Publicată la 21 februarie 2022 SECȚIUNEA 4 Cerere nr 37113/17 Razvan-Liviu TEMEȘAN împotriva României introdusă la 17 mai 2017 comunicată la 3 februarie 2022 ÎN MATERIE DE L Procedura a fost inițiată de către banca care solicita instanțelor să constate încetarea contractului de muncă al reclamantului în urma unei decizii a unei adunări generale. Reclamantul a formulat o cerere reconvențională și a solicitat instanțelor de judecată să-i plătească drepturile salariale, anulând decizia de încheiere a contractului său de muncă și din nou. Cu ocazia hotărârii în apel, recurentul a recuzat judecătorul C.G.C., care se afla în formarea de judecată a Tribunalului de apel din București, pe motiv că a stat deja la locul de muncă, în 2005, într-o formare de judecată cu privire la validitatea aceluiași contract de muncă și că aceasta avea relații contractuale (credite/livrări) cu banca parte la litigiu. De asemenea, a recuzat-o pe judecătorul L.U., de la aceeași formare de judecată, pe motiv că, în timpul litigiului, a contractat un credit imobiliar la banca parte la litigiu și că a fost colegă cu V.S., avocatul băncii în prezentul litigiu (pe lângă reclamant, L.U. și V.S. fuseseră colegi atunci când erau angajați ai Ministerului Justiției, L.U. a îndeplinit funcția de director adjunct al Direcției Judiciare sub autoritatea V.S., care era ministru al justiției). Prin hotărârea din 7 noiembrie 2016, Curtea de apel a respins cererile de recuzare în care se considera că era posibil ca un magistrat să se pronunțe din nou într-un litigiu între aceleași părți și privind același obiect, deoarece autoritatea lucrului considerat dobândit prin prima hotărâre reprezenta pentru justițiabili o garanție a dreptului la un proces echitabil. În ceea ce privește presupusa relație profesională dintre instanța L.U. și V.S. tribunalul de apel a considerat că simple rapoarte de lucru anterioare (între 1998 și 2000) nu erau în măsură să confirme, în prezentul litigiu, o eventuală influență morală a V.S față de instanța L.U. În cele din urmă, în ceea ce privește relațiile contractuale ale celor doi judecători cu banca parte la litigiu (credite/deportări), Tribunalul a reamintit că banca aflată în litigiu era una dintre cele mai importante dintre țări, că magistrații erau liberi să își aleagă banca și că, din acest motiv, această cauză era vădit nefondată. În cele din urmă, printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2016 (comunicată reclamantului la 11 ianuarie 2017), Curtea de apel din București a constatat încetarea contractului de muncă al reclamantului în 2007; reclamantul se plângea de lipsa de injumătățire a instanței și a ajuns la art. 6 alineatul (1) din convenție. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Dreptul reclamantului de a-și asculta cauza de către o instanță imparțială în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție a fost respectat în speță? În special, temerile reclamantului cu privire la lipsa de injumătățire a instanței judecătorești de la București care a pronunțat hotărârea din 17 noiembrie 2016 au fost justificate în mod obiectiv Mai exact, magistrații C.G.C. și L.C. prezentau deficiențe de imparțialitate, astfel cum au fost sprijiniți de reclamant în cererile sale de recuzare (a se vedea, mutatis mutandis, Micallef c. Malta [GC], n 17056/06, §§ 93-99 și 102, CEDH 2009, Indra c. Slovacia, n 46845/99, § 51-53, 1 februarie 2005 Pétur Thór Sigurðsson c. Islanda, 39731/98, § 45, CEDH 2003 IV)
Publiée le 21 février 2022
Requête n
o
37113/17
Răzvan-Liviu TEMEȘAN
contre la Roumanie
introduite le 17 mai 2017
communiquée le 3 février 2022
La requête concerne un litige de travail qui s’est déroulé entre le requérant, ancien directeur général d’une banque et son employeur. La procédure fut initiée par la banque qui sollicitait aux tribunaux de faire constater la cessation du contrat de travail du requérant à la suite d’une décision d’une assemblée générale. Le requérant formula une demande reconventionnelle et sollicita aux tribunaux d’ordonner à la banque de lui payer les droits salariaux, d’annuler la décision mettant fin à son contrat de travail et de l’employer à nouveau. Lors du jugement de l’affaire en appel, le requérant récusa la juge C.G.C., qui siégeait dans la formation de jugement de la cour d’appel de Bucarest, au motif qu’elle avait déjà siégé, en 2005, dans une formation de jugement ayant statué sur la validité du même contrat de travail et qu’elle avait des relations contractuelles (crédits/dépôts) avec la banque partie au litige. Il récusa également la juge L.U., de la même formation de jugement, au motif qu’elle avait contracté, pendant le litige, un crédit immobilier auprès de la banque partie au litige et qu’elle avait été collègue de V.S., l’avocat de la banque dans le présent litige (selon le requérant, L.U. et V.S. avaient été collègues lorsqu’il étaient employés du ministère de Justice, L.U. ayant rempli la fonction de directrice adjointe de la Direction judiciaire sous l’autorité de V.S., qui était ministre de la Justice). Par un jugement avant dire droit du 7 novembre 2016, la cour d’appel rejeta les demandes de récusation jugeant qu’il était loisible à un magistrat de statuer une nouvelle fois dans un litige opposant les mêmes parties et portant sur le même objet car l’autorité de la chose jugée acquise par la première décision représentait pour les justiciables une garantie du droit à un procès équitable. S’agissant de la prétendue relation professionnelle entre la juge L.U. et V.S. la cour d’appel jugea que des simples rapports de travail antérieurs (entre 1998 et 2000) n’étaient pas en mesure de confirmer, dans le présent litige, une éventuelle influence morale de V.S à l’égard de la juge L.U. Enfin, quant aux relations contractuelles des deux juges avec la banque partie au litige (crédits/dépôts), la cour d’appel rappela que la banque en litige était l’une de plus importante du pays, que les magistrats étaient libres de choisir leur banque et jugea que, de ce fait, ce grief était manifestement mal fondé. Finalement, par un arrêt du 17 novembre 2016 (communiqué au requérant le 11 janvier 2017), la cour d’appel de Bucarest constata la cessation, intervenue en 2007, du contrat de travail du requérant. Le requérant se plaint du défaut d’impartialité du tribunal et invoque l’article 6 § 1 de la Convention.
Le droit du requérant à ce que sa cause soit entendue par un tribunal impartial conformément à l’article 6 § 1 de la Convention a
‑
t
‑
il été respecté en l’espèce
? En particulier, les craintes du requérant quant à un manque d’impartialité de la cour d’appel de Bucarest ayant rendu l’arrêt du 17
novembre 2016 ont-elles été objectivement justifiées
? Plus précisément les magistrates C.G.C. et L.C. présentaient-elles un défaut d’impartialité, tel que soutenu par le requérant dans ses demandes de récusation
(voir,
mutatis
mutandis
,
Micallef c. Malte
[GC], n
o
17056/06, §§ 93-99 et 102, CEDH 2009,
Indra c. Slovaquie
, n
o
46845/99, § 51-53, 1
er
février 2005
et
Pétur Thór Sigurðsson c. Islande,
n
o
‑
IV)
?