CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 60457/16 Răzvan-Liviu TEMEȘAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 27 septembrie 2022 în calitate de comitet compus din: Tim Eicke, Președintele Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători și Crina Kaufman, grefierul adjunct al secțiunii interioare, având în vedere cererea (nu. 60457/16) împotriva României depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 12 octombrie 2016 de un național român, dl Răzvan-Liviu Temeșan, care s-a născut în 1951 și a trăit în Cornu de Jos („reclamantul”) și care a fost reprezentat de dna Temeșan, avocat practicant la București; hotărârea de a anunța plângerile în temeiul articolului 6 § 2 luate singure și combinate cu art. 13 și cu art. 6 § 1 (acces la instanță) din convenție, guvernului român („ Guvernul”), reprezentat de agentul lor, dna O.-F. Ezer, a Ministerului Afacerilor Externe, și de a declara inadmisibil restul cererii; observațiile părților; După deliberare, hotărăște după cum urmează: OBIECTUL CAUZEI Prin scrisoarea din 14 octombrie 2020 reprezentantul reclamantului a informat Registrul că reclamantul a murit la 8 octombrie 2020. Ca răspuns la observațiile guvernului, la 18 noiembrie 2020 reprezentantul a informat Registrul că unul dintre cei doi moștenitori ai reclamantului, și anume fiul său, dl Bogdan-Șerban Temeșan, a exprimat dorința de a continua cererea în fața Curții. Din motive practice, dl Răzvan-Liviu Temeșan va continua să fie numit „reclamantul” în prezenta decizie, deși dl Bogdan Șerban Temeșan este acum considerat ca fiind astfel (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 1, 17 iunie 2003). În 1999 au fost instituite proceduri penale împotriva reclamantului pentru a fi aprobat ilegal, în martie 1994, în calitatea de președinte al băncii B., operațiuni financiare care acoperă o sumă de peste cinci milioane de dolari americani (USD). La 28 mai 1999, Oficiul Procurorului a eliberat o acuzație atașată Curții de Apel Constanța care a inculpat reclamantul în temeiul articolelor 248-248 La 19 iunie 2003, Curtea județului de la București a hotărât să trimită cazul la Biroul Procuror pentru încheierea anchetei penale. Această decizie a fost susținută la 29 septembrie 2003 de Curtea de Apel din București. La 3 octombrie 2011, Serviciul Territorial Constanța al Direcției Naționale Anticorupție (“NAD”, în continuare) al Procurorului a atașat Curții Înalte de Casare și Justiție a emis o decizie care a schimbat clasificarea juridică a infracțiunii în conformitate cu art. 248 § 2 luate împreună cu art. 13 din Codul Penal și care a ordonat întreruperea procesului împotriva reclamantului ca fiind interzisă. La 28 martie 2012, Curtea de district București a respins în cele din urmă recursul reclamantului împotriva hotărârii NAD din 3 octombrie 2011. La 22 iunie 2012, pe baza dispozițiilor legislației interne în vigoare la momentul material (art. 13 din fostul cod penal), reclamantul a solicitat reluarea procedurii penale pentru a-și determina nevinovăția, având în vedere faptul că faptele imputate lui nu au existat. La 5 martie 2013, NAD a întrerupt procesul penal ca fiind interzis. La 29 noiembrie 2013, Curtea de District din București a permis recursul reclamantului împotriva hotărârii NAD din 5 martie 2013 și a revenit cazul procurorului în vederea redeschiderii anchetei penale împotriva reclamantului. La 16 aprilie 2015, procurorul a întrerupt procedura penală împotriva reclamantului în calitate de timp interzis, având în vedere în același timp faptul că faptele imputate reclamantului au existat. La 14 aprilie 2016, Tribunalul județului București a respins recursul reclamantului împotriva deciziei citate anterior a procurorului și a constatat că nu s-a putut concluziona că faptele nu existau.Decizia menționată anterior a afirmat că: „Din dosarul de anchetă penală atașat la acest caz, judecătorul prealabil a constatat că această condiție a fost îndeplinită de S.C. A. S.A. către [bancă] B. S.A., care, corelată cu faptul că nu a existat nici o cerere în forma solicitată de normele Băncii Naționale a României, dovedește încălcarea acordării scrisorii de credit ( fac dovada îșincălcării acordării acreditivului ) din USD 5.500.000 de către reclamantul Temeșan Răzvan-Liviu, care, la acea dată, a fost președinte al [bancăi] B. S.A. ... Prin urmare, judecătorul de ședință susține că, în activitatea de aprobare a scrisorii de credit (activitatea de aprobare acreditivului din 17 martie 1994, confirmată prin notă scrisă manuală la 19 martie 1994, reclamantul Temeșan Răzvan-Liviu a încălcat atât regulamentul privind desfășurarea operațiunilor de schimb valutar, eliberat de Banca Națională a României în temeiul nr. V/36162 la 4 mai 1992, publicat în Jurnalul Oficial al României Partea I nr. 92 la 13 mai 1992, completat de Norms nr. 3 din 30 iunie 1993 (publicat în Jurnalul Oficial al României Partea I nr. 182 din 30 iulie 1993) și Circulara nr. 18/1993, publicată în Jurnalul Oficial al României Partea I nr. 182 din 30 iulie 1993, precum și procedurile interne ale băncii pe care le-a administrat și buna performanță a activității sale, a răspuns. Prin urmare, în ceea ce privește data perpetrării presupusei infracțiuni penale prevăzute în art. 248 § 2 Codul penal, anterior cu aplicarea art. 13 din fostul Codul penal, în coroborarea cu dispozițiile art. 124/ art. 122 § (1) litera d) Codul penal, menționat anterior la art. 121 din fostul cod penal, soluția de a întrerupe, pe baza statutului de limitare eșuat, este bine fondată.” Pe baza unei dispoziții juridice care declară că costurile au fost suportate de partea a cărei recurs a fost respins, Curtea de județ a ordonat reclamantului să plătească statului cheltuielile judiciare (cheltuieli judiciare ) suportat cu recursul respins, de 300 de leu român (RON). În temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, reclamantul a susținut că a existat o încălcare a dreptului său la presunția de inocență, din cauza raționării menționate mai sus a judecătorului judecător al Curții de judecată din București în decizia din 14 aprilie 2016 și din cauza faptului că a fost ordonat să plătească costurile de judecată pentru acest recurs. Principiile generale privind presunția de nevinovăție consemnată la art. 6 § 2 sunt expuse în Allen c. Regatul Unit ([GC], nr. 25424/09, §§ 92-94, CEDH 2013) și în G.I.E.M. S.R.L. și alții c. Italia ([GC], nr. 1828/06 și altele 2, §§ 314-16, 28 iunie 2018). În special, exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăția unui acuzat este concepută atâta timp cât încheierea procedurii penale nu a avut ca rezultat o decizie cu privire la fondul acuzației ( Grabtchouk c. Ucraina , nr. 8599/02, § 45, 21 septembrie 2006). 13. Curtea consideră că, din punctul de vedere al posibilelor consecințe ale procedurii penale care au fost reluate la 22 iunie 2012 (a se vedea punctul 5 de mai sus), cazul actual este similar cu Gângă și Uniunea Independente a Avocaților din România c. România (dec.), nr. 28906/09, 43, 10 În decizia menționată mai sus, Curtea a considerat că reclamantul a asumat riscul de a-și examina culpabilitatea de către un judecător, în timp ce nici o sancțiune penală nu i-a putut fi impusă, deoarece acuzarea pentru infracțiunile în care reclamantul a fost acuzat a fost interzisă. 14. În cazul actual, având în vedere caracteristicile particulare ale procedurii penale care s-au încheiat prin decizia judiciară finală din 28 martie 2012 (a se vedea punctul 4 de mai sus) și care au fost reluate la cererea reclamantului, instanța internă s-a confruntat cu cererea reclamantului de a evalua faptele care au provocat o anchetă penală. Prin urmare, instanța internă nu a fost în măsură să evite stabilirea faptelor. 15. În ceea ce privește limba utilizată de Curtea Județeanului București în decizia sa din 14 aprilie 2016, Curtea constată că Curtea județului a stabilit doar faptele pe baza probelor aduse și a constatat o încălcare a normelor bancare de către reclamant, care a fost președintele băncii în acel moment (a se vedea punctul 9 de mai sus). În acest sens, această instanță nu a afirmat și nu a sugerat că reclamantul a fost vinovat de „prezenta infracțiune prevăzută în art. 248 § 2 Codul penal”, și a constatat că decizia de a pune capăt procedurii penale în calitate de timp este legală. Curtea județului nu a evaluat culpabilitatea subjectivă a reclamantului, și nimic în limba utilizată nu a sugerat că reclamantul a fost vinovat de o anumită infracțiune în temeiul dreptului penal (compară și contrast Caraian c. România , nr. 34456/07, §§§ 74-77, 23 iunie 2015, și Felix Guțu v. Republica Moldova , nr. 13112/07 §§ 70-71, 20 octombrie 2020 . Curtea județului a confirmat că motivul pentru discontinuarea cazului a fost pur și simplu de natură tehnică . 16. În sfârșit, reclamantul a fost ordonat să plătească echivalentul de aproximativ 70 de euro (EUR) din costurile de judecată (a se vedea punctul 10 de mai sus), deoarece recursul său împotriva hotărârii procurorului din 16 aprilie 2015 de a întrerupe procedura penală împotriva acestuia, în timp ce a fost respins. Curtea remarcă că această decizie a fost bazată pe o dispoziție juridică care afirmă că costurile trebuiau suportate de partea a cărei recurs a fost respinsă. Reclamantul nu a fost obligat să asume costuri judiciare sau penale care rezultă dintr-o evaluare a vinovăției acuzate (Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, §§ 32-41, Serie A nr. 62). 17. În ansamblu, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a articolului 6 § 2 din Convenție. 18. De asemenea, reclamantul a formulat alte plângeri în temeiul articolului 6 § 1 și al articolului 13 din Convenție în ceea ce privește presupusa absență de mijloace de recurs în sistemul juridic intern pentru presupusa încălcare a articolului 6 § 2 descris mai sus (a se vedea punctul 11 mai sus). 19. Curtea consideră că, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile pe care le-a făcut-o sunt de competență, aceste plângeri nu îndeplinesc nici criteriile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din Convenție sau nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților consacrate în Convenție sau în protocolele sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 20 octombrie 2022.
Application no. 60457/16
Răzvan-Liviu TEMEȘAN
against Romania
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 27
September 2022 as a Committee composed of:
Tim Eicke,
President
,
Faris Vehabović,
Pere Pastor Vilanova,
judges,
and Crina Kaufman,
Acting Deputy Section Registrar,
Having regard to:
the application (no.
60457/16) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 12 October 2016 by a Romanian national, Mr Răzvan-Liviu Temeșan, who was born in 1951 and lived in Cornu de Jos (“the applicant”) and who was represented by Ms
A.
Temeșan
, a lawyer practising in Bucharest;
the decision to give notice of the complaints under Article 6 § 2 taken alone and combined with Article
13 and under Article 6 § 1 (access to court) of the Convention, to the Romanian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ms O.-F. Ezer, of the Ministry of Foreign Affairs, and to declare inadmissible the remainder of the application;
the parties’ observations;
Having deliberated, decides as follows:
1.
By letter of 14 October 2020 the applicant’s representative informed the Registry that the applicant had died on 8 October 2020. In response to comments from the Government, on 18 November 2020 the representative informed the Registry that one of the applicant’s two heirs, namely his son, Mr
Bogdan-Șerban Temeșan, expressed the wish to pursue the application before the Court. For practical reasons, Mr Răzvan-Liviu Temeșan will continue to be called “the applicant” in this decision, although Mr
Bogdan
‑
Șerban Temeșan is now to be regarded as such (
Ruianu v.
Romania
, no.
34647/97, § 1, 17 June 2003).
2.
In 1999 criminal proceedings were instituted against the applicant for having allegedly illegally approved, in March 1994, in his capacity of president of the bank B., financial operations covering an amount of more than five million United States Dollars (USD). On 28 May 1999 an indictment was issued by the Prosecutor’s Office attached to the Constanța Court of Appeal indicting the applicant under Articles 248-248
1
of the former Criminal Code. On 19 June 2003 the Bucharest County Court decided to send the case back to the Prosecutor’s Office for the completion of the criminal investigation. This decision was upheld on 29 September 2003 by the Bucharest Court of Appeal.
3
.
On 3 October 2011 the Constanța Territorial Service of the National Anticorruption Directorate (“NAD”, hereafter) of the Prosecutor’s Office attached to the High Court of Cassation and Justice issued a decision changing the legal classification of the offence under Article 248 § 2 taken together with Article 13 of the Criminal Code and ordering the discontinuation of the prosecution against the applicant as time-barred.
4
.
On 28 March 2012 the Bucharest District Court finally dismissed the applicant’s appeal against NAD’s decision of 3 October 2011.
5
.
On 22 June 2012, based on provisions of the domestic law in force at the material time (Article 13 of the former Criminal Code), the applicant requested that the criminal proceedings be resumed in order to determine his innocence, on the grounds that the facts imputed to him did not exist.
6
.
On 5 March 2013 NAD discontinued the criminal prosecution as time
‑
barred.
7.
On 29 November 2013 the Bucharest District Court allowed the applicant’s appeal against NAD’s decision of 5 March 2013 and returned the case to the prosecutor in view of reopening the criminal investigation against the applicant.
8
.
On 16 April 2015 the prosecutor discontinued the criminal proceedings against the applicant as time-barred, while considering that the facts imputed to the applicant did exist.
9
.
On 14 April 2016 the Bucharest County Court dismissed the applicant’s appeal against the above-mentioned decision of the prosecutor and found that it could not be concluded that the facts did not exist. The above-mentioned decision stated that:
“From the criminal investigation file attached to this case, the preliminary chamber judge did not find that this condition was met by S.C. A. S.A. to [the bank] B. S.A., which, correlated with the fact that there was no application in the form requested by the norms of the National Bank of Romania, prove the violation of granting the letter of credit (
fac dovada încălcării acordării acreditivului
) of USD 5,500,000 by the plaintiff Temeșan Răzvan-Liviu, who, on that date, was president of [the bank] B. S.A.
...
Consequently, the preliminary chamber judge maintains that in the activity of approving the letter of credit (
activitatea de aprobare a acreditivului
)
dated 17 March 1994, confirmed by his handwritten note on 19 March 1994, the plaintiff Temeșan Răzvan-Liviu violated both the Regulation on the performance of foreign exchange operations, issued by the National Bank of Romania under no. V/36162 on 4 May 1992, published in the Official Gazette of Romania Part I no. 92 on 13 May 1992, supplemented by the Norms no. 3 dated 30 June 1993 (published in the Official Gazette of Romania Part I no. 182 on 30 July 1993), and the Circular no. 18/1993, published in the Official Gazette of Romania Part I no. 182 on 30 July 1993, as well as the internal procedures of the bank that he managed and the good performance of its activity, he responded.
As such, with respect to the date of perpetration of the alleged criminal offence provided for in Art. 248 § 2 Criminal Code, previously with the application of Art. 13 of the former Criminal Code, in corroboration with the provisions of art. 124/ art. 122 § (1) letter d) Criminal Code, previously referred to art. 121 of the former Criminal Code, the solution to discontinue, based on the lapsed statute of limitation, is well
‑
founded.”
10
.
Based on a legal provision stating that the costs were to be borne by the party whose appeal was dismissed, the County Court ordered the applicant to pay to the state the judicial expenditure (
cheltuieli judiciare
) incurred with the appeal that was dismissed, amounting to 300 Romanian leu (RON).
11
.
Under Article 6 § 2 of the Convention, the applicant alleged that there was a breach of his right to the presumption of innocence, because of the above-mentioned reasoning of the pre-trial judge of the Bucharest County Court in the decision of 14 April 2016, and due to the fact that he was ordered to pay the court costs for that appeal.
12.
The general principles concerning the presumption of innocence enshrined in Article 6 § 2 are exposed in
Allen v. the United Kingdom
([GC], no.
25424/09, §§
92-94, ECHR 2013), and in
G.I.E.M. S.R.L. and Others v.
Italy
([GC], nos. 1828/06 and 2 others, §§ 314-16, 28 June 2018). In particular, the voicing of suspicions regarding an accused’s innocence is conceivable as long as the conclusion of the criminal proceedings has not resulted in a decision on the merits of the accusation (
Grabtchouk v.
Ukraine
, no.
8599/02, § 45, 21 September 2006).
13.
The Court considers that from the point of view of the possible consequences of the criminal proceedings which were resumed on 22 June 2012 (see paragraph 5 above), the current case is similar to
Gângă and the Independent Union of Lawyers of Romania v. Romania
((dec.), no.
28906/09,
§
43, 10
April 2012). In the above-mentioned decision, the Court considered that the applicant assumed the risk to see his culpability being examined by a judge while no criminal sanction could have been imposed on him because the prosecution for the offences with which the applicant had been charged was time-barred.
14.
In the current case, having regard to the particular features of the criminal proceedings which came to an end by the final judicial decision of 28 March 2012 (see paragraph 4 above) and which were resumed upon the applicant’s request, the domestic court was faced with the applicant’s request to assess the facts that gave rise to a criminal investigation. The domestic court was thus not in a position to avoid establishing the facts.
15.
Turning to the language used by the Bucharest County Court in its decision of 14 April 2016, the Court notes that the County Court merely established the facts on the basis of the adduced evidence, and found a breach of the banking rules by the applicant, who was the president of the bank at that time (see paragraph 9 above). In so doing, that court did neither state nor suggest that the applicant was guilty of the “
alleged
criminal offence provided for in Art. 248 §
2 Criminal Code”, and found that the decision to terminate the criminal proceedings as time-barred was legal. The County Court did not assess the subjective culpability of the applicant, and nothing in the language used suggested that the applicant was guilty of a particular offence under the criminal law (compare and contrast
Caraian v. Romania
, no. 34456/07, §§ 74-77, 23 June 2015, and
Felix Guțu v. the Republic of Moldova
, no. 13112/07, §§ 70-71, 20 October 2020). The County Court confirmed that the reason for discontinuing the case was merely technical in nature.
16.
Finally, the applicant was ordered to pay the equivalent of approximately 70 euros (EUR) of court costs (see paragraph 10 above) since his appeal against the prosecutor’s decision of 16 April 2015 to discontinue the criminal proceedings against him as time-barred was dismissed. The Court notes that this decision was based on a legal provision stating that the costs were to be borne by the party whose appeal was dismissed. The applicant was not obliged to bear court or prosecution costs that resulted from an appraisal of the guilt of the accused (
Minelli v. Switzerland
, 25
March 1983, §§ 32-41, Series A no. 62).
17.
Overall, in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of Article 6 § 2 of the Convention.
18.
The applicant also raised other complaints under Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention in relation to the alleged absence of means of redress in the domestic legal system for the alleged violation of Article 6 § 2 described above (see paragraph 11 above).
19.
The Court considers that, in the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, these complaints either do not meet the admissibility criteria set out in Articles 34 and 35 of the Convention or do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms enshrined in the Convention or the Protocols thereto.
It follows that this part of the application must be rejected in accordance with Article 35 § 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 20 October 2022.
Crina Kaufman
Tim Eicke
Acting Deputy Registrar
President