Decizia nr. 81 din 22 iunie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 751/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 11.094/3/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind depuse puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 9 martie 2026, în Dosarul nr. 11.094/3/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 1 alin. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi ale art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării, cu modificările şi completările ulterioare, destinaţia contractelor încheiate de cadrele militare vizează exclusiv achiziţionarea unei locuinţe sau se poate aplica şi în cazul cumpărării unei părţi din aceasta împreună cu un alt cumpărător, în cazul particular al prezentei cauze, dacă celălalt cumpărător este persoană cu care cadrul militar încheie ulterior căsătoria? Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 1 alin. 2 1 din Legea nr. 80/1995 şi ale art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005, au dreptul de a beneficia de compensaţia pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei doar cadrele militare care achiziţionează imobilul locuinţă în integralitatea sa (cota de 1/1) sau şi cadrele militare ce devin proprietare asupra respectivei locuinţe într-o cotă inferioară celei de 1/1 (de exemplu, în cota de ½), ca urmare a achiziţionării imobilului pe cote-părţi împreună cu partenerul de viaţă (concubinaj) ? II. Normele legale incidente

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (Legea nr. 80/1995) „ Art. 20 1 . – (1) Cadrele militare în activitate numite în prima funcţie/mutate în interesul serviciului, detaşate şi/sau împuternicite într-o altă garnizoană decât cea în care îşi au domiciliul şi care nu deţin locuinţă proprietate personală în acea garnizoană, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora, în situaţia în care nu li se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, au dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie de până la 50% din solda lunară. (2) Cadrele militare în activitate numite în prima funcţie, mutate în interesul serviciului, detaşate şi/sau împuternicite într-o garnizoană în care îşi au domiciliul, dar care nu deţin locuinţă proprietate personală, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora, în situaţia în care nu li se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, pot beneficia, în cazuri justificate, pe baza rezultatelor anchetei sociale efectuate de o comisie constituită prin ordin al ministrului apărării naţionale, de compensaţia lunară pentru chirie, prevăzută la alin. 1, la propunerea comandanţilor sau a şefilor cadrelor militare respective. (2 1 ) Cadrele militare care îndeplinesc condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie potrivit alin. 1 şi 2 şi care contractează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau încheie un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăşi durata de derulare a creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, respectiv pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate. În această situaţie, compensaţia lunară pentru chirie se acordă în cuantumul prevăzut la alin. 1, dar nu poate depăşi rata lunară plătită pentru creditul ipotecar/imobiliar sau pentru contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate. (2 2 ) În situaţia prevăzută la alin. 2 1 , compensaţia lunară pentru chirie se acordă pentru o singură locuinţă achiziţionată pe timpul carierei. Compensaţia lunară pentru chirie nu se poate acorda concomitent pentru situaţia prevăzută la alin. 1 şi 2 şi pentru situaţia prevăzută la alin. 2 1 , caz în care cadrul militar optează pentru una dintre aceste situaţii. Ministerul Apărării Naţionale nu îi asigură cadrului militar care a optat pentru situaţia prevăzută la alin. 2 1 un spaţiu de locuit corespunzător în garnizoana unde acesta a achiziţionat locuinţa pe durata existenţei situaţiei de la alin. 2 1 . (2 3 ) Pentru persoanele prevăzute la alin. 2 1 , sumele se justifică cu un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe. (2 4 ) Cadrele militare în activitate, mutate sau detaşate şi/sau împuternicite, prevăzute la alin. 1, pot beneficia de compensaţie lunară pentru chirie într-o singură garnizoană. (2 5 ) Prin rata lunară prevăzută la alin. 2 1 se înţelege suma tuturor costurilor lunare generate de contractul de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe conform scadenţarului de plată, mai puţin cele legate de rambursările anticipate, eventualele dobânzi penalizatoare şi alte costuri care nu se regăsesc în scadenţarul de plată a ratelor lunare. (3) Cuantumul concret al compensaţiei prevăzute la alin. 1, 2 şi 2 1 , precum şi condiţiile de acordare a acesteia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului apărării naţionale. (4) Soţiile sau soţii cadrelor militare mutate în interesul serviciului într-o altă garnizoană, care au fost încadrate în muncă şi au întrerupt activitatea datorită mutării împreună cu soţii sau soţiile, au dreptul la o indemnizaţie lunară de 50% din solda lunară a cadrelor militare pe care le-au urmat, până la o nouă angajare sau până la prestarea unei activităţi autorizate aducătoare de venituri, dar nu mai mult de 9 luni de la data mutării cadrului militar. (5) De indemnizaţia lunară prevăzută la alin. 4 beneficiază şi soţii sau soţiile care, la data mutării cadrelor militare pe care le-au urmat, erau înscrise ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene sau a municipiului Bucureşti, dar numai după expirarea, potrivit legii, a termenului de plată a indemnizaţiei de şomaj.”

Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005). „ Art. 4 1 . – Cadrul militar aflat în situaţia prevăzută la art. 20 1 alin. 2 1 din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care optează pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei, beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie dacă îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute la art. 2 lit. a), c) şi d) sau art. 3 alin. (1) lit. b), b 1 ), c) şi f), precum şi următoarele condiţii: (…) b) prezintă, în copie, un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe, încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul. Contractul de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe va fi însoţit de contractul de vânzare-cumpărare a locuinţei respective. Nu se acordă compensaţia lunară pentru chirie în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate este încheiat cu copiii/părinţii cadrului militar în activitate ori ai soţului/soţiei acesteia/acestuia; (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 11.094/3/2024, la 5 aprilie 2024, reclamantul S.A.V., în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară X Bucureşti şi Ministerul Apărării Naţionale, a solicitat instanţei să dispună: plata în favoarea reclamantului a compensaţiei lunare pentru chirie în scopul achitării ratei/unei fracţiuni din rata aferentă creditului imobiliar contractat prin Contractul de credit nr. yyyy din 9.02.2023, pentru perioada 1.09.2023-prezent, precum şi pentru viitor, conform Procesului-verbal de alocare la plată nr. zzzz din 5.04.2023; plata dobânzii legale penalizatoare aferente contribuţiei neplătite în perioada 1.09.2023-prezent.

Prin Sentinţa civilă nr. 8.256 din 20 decembrie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată, fiind obligaţi pârâţii la compensarea chiriei sub forma decontării plăţii unei fracţiuni din rata aferentă creditului imobiliar, proporţională cu cota-parte de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului, începând cu data de 1.09.2023 şi până la terminarea perioadei de creditare, precum şi la calculul şi plata sumelor reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului datorat, de la data la care era datorat şi până la achitarea integrală.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul, cadru militar, a beneficiat de compensaţia lunară pentru chirie în vederea plăţii ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar „destinat achiziţionării unei locuinţe” începând cu luna aprilie 2023 până în luna septembrie 2023, când comandantul unităţii angajatoare a dispus suspendarea plăţii compensaţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005.

Prima instanţă a reţinut că distincţia pe care o face legiuitorul potrivit art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 se referă la faptul că acest beneficiu salarial se poate acorda atât angajatului căsătorit, cât şi angajatului necăsătorit, nefiind relevant faptul că reclamantul este titularul unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului sau titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra imobilului. Totodată, instanţa a apreciat că reclamantul nu putea să achiziţioneze cota-parte de 50% din dreptul de proprietate asupra imobilului decât în nume propriu, pentru sine, astfel că este îndreptăţit să beneficieze de compensarea chiriei sub forma decontării plăţii unei fracţiuni din rata aferentă creditului imobiliar, proporţional cu dreptul deţinut.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel incident reclamantul, prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 17 noiembrie 2025, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Autoarea sesizării a precizat că nu îşi va exprima opinia cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării pentru a evita o antepronunţare în situaţia în care prezenta sesizare ar fi respinsă ca inadmisibilă sau în eventualitatea înlăturării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ca efect al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocate în alte cauze cu privire la această ordonanţă. VI. Punctul de vedere al părţilor

Părţile au formulat puncte de vedere privind admisibilitatea sesizării instanţei supreme cu chestiunea de drept prezentată la pct. 7 din prezenta decizie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de obiectul sesizări, nu a fost necesară consultarea instanţelor de judecată cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a fost identificată Decizia nr. 363 din 11 iulie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1286 din 19 decembrie 2024, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 20 1 alin. (1), (2) şi (2 1 ) din Legea nr. 80/1995 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată următoarea decizie ce prezintă relevanţă în cauză: Decizia nr. 58 din 20 aprilie 2026, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 25 mai 2026. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul sesizării îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect cererea reclamantului – cadru militar – privind obligarea pârâţilor Unitatea Militară X şi Ministerul Apărării Naţionale la plata compensaţiei lunare pentru chirie în scopul achitării ratei/fracţiunii de rată aferente unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe, pentru perioada 1.09.2023-prezent, precum şi pentru viitor.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă notează că, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare sunt în serviciul naţiunii, iar beneficiul compensării chiriei în vederea plăţii ratelor de credit este suportat din fonduri publice, astfel încât pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal), sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, a unui act de detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii şi asimilate salariilor.

Împrejurarea că aceste venituri nu sunt impozabile, potrivit art. 76 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal, nu schimbă calificarea lor juridică de drepturi de natură salarială, de vreme ce ele sunt acordate în legătură cu munca, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Prin urmare, în considerarea scopului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sintagma „drepturi de naturală salarială” trebuie interpretată extensiv, astfel încât să includă toate drepturile ataşate raporturilor de serviciu sau de muncă, în condiţiile în care angajatul este plătit din fonduri publice.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în apel, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului întrebărilor adresate de instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se astfel şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea cauzei pe fond.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

Se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul, noţiunii de „chestiune de drept” neputându-i fi subsumat însuşi obiectul cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte notează faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică. Încheierea de sesizare trebuie să cuprindă expunerea elementelor de fapt şi de drept relevante ale litigiului, precum şi indicarea considerentelor din care rezultă că problema de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esenţial, fiind de natură să influenţeze în mod direct soluţia cauzei pe fond.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind incidenţa unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025; Decizia nr. 84 din 18 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2025).

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât şi dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite ale respectivei probleme de drept.

Considerentele expuse de instanţa de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

În consecinţă, contrar celor reţinute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

Natura imperativă a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin mecanismul prevăzut de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie înţeleasă ca obligând instanţa care judecă procesul să ceară instanţei supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite, atunci când verifică şi constată, în urma propriei analize, că aceasta este una reală şi veritabilă. Sunt îndeosebi necesare expunerea elementelor de fapt şi de drept relevante ale litigiului, precum şi indicarea argumentelor din care rezultă că chestiunea de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esenţial, fiind de natură să influenţeze în mod direct soluţia cauzei pe fond. În lipsa enunţării acestor elemente, sesizarea nu îndeplineşte condiţiile legii, iar instanţa supremă nu se poate substitui instanţei de trimitere în ceea ce priveşte identificarea şi enunţarea unei chestiuni de drept punctuale cu privire la care se solicită o dezlegare de principiu, respectiv în ceea ce priveşte determinarea contextului factual şi juridic în raport cu care rezultă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

În cauză, titularul sesizării face trimitere la „o rezolvare de principiu” fără a demonstra nevoia de a declanşa mecanismul de unificare a practicii judiciare în chestiunea care se susţine că necesită interpretare, omiţând a semnala complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, astfel că rezultă cu evidenţă că sesizarea formulată în cauză nu întruneşte condiţia de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare.

Aşadar, instanţa supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normelor juridice, ci mai degrabă o îndrumare pentru a gestiona soluţionarea cauzei, anume un răspuns punctual la întrebarea dacă se poate acorda compensarea chiriei sub forma decontării unei fracţiuni din rata aferentă creditului imobiliar, proporţională cu cota-parte de ½ din dreptul de proprietate al reclamantului – cadru militar. Instanţa învestită cu soluţionarea cauzei este pe deplin competentă să efectueze o astfel de analiză, fără a fi necesară o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curţi. Aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme.

Prin raportare la aceste exigenţe, în urma evaluării elementelor sesizării formulate se constată că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale invocate, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii, în funcţie de particularităţile speţei rezultate din analiza materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

În egală măsură, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele obligatorii de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţei de trimitere suficiente repere interpretative – inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu – pentru soluţionarea cauzelor cu care a fost învestită. Chiar şi în ipoteza pronunţării unor soluţii de inadmisibilitate, aceste decizii beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul obligatoriu ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

Astfel, în considerentele obligatorii cuprinse în paragrafele 82, 86 şi 87 ale Deciziei nr. 58 din 20 aprilie 2026, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în soluţionarea unei probleme de drept similare, privind interpretarea dispoziţiilor art. 20 1 alin. 2 1 din Legea nr. 80/1995 şi ale art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005, s-a statuat că: „82. Condiţia prevăzută de art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 are următorul conţinut: «prezintă, în copie, un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe, încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul». () 86. Interpretarea gramaticală, care presupune operaţiunea de lămurire a sensului exact al normei juridice în procesul aplicării sale, implică nu numai utilizarea unor reguli gramaticale, dar şi identificarea sensului juridic al termenilor utilizaţi. Astfel, în interpretarea gramaticală, trebuie determinat sensul noţiunii «contract încheiat în nume propriu», această din urmă sintagmă fiind destinată să facă diferenţa faţă de un contract încheiat în numele şi/sau pe seama altei persoane. 87. Instanţa sesizată este cea care trebuie să stabilească în ce măsură, în situaţia de fapt a speţei, este asigurată realizarea scopului normei, acela de a oferi beneficiul în discuţie persoanei care are calitatea cerută de lege, raportat la conţinutul şi întinderea obligaţiilor concrete asumate de aceasta prin contractul încheiat.”

Chiar dacă nu a fost dezlegată o chestiune de drept identică celei ce face obiectul sesizării de faţă, existenţa unor dezlegări anterioare are relevanţă pentru condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept (a cărei trăsătură definitorie este caracterul său veritabil, potrivit celor deja expuse).

Faţă de aceste statuări este facil a concluziona că există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanţei de trimitere în soluţionarea cauzei deduse judecăţii. Corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin hotărâri prealabile nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante şi de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanţele particulare ale cauzei.

Oricum, suplimentar considerentelor desprinse din jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi evidenţiată anterior, instanţa supremă subliniază că interpretarea unei norme juridice se realizează prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale şi principii generale de drept care sunt contemporane prevederii legale ce se impune a fi interpretată şi aplicată într-un litigiu concret, presupunând o abordare gramaticală, logică, sistematică, teleologică şi istorică.

Înalta Curte reaminteşte faptul că scopul procedurii hotărârii prealabile este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu consecinţa prevenirii sau sistării divergenţelor jurisprudenţiale în fază incipientă, în cadrul acestui mecanism nefiind posibilă o examinare exhaustivă a tuturor drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Revine, prin urmare, instanţelor de judecată, în raport cu situaţiile de fapt particulare din fiecare litigiu, să stabilească eventuala corespondenţă dintre aceste drepturi, în raport cu conţinutul acestora, cu scopul pentru care au fost prevăzute, în funcţie de categoria profesională şi de alte elemente de natură a contura natura juridică a acestor drepturi.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte concluzionează că întrebarea adresată de către instanţa de trimitere nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă atât din caracterul inform al încheierii de sesizare, cât şi din existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de normele invocate de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, astfel încât sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate din art. 2 alin. (1) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Reţinând neconformitatea prezentei sesizări, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,