§ 29-30, 17 aprilie 2012).În aceste condiții, Curtea nu este convinsă că, în ceea ce privește pretinsa încuviințare în pivniță, recurentul a ridicat o cauză care poate fi invocată de un tratament incorect, contrar articolului 3 din Convenție, care ar putea declanșa obligația autorităților naționale de a efectua o anchetă oficială efectivă. Prin urmare, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 3 februarie 2022. Hasan Bak
DÉCISION Requête n o 40620/14 Vadim GROSSU contre la République de Moldova La Cour européenne des droits de l’homme, siégeant le 11 janvier 2022 en un comité composé de : Branko Lubarda, président, Jovan Ilievski, Diana Sârcu, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Vu : la requête (n o 40620/14) contre la République de Moldova et dont un ressortissant de cet État, M. Vadim Grossu (« le requérant »), né en 1998 et résidant à Molești, représenté par M e A. Postică, avocat à Chișinău, a saisi la Cour le 10 mai 2014 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement moldave (« le Gouvernement »), représenté par son agent, O. Rotari, les observations communiquées par le gouvernement défendeur et celles communiquées en réplique par le requérant, les observations communiquées par Equal Rights Trust et ILGA-Europe, dont le président de la section avait autorisé la tierce intervention, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
1.La présente affaire porte sur un manque allégué d’enquête effective sur des allégations de mauvais traitements qui auraient été infligés au requérant, mineur au moment des faits, par un particulier.
2.Le 15 novembre 2010, le requérant – qui était alors âgé de douze ans – aurait été frappé et enfermé dans une cave durant une dizaine de minutes par son voisin, P. Après les faits allégués, le requérant fut hospitalisé pendant huit jours. Il quitta l’hôpital avec le diagnostic de commotion cérébrale et de contusions des tissus mous de la tête.
3.Sur plainte de la mère du requérant, le parquet ouvrit, deux jours après les faits, une enquête pénale pour troubles aggravés à l’ordre public, accompagnés de violence. Il interrogea le requérant et sa mère, P., ainsi que des témoins. Selon le rapport médicolégal ordonné par le parquet, la commotion cérébrale du requérant était qualifiée de lésion corporelle légère. Par une ordonnance du 28 janvier 2011, le parquet considéra comme établi que P. avait provoqué cette blessure, mais décida de clore l’enquête pénale au motif qu’aucune infraction n’était caractérisée et que les faits constituaient des contraventions administratives.
4.Par la suite, P. fut condamné à une amende contraventionnelle de 600 lei moldaves (environ 36 euros) pour troubles mineurs à l’ordre public et pour lésion intentionnelle légère de l’intégrité physique d’autrui. Il régla la moitié de cette somme, en application des dispositions légales qui autorisaient cela lorsque le paiement intervenait en moins de soixante-douze heures après l’infliction de l’amende. 5 . Les recours du représentant légal du requérant contre l’ordonnance du 28 janvier 2011 furent rejetés comme mal fondés par le procureur hiérarchique et par le juge d’instruction, dont la décision définitive date du 24 février 2014.
6.Dans une seconde procédure pénale, un tribunal de première instance condamna P. à une peine de trois ans d’emprisonnement avec sursis pour avoir privé illégalement le requérant de liberté. L’instance d’appel et la Cour suprême de justice décidèrent toutefois de mettre fin à cette procédure au motif que l’ordonnance du parquet du 28 janvier 2011 avait autorité de chose jugée et que P. avait déjà été condamné dans le cadre d’une procédure contraventionnelle.
7.Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint que la manière dont les autorités ont diligenté l’enquête sur ses allégations de mauvais traitements a mené à l’impunité de l’agresseur, que celles-ci ont fait preuve de tolérance envers des actes de mauvais traitements infligés à un mineur et qu’elles n’ont pas pris en compte sa vulnérabilité particulière en tant qu’enfant. Il se plaint en particulier de la qualification juridique des faits opérée dans le cadre de la première procédure (contraventions et non pas infraction réprimée par le code pénal) et de l’arrêt de la seconde procédure.
8. Le Gouvernement excipe du non-épuisement par le requérant des voies de recours internes. Il soutient notamment que le recours de l’intéressé contre l’ordonnance du 28 janvier 2011 a été rejeté par le procureur hiérarchique comme tardif et mal fondé à la fois. Toutefois, la Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur cette fin de non-recevoir, car la requête est de toute façon irrecevable pour d’autres motifs.
9.Les principes généraux concernant l’article 3 de la Convention, dans le contexte des mauvais traitements infligés par des particuliers, ont été résumés dans X et autres c. Bulgarie ([GC], n o 22457/16, §§ 176-77 et 184-90, 2 février 2021). Les principes pertinents relatifs à la perte de la qualité de victime à l’égard d’un grief tiré de cet article ont été rappelés dans Gäfgen c. Allemagne ([GC], n o 22978/05, §§ 115-19, CEDH 2010).
10.Pour ce qui est d’abord des blessures reçues par le requérant, la Cour estime qu’elles sont suffisamment graves pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention (comparer avec Ceachir c. République de Moldova , n o 50115/06, § 47, 10 décembre 2013). Elle note ensuite que les autorités ont rapidement ouvert une enquête après le dépôt de la plainte par la mère du requérant et qu’elles ont pris des mesures qui ont permis d’obtenir des preuves, d’identifier le coupable et de lui infliger une sanction. Elle juge en outre que l’enquête a été suffisamment approfondie et ne constate aucune défaillance blâmable de la part des autorités dans la conduite de cette enquête. De plus, elle estime que les autorités ont agi avec une célérité et diligence raisonnables, et que rien ne lui permet de conclure que celles-ci ont manqué d’indépendance. Il apparait également que le requérant a pu participer effectivement à l’enquête.
11.Quant à la conclusion des autorités selon laquelle les faits constituaient des contraventions et non pas une infraction réprimée par le code pénal, la Cour estime que cela en soi ne saurait poser problème sur le terrain de l’article 3 de la Convention. Ce qui revêt une importance en l’espèce est que, eu égard notamment à la pratique de l’État défendeur en matière de condamnation, il n’existe pas de disproportion manifeste entre la gravité de l’acte et la sanction infligée (voir, a contrario , Gäfgen , précité, §§ 123-24, et comparer avec, sur le terrain de l’article 2 de la Convention, Dub c. République de Moldova (déc.), n o 39374/09, § 30, 5 juin 2018). La Cour estime donc que l’enquête officielle relatives aux blessures reçues par le requérant répondait au minimum d’effectivité requis par l’article 3 de la Convention.
12.De surcroît, elle relève qu’il n’est pas contesté par les parties que le droit interne offrait la possibilité à l’intéressé d’engager une action civile en dédommagement contre son agresseur. Compte tenu notamment de la condamnation contraventionnelle de ce dernier, elle ne voit aucune raison de croire qu’une telle action n’était pas susceptible d’offrir au requérant l’opportunité d’obtenir une réparation adéquate et suffisante ou qu’elle ne présentait pas de perspectives raisonnables de succès (comparer avec Dub (déc.), précité, § 32).
13.En conclusion, la Cour considère que, pour ce qui est des blessures infligées par P., le requérant a reçu un redressement approprié et suffisant et qu’il ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour incompatibilité ratione personae , en application des articles 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
14.Quant à l’allégation d’enferment du requérant dans la cave par P., la Cour estime en revanche qu’elle n’est pas en mesure de conclure que le seuil de gravité requis pour l’applicabilité de l’article 3 de la Convention a été atteint. Elle ne perd pas de vue la vulnérabilité du requérant due à son âge et le contexte dans lequel ce traitement aurait été infligé. Aussi, il est concevable que l’intéressé ait pu subir un certain traumatisme psychologique à la suite de ce traitement. Cependant, la privation alléguée de liberté n’a duré qu’une dizaine de minutes et le requérant n’a pas prouvé l’existence d’effets psychologiques sévères ou de longue durée (comparer avec Tonchev c. Bulgarie , n o 18527/02, §§ 39-40, 19 novembre 2009, et Ilieva et Georgieva c. Bulgarie (déc.), n o 9548/07, §§ 29-30, 17 avril 2012). Dans ces conditions, la Cour n’est pas convaincue que, s’agissant de l’enfermement allégué dans la cave, le requérant a soulevé un grief défendable de mauvais traitement contraire à l’article 3 de la Convention, susceptible de déclencher le devoir pour les autorités nationales de mener une enquête officielle effective. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 3 février 2022. Hasan Bakırcı Branko Lubarda Greffier adjoint Président