PAPAKÇI c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 40171/11 Acun PAPAKÇI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 1 februarie 2022 într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președinte, Pauliine Koskelo, Gilberto Felici, judecători, și din Hasan Bak 40171/11 împotriva Turciei și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Acun Papakç decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului turc ( În acest sens, Comisia consideră că, în conformitate cu art. 107 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și cu art. 108 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), nu este necesar să se stabilească norme privind ajutoarele de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), în special art. 108 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), în special art. 108 alineatul (3) litera (b) și art. 108 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), în special art. 108 alineatul (3) litera (a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE), art. 108 alineatul (3) litera (a) și art. 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"). Pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar turc. TMSF a inițiat mai multe acțiuni judiciare pentru a stabili responsabilitățile și pentru a recupera o parte din fondurile considerate a fi fost deturnate ilegal. TMSF a inițiat, printre altele, o procedură de executare forțată împotriva B.D. În acest context, ca urmare a decesului mamei B.D. la 13 ianuarie 2007, el a pus la dispoziția registrului funciar o mențiune privind sechestrarea bunurilor imobile pe care aceasta le putea moșteni. În același timp, în cadrul unei acțiuni în răspundere împotriva B.D., instanța de comerț a fost sesizată cu privire la introducerea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor succesiunii care ar putea reveni la B.D. Între timp, B.D. a decis să renunțe la succesiune. Ca urmare a acestei renunțări, reclamantul a devenit unul dintre moștenitorii bunicii sale materne și a fost înscris ca atare pe actul de notorietate care stabilește devoluția succesorală (veraset ilam.) a decedatei. La 24 mai 2010, tribunalul din Izmir a lichidat succesiunea. În acest context, fiecare moștenitor a primit un lot și s-a decis să vândă ultimul lot și să împartă rețeta între moștenitori. La 5 octombrie 2010, reclamantul, care tocmai aflase de existența sechestrului, a solicitat TMSF să retragă mențiunea, precizând că mama sa renunțase la moștenire. La 12 mai 2011, TMSF a acceptat cererea. 10. La 6 iulie 2011, TGI a dispus ridicarea măsurii asigurătorii. Acțiunea de judecată integrală inițiată de reclamant în scopul de a obține o despăgubire din cauza măsurilor care vizaseră bunurile sale a fost respinsă la 28 iulie 2011, pe motiv că nu se putea face referire la o abatere de serviciu. 12. Consiliul de Stat a respins recursul la 24 decembrie 2018 înainte de a respinge, de asemenea, cererea prin rectificare printr-o hotărâre din 15 mai 2019. 13. Invocând dreptul său la respectarea bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plângea inițial de refuzul autorităților de a retrage măsurile respective, dar după depunerea observațiilor guvernului, s-a plâns de termenul în care au făcut-o. În principiu, orice comportament al unui reclamant vădit contrar vocației dreptului de recurs instituit prin convenție și care împiedică buna funcționare a Curții sau buna desfășurare a procedurii în fața acesteia poate fi calificat drept "abuziv" în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție (S.A.S. c. Franța [GC], nr. 43835/11, § 66, CEDH 2014 (extracturi) și Bivolaru c. România, 28796/04, § 82, 28 februarie 2017). Această dispoziție, în pasajele sale relevante în speță, este formulată astfel Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală formulată în conformitate cu art. 34 atunci când consideră că: că cererea este (...) abuzivă; (...) 15. În temeiul acestei dispoziții, o cerere poate fi declarată abuzivă, în special în cazul în care se bazează în mod deliberat pe fapte soluționate (a se vedea, printre multe altele, Akd Electroluxvar și altele c. Turcia , 16 septembrie 1996, § 54, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 IV, și Gogitidze și alte c. Georgia , 36862/05, § 76, 12 mai 2015). O informație incompletă și, prin urmare, înșelătoare poate, de asemenea, să se analizeze printr-un abuz de dreptul la recurs individual, în special atunci când este vorba despre inima cauzei și că reclamantul nu explică în mod suficient de ce nu a divulgat informațiile relevante (a se vedea, de exemplu, Gross c. Elveția [GC], n 67810/10, § 28, CEDO 2014 și cauzele menționate anterior, și Vilches Coronado și alții, Spania, n 55517/14, § 26, 13 martie 2018). Același lucru este valabil și în cazul în care apar noi evoluții importante în cursul procedurii urmate la Strasbourg și în ciuda obligației care îi revin în temeiul articolului 47 alineatul (7) din Regulamentul de procedură, reclamantul nu informează Curtea în acest sens, prin care se pronunță asupra cauzei în deplină cunoștință de cauză (Gross, menționat anterior). Cu toate acestea, chiar și în astfel de cazuri, instanța în eroare trebuie să stabilească întotdeauna cu suficientă certitudine (Bivolaru, citată anterior, Safaryan c. Armenia (dec.), nr 16346/10, § 24, 14 ianuarie 2020 și Gevorgyan și alții c. Armenia (dec.), nr 66535/10, § 33, 14 ianuarie 2020 16. Curtea amintește că art. 47 alineatul (7) din Regulamentul său de procedură nu poate fi interpretat ca fiind în sarcina reclamanților o obligație de a prezenta toate informațiile posibile referitoare la cererea lor. Cu toate acestea, aceștia au datoria de a furniza elementele esențiale de care dispun, care au o importanță clară pentru Curte, pentru a-i permite să examineze cauza în deplină cunoștință de cauză (compatinović c. Serbia (dec.), nr. 75681/10, 29 ianuarie 2013 și Safaryan, citată anterior, § 27 17. Având în vedere că anumite informații nu au fost comunicate de către solicitant, rezultă din cele de mai sus că este de competența Curții să caute, într-o primă etapă, dacă acestea se referă la inima cauzei și, în lai, să stabilească dacă reclamantul a furnizat o explicație suficientă cu privire la comportamentul său, în caz contrar ar putea deduce că intenția sa a fost de la o eroare. 18. Cu privire la primul punct, Curtea constată că a comunicat cererea guvernului, fără a fi conștient de noile evoluții la nivel național. Numai pe baza observațiilor de la Ö Õ a aflat că măsurile de care se plângea reclamantul fuseseră înlăturate, că s-a inițiat o acțiune judiciară pentru obținerea unei despăgubiri și că instanțele administrative au examinat acțiunea pe fond înainte de a-l respinge. 19. Comisia remarcă faptul că, în 2018, înainte de comunicarea cererii către guvern, formularul a solicitat reclamantului să informeze în legătură cu evoluțiile referitoare la măsurile în litigiu și că a răspuns prin intermediul unui număr de documente care sugerează în mod clar că măsurile în cauză erau încă în vigoare și că nu a menționat pe deplin existența unei proceduri în curs în fața instanțelor administrative. 20. Comisia consideră totuși că aceste informații au o importanță clară pentru examinarea cererii. 21. Într-adevăr, durata unei măsuri provizorii asupra bunurilor unui reclamant constituie unul dintre elementele esențiale care permit evaluarea proporționalității și, prin urmare, a conformității cu convenția (a se vedea, printre multe altele, JGK Statyba Ltd și Guselnikovas c. Lituania, nr. 3330/12, § 143, 5 noiembrie 2013, Karahasano În plus, faptul că măsurile au fost înlăturate, că instanțele administrative au examinat cererea de despăgubire pe fond, dar se pare că Curtea Constituțională nu a fost sesizată ridică, de asemenea, o întrebare cu privire la respectarea regulii de epuizare a căilor de atac interne. 23. În ceea ce privește al doilea punct al examinării sale (motivele comportamentului reclamantului), Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, Comisia consideră că este suficient de bine stabilit că: prin omiterea în mod expres a informa Curii cu privire la ridicarea măsurilor și prin încercarea de a-i face să creadă că sunt încă în vigoare, reclamantul a auzit în mod clar la șevcenco și Timoșin c. Republica Moldova (dec.) n 35215/06 și 43414/08, 21 aprilie 2020 și referințele care figurează în aceasta. 25. Acest comportament se referă la un abuz de drept individual de recurs în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. 26. În consecință, cererea trebuie declarată inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 3 martie 2022. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

40171/11

Acun PAPAKÇI

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 1

er

février 2022 en un comité composé de

:

Egidijus Kūris,

président,

Pauliine Koskelo,

Gilberto Felici,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint

de section

,

Vu

:

la requête n

o

40171/11 contre la Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Acun Papakçı («

le requérant

») né en 1977 et résidant à İstanbul, représenté par M

e

E. Kösedağı

, avocate dans la même ville, a saisi la Cour le 14

mars 2011

en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»),

la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement turc («

le Gouvernement

»), représenté par M. Hacı Ali Açıkgül, chef du service des droits de l’homme du ministre de la Justice, co-agent de la Turquie auprès de la Cour européenne des droits de l’homme.

les observations des parties,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

OBJET DE l’AFFAIRE

1.

L’affaire concerne des mesures conservatoires posées sur les biens du requérant et le prétendu caractère tardif de leur levée.

2.

B.D., la mère du requérant, est une ancienne responsable de l’établissement bancaire Imarbank. Cette banque ayant essuyé plusieurs milliards de perte, sa licence fut retirée et son contrôle transféré au Fonds de garantie de l’épargne («

TMSF

») pour assurer la stabilité du système financier turc.

3.

Le TMSF engagea plusieurs actions judiciaires pour établir les responsabilités et récupérer une partie des fonds considérés comme ayant été illégalement détournés.

4.

Le TMSF initia notamment une procédure d’exécution forcée contre B.D. Dans ce cadre, à la suite du décès de la mère de B.D. le 13 janvier 2007, il fit porter au registre foncier une mention de saisie sur les biens immobiliers dont celle-ci pouvait hériter.

5.

Parallèlement, dans le cadre d’une action en responsabilité dirigée contre B.D., le tribunal de commerce d’Istanbul ordonna l’inscription d’une mesure conservatoire sur les biens de la succession pouvant revenir à l’intéressée.

6.

Entretemps, B.D. décida de renoncer à la succession. En conséquence de cette renonciation, le requérant devint l’un des héritiers de sa grand-mère maternelle et fut inscrit comme tel sur l’acte de notoriété établissant la dévolution successorale (

veraset ilamı

) de la défunte.

7.

Le 24 mai 2010, le tribunal d’instance d’Izmir procéda à la liquidation de la succession. Dans ce cadre, chacun des héritiers se vit allouer un lot et il fut décidé de vendre le dernier lot et de répartir la recette entre les héritiers.

8.

Le 5 octobre 2010, le requérant, qui venait d’apprendre l’existence de la saisie, demanda au TMSF de faire retirer la mention, précisant que sa mère avait renoncé à l’héritage.

9.

Le 12 mai 2011, le TMSF fit droit à la demande.

10.

Le 6 juillet 2011, le TGI ordonna la levée de la mesure conservatoire.

11.

Le recours de plein contentieux initié par le requérant dans le but d’obtenir une indemnisation en raison des mesures qui avaient visés ses biens fut rejeté le 28 juillet 2011, au motif qu’il ne pouvait être fait état d’une faute de service.

12.

Le Conseil d’État rejeta le pourvoi le 24 décembre 2018 avant de rejeter également la demande en rectification par un arrêt du 15 mai 2019.

13.

Invoquant son droit au respect des biens au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint des mesures visant ces biens. Il se plaignait initialement du refus des autorités d’ordonner la levée desdites mesures, mais après le dépôt des observations du Gouvernement, il s’est plaint du délai dans lequel elles l’ont fait.

L’APPRÉCIATION DE LA COUR

14.

En principe, tout comportement d’un requérant manifestement contraire à la vocation du droit de recours établi par la Convention et entravant le bon fonctionnement de la Cour ou le bon déroulement de la procédure devant elle peut être qualifié d’abusif au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention (

S.A.S. c. France

[GC], n

o

43835/11, §

66, CEDH 2014 (extraits), et

Bivolaru c. Roumanie

, n

o

28796/04, §

82, 28

février 2017). Cette disposition, en ses passages pertinents en l’espèce, est ainsi libellée

:

«

3.

La Cour déclare irrecevable toute requête individuelle introduite en application de l’article

34 lorsqu’elle estime :

a)

que la requête est (...) abusive

; (...)

»

15.

En vertu de cette disposition, une requête peut être déclarée abusive notamment si elle se fonde délibérément sur des faits controuvés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Akdıvar et autres c.

Turquie

, 16 septembre 1996, §§

53

‑

54,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

IV, et

Gogitidze et autres c.

Géorgie

, n

o

36862/05, § 76, 12 mai 2015). Une information incomplète et donc trompeuse peut également s’analyser en un abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le cœur de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante pourquoi il n’a pas divulgué les informations pertinentes (voir, par exemple,

Gross c. Suisse

[GC], n

o

67810/10, § 28, CEDH 2014 et les affaires qui y sont citées, et

Vilches

Coronado et autres c. Espagne

, n

o

55517/14,

mars 2018). Il en va de même lorsque des développements nouveaux importants surviennent au cours de la procédure suivie à Strasbourg et que, en dépit de l’obligation expresse lui incombant en vertu de l’article 47 § 7 du règlement, le requérant n’en informe pas la Cour, l’empêchant ainsi de se prononcer sur l’affaire en pleine connaissance de cause (Gross, précité). Toutefois, même dans de tels cas, l’intention de l’intéressé d’induire la Cour en erreur doit toujours être établie avec suffisamment de certitude (

Bivolaru

, précité,

Safaryan c.

Arménie

(déc.), n

o

16346/10, § 24, 14 janvier 2020, et

Gevorgyan et autres c.

Arménie

(déc.), n

o

66535/10, § 33, 14

janvier 2020).

16.

La Cour rappelle que l’article 47 § 7 de son règlement ne saurait s’interpréter comme mettant à la charge des requérants une obligation de présenter toutes les informations possibles relativement à leur requête. Ils ont néanmoins le devoir de fournir les éléments essentiels dont ils disposent, qui revêtent une importance significative évidente pour la Cour afin de lui permettre d’examiner l’affaire en pleine connaissance de cause (

Komatinović c.

Serbie

(déc.), n

o

75681/10, 29 janvier 2013, et

Safaryan

, précité, §

27).

17.

Certaines informations n’ayant pas été communiquées par le requérant, il ressort de ce qui précède qu’il incombe à la Cour de rechercher, dans un premier temps, si celles-ci concernaient le cœur de l’affaire et, dans l’affirmative, d’établir si le requérant a fourni une explication suffisante quant à son comportement, faute de quoi elle pourrait déduire que son intention était de l’induire en erreur.

18.

Sur le premier point, la Cour note qu’elle a communiqué la requête au Gouvernement sans avoir connaissance des nouveaux développements survenus au niveau national. Ce n’est qu’à partir des observations du Gouvernement qu’elle a appris que les mesures dont se plaignait le requérant avaient été levées, qu’une action judiciaire avait été engagée pour obtenir une indemnisation et que les tribunaux administratifs avaient examiné le recours sur le fond avant de le rejeter.

19.

Elle observe qu’en 2018, avant la communication de la requête au Gouvernement, le Greffe a demandé au requérant de l’informer des développements relatifs aux mesures litigieuses et que l’intéressé a répondu en adressant un certain nombre de documents donnant indubitablement à penser que lesdites mesures étaient toujours en vigueur et qu’il n’a nullement mentionné l’existence d’une procédure en cours devant les juridictions administratives.

20.

Elle estime que ces informations revêtaient pourtant une importance significative évidente pour l’examen de la requête.

21.

En effet, la durée d’une mesure provisoire sur les biens d’un requérant constitue l’un des éléments essentiels permettant d’en apprécier la proportionnalité et partant la conformité à la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

JGK Statyba Ltd et Guselnikovas c. Lituanie

, n

o

3330/12, §

143, 5 novembre 2013,

Karahasanoğlu c. Turquie

, n

os

21392/08 et 2 autres, §

151, 16 mars 2021).

22.

En outre, le fait que les mesures aient été levées, que les juridictions administratives aient examiné la demande d’indemnisation sur le fond mais que la Cour constitutionnelle n’ait apparemment pas été saisie soulève par ailleurs une question quant au respect de la règle d’épuisement des voies de recours internes.

23.

En ce qui concerne le second point de son examen (les raisons du comportement du requérant), la Cour observe que l’intéressé n’a pas cru bon de fournir une quelconque explication.

24.

Par conséquent, elle juge suffisamment établi qu’en omettant délibérément d’informer la Cour de la levée des mesures et en cherchant à lui faire penser qu’elles étaient toujours en vigueur, le requérant a manifestement entendu l’induire en erreur relativement à une question portant sur la substance même de sa requête et l’empêcher intentionnellement d’avoir entière connaissance des circonstances de l’affaire (voir,

Șevcenco et Timoșin c.

République de Moldova

(déc.) n

os

35215/06 et 43414/08, 21 avril 2020 et les références qui y figurent).

25.

Ce comportement s’analyse en un abus du droit de recours individuel au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention.

26.

Il s’ensuit que la requête doit être déclarée irrecevable.

Par ces motifs, la Cour,

à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 3 mars 2022.

Hasan Bakırcı

Egidijus Kūris

Greffier adjoint

Président