SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 57031/12 Suna DEN În conformitate cu art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția de la Istanbul) din 1932 (denumită în continuare "RPC"), Curtea a sesizat Curtea la 20 iulie 2012 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare "RPC"), decizia de a aduce cererea la cunoștința guvernului turc (denumită în continuare "RPC") (denumită în continuare "RPC") (denumită în continuare "RPC"). A se vedea nota de subsol 1. Cererea se referă la deprecierea monetară puternică suferită de către instanța de judecată a reclamantei în cadrul unei proceduri judiciare și la absența unei actualizări a sumei în ciuda duratei procedurii și a contextului puternic inflaționist al perioadei în cauză. În 1987, ca urmare a deschiderii succesiunii tatălui său, reclamanta a inițiat împotriva celei de-a doua soții a cujusului Această acțiune permite oricărui moștenitor rezervat să refacă rezerva ereditară (mahfuz hisse) prin obținerea de la beneficiarii lor a reducerii donațiilor (teberru) acordate de cuius dincolo de cota disponibilă a tatarufului nisab A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Casație din 7 mai 1995 în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:2000:291, punctul 66. Prin urmare, TGI a calculat valoarea reducerii la data de începere a succesiunii și i-a acordat recurentei această sumă cu dobândă. Acuzarea a calculat suma înainte ca această hotărâre să devină definitivă. Acțiunea individuală prin care recurenta se plângea de o reducere foarte mare (peste 90 de ani) %) suferită de către persoana în cauză a fost respinsă pentru neobosirea căilor de atac. Curtea Constituțională consideră că o acțiune pentru prejudicii suplimentare, întemeiată pe art. 122 din Codul obligațiunilor ( După ce a amintit că, în cazul în care prejudiciul suferit de creditor din cauza locuirii debitorului era mai mare decât dobânda moratorie, debitorul avea la dispoziție și obligația de a-și asuma acest prejudiciu, TGI a recunoscut că partea pârâtă a achitat toate sumele pe care le datora în temeiul hotărârii TGI din 2010 chiar înainte ca acesta să fie definitiv. Comisia a precizat că, în orice caz, argumentul recurentei potrivit căruia valoarea reducerii trebuie actualizată pentru a anula efectele inflației fusese deja examinat și respins prin hotărâri judecătorești care au devenit definitive. Recurenta se plânge de deprecierea suferită de către partea pârâtă pe care a primit-o și susține că acțiunea oferită prin art. 122 din CO ar fi condamnată la eșec. Într-adevăr, partea pârâtă și fiind executată imediat după pronunțarea hotărârii, aceasta nu ar fi rămas în vigoare (temerrüde düșme) în sensul acestei dispoziții. Curtea observă că recurenta se plânge de deprecierea foarte mare suferită de către instanța de judecată care i-a fost atribuită la sfârșitul acțiunii în reducere. 11. Atât guvernul, cât și Curtea Constituțională consideră că o acțiune pentru prejudiciu suplimentar este în măsură să soluționeze această cauză. 12. Curtea arată că este evident din elementele depuse la dosar și, în special, din hotărârile judecătorești pe care Curtea de Casație le consideră ca fiind că Õ în temeiul articolului 122 CO, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a reședinței (neplății) debitorului trebuie să fie compensat în cazul în care dobânda de întârziere nu este suficientă pentru a compensa prejudiciul respectiv. Definește prejudiciul suplimentar ca fiind diferența dintre situația în care se află patrimoniul creditorului din cauza întârzierii plății și cea în care acest patrimoniu ar fi fost executat în cazul în care debitorul s Curtea de Casație a considerat deja, în cadrul mai multor cauze, în special într-o cauză privind lipsa de plată a dividendelor unui asociat (13 camere civile, E. 2008/1318, K. 2008/880, 24 iunie 2008), că data de ședere a debitorului nu era cea la care instanța se pronunța asupra cererii, ci cea la care fusese sesizat de creditor. 13. În ceea ce privește acest ultim punct, Curtea constată că recurenta nu a prezentat niciun argument care să permită să se presupună că acțiunea în cauză ar prezenta particularități sau o natură care justifică o altă abordare din partea Curții de Casație sau că, din orice alt motiv, ar trebui să se facă altfel în cazul acesteia 14. Prin urmare, Curtea consideră, având în vedere elementele depuse la dosar, că acțiunea întemeiată pe art. 122 din CO oferă șanse rezonabile de succes și că aceasta trebuie să fie epuizată de recurentă 15. Circumstanța că acțiunea a fost respinsă în primă instanță nu poate afecta această chestiune în măsura în care această hotărâre nu este definitivă și nu aduce atingere rezultatului final al procedurii. 16. În ceea ce privește faptul că toate camerele Curții de Casație nu au aceeași abordare cu privire la modalitățile prin care trebuie raportată dovada prejudiciului suplimentar (a se vedea Societatea Anonim Ahmet Nihat Özsan c. Turcia, 623/98/09, §§ 62-64, 9 februarie 2021), Curtea consideră nu numai că argumentul este speculativ, ci și că situația denunțată nu poate, în sine, să facă recursul în mod injumătățit nr. În orice caz, Curtea reiterează că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru neutilizarea acțiunii în cauză (Gherghina c. România [GC] (dec.), nr. 42219/07, § 85, 9 iulie 2015). 18. Prin urmare, se consideră că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 martie 2022. Hasan Bak
Requête n
o
57031/12
Suna DENİZCİ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme, siégeant le 22 février 2022 en un comité composé de
:
Egidijus Kūris,
président,
Pauliine Koskelo,
Gilberto Felici,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Vu
:
la requête n
o
57031/12 contre la Turquie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Suna Denizci («
la requérante
») née en 1932 et résidant à Istanbul, représentée par M
e
juillet 2012
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement turc («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M. Hacı Ali Açıkgül, Chef du service des droits de l’homme au ministre de la Justice de Turquie.
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne la forte dépréciation monétaire subie par l’indemnité allouée à la requérante à l’issue d’une procédure judiciaire et l’absence d’actualisation de la somme malgré la durée de la procédure et le contexte fortement inflationniste de l’époque concernée.
2.
En 1987, à la suite de l’ouverture de la succession de son père, la requérante initia contre la seconde épouse du
de cujus
, une action en réduction (
tenkis davası
). Cette action permet à tout héritier réservataire de rétablir la réserve héréditaire (
mahfuz hisse
) en obtenant de leurs bénéficiaires la réduction des libéralités (
teberru
) consenties par le
de cujus
au-delà de la quotité disponible
(
tasarruf nisabı
).
3.
En 2010, le tribunal de grande instance de Bakırköy («
le TGI
») fit droit à l’action en octroyant une somme correspondant à la valeur actualisée au 7 mai 1995 de la réduction et en assortissant cette somme d’intérêts au taux légal à partir de cette date.
4.
Ce jugement fut annulé par la Cour de cassation au motif que le montant de la réduction ne pouvait faire l’objet d’une actualisation.
5.
En conséquence, le TGI calcula la valeur de la réduction à la date d’ouverture de la succession et octroya à la requérante cette somme assortie d’intérêts.
6.
La défenderesse s’acquitta de la somme avant que ce jugement ne devienne définitif.
7.
Le recours individuel par lequel la requérante se plaignait de la très forte dépréciation (supérieure à 90
%) subie par l’indemnité qu’elle avait perçue fut rejeté pour non-épuisement des voies de recours. La Cour constitutionnelle estima qu’une action pour préjudice supplémentaire fondée sur l’article 122 du code des obligations («
le CO
») était susceptible de porter remède au grief de l’intéressée.
8.
L’action pour préjudice supplémentaire engagée par la requérante fut rejetée par le TGI. Après avoir rappelé que lorsque le dommage éprouvé par le créancier en raison de la demeure du débiteur était supérieur aux intérêts moratoires, le débiteur avait l’obligation d’indemniser également ce préjudice, le TGI releva que la partie adverse avait versé l’ensemble des sommes dont elle était redevable en vertu du jugement du TGI de 2010 avant même que celui-ci ne soit définitif. Elle précisa qu’en tout état de cause l’argument de la requérante consistant à affirmer que la valeur de la réduction devait être actualisée pour annuler les effets de l’inflation avait déjà été examiné et rejeté par des décisions judiciaires devenues définitives.
9.
La requérante se plaint de la dépréciation subie par l’indemnité qu’elle a perçue et soutient que le recours offert par l’article 122 du CO serait voué à l’échec. En effet, la partie défenderesse s’étant exécutée immédiatement après le jugement, elle ne serait pas tomber en demeure (
temerrüde düșme
) au sens de cette disposition.
10.
La Cour observe que la requérante se plaint de la très forte dépréciation subie par l’indemnité qui lui a été allouée à l’issue de l’action en réduction.
11.
Tant le Gouvernement que la Cour constitutionnelle estiment qu’une action pour préjudice supplémentaire est à même de porter remède à ce grief.
12.
La Cour relève qu’il ressort des éléments versés au dossier et notamment des décisions judiciaires
:
-
que la Cour de cassation considère qu’en vertu de l’article 122 CO, le dommage subi par le créancier en raison de la demeure (défaut de paiement) du débiteur doit être indemnisé dès lors que les intérêts de retard ne suffisent pas à compenser ledit préjudice
;
-
qu’elle définit le préjudice supplémentaire comme la différence entre la situation dans laquelle se trouve le patrimoine du créancier en raison du retard de paiement et celle dans laquelle ce patrimoine aurait été si le débiteur s’était exécuté sans tomber en demeure
;
-
que la Cour de cassation a déjà considéré dans le cadre de plusieurs affaires et notamment dans une affaire concernant le défaut de paiement des dividendes à un associé (13
e
chambre civile, E.
2008/8780, 24
juin 2008) que la date de demeure du débiteur était non pas celle à laquelle le tribunal statuait sur la demande mais celle à laquelle il avait été saisi par le créancier.
13.
En ce qui concerne ce dernier point, la Cour constate que la requérante n’a présenté aucun argument permettant de penser que l’action en réduction présenterait des particularités ou une nature justifiant une autre approche de la part de la Cour de cassation ou que pour tout autre raison il devrait en aller différemment dans son cas.
14.
Dès lors, la Cour estime, au vu des éléments versés au dossier, que le recours fondé sur l’article 122 du CO offre des chances raisonnables de succès et qu’il doit être épuisé par la requérante.
15.
La circonstance que l’action ait été rejetée en premier instance ne saurait avoir d’incidence sur cette question dans la mesure où ce jugement n’est pas définitif et qu’il ne préjuge pas de l’issue finale de la procédure.
16.
Quant au fait que toutes les chambres de la Cour de cassation n’aient pas la même approche concernant les modalités par lesquelles la preuve du préjudice supplémentaire doit être rapportée (voir
Société Anonyme Ahmet Nihat Özsan c. Turquie
, n
o
62318/09, §§ 62-64, 9 février 2021), la Cour estime non seulement que l’argument est spéculatif, mais aussi que la situation dénoncée ne peut en soi rendre le recours ineffectif puisqu’elle n’entame pas le principe même de l’indemnisation du préjudice supplémentaire.
17.
En tout état de cause, la Cour réitère que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison propre à justifier la non-utilisation du recours en question (
Gherghina c. Roumanie
[GC] (déc.), n
o
42219/07, § 85, 9 juillet 2015).
18.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article
35 §§
1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 17 mars 2022.
Hasan Bakırcı
Egidijus Kūris
Greffier adjoint
Président