POPESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

08.02.2022

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

POPESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2022)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr 22659/15 Maria POPESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 8 februarie 2022 într-un comitet compus din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune, cererea nr. 22659/15 împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M Maria Pop's ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului român (inclusiv a celui care este reprezentat de agentul său, dl Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe, observațiile părților, după ce a deliberat, face următoarea decizie la 25 ianuarie 2013, recurenta, psihologă pe lângă Hotărârea de asistență socială și de protecție a copiilor d conducerea a fost condamnată la o condamnare fermă la închisoare pentru abuz de funcții și falsificare într-un caz care a dus la acuzații de violență comise de doi minori (M.M.A. și C.A.P.), plasați între 2007 și decembrie 2009 într-o familie gazdă de către asistenta de familie G.F. și care a fost condamnată în cele din urmă pentru rele tratamente. În fața tribunalului departamental din București, reclamanta, asistată de un avocat ales de el, a solicitat reaudiența minorilor. În octombrie 2012, tribunalul a respins această cerere pe motiv că minorii fuseseră deja audiați de trei ori în cadrul anchetei penale și că era în interesul lor, având în vedere vârsta și starea lor psihologică fragilă, să nu-i mai confrunte din nou cu întrebări repetitive. În ianuarie 2013, recurenta a fost audiată în persoană, avocatul său și-a prezentat apărarea, iar instanța i-a acordat, de asemenea, posibilitatea de a formula concluziile sale scrise. După analizarea probelor, Tribunalul a constatat în hotărârea sa că recurenta s-a întâlnit cu minorii în februarie 2009, pentru a realiza evaluarea lor psihologică și că, în pofida afirmațiilor de violență formulate cu această ocazie de M.M.A., nu mai continuase să monitorizeze minorii. Tribunalul a considerat că reclamanta nu a efectuat în mod corespunzător monitorizarea psihologică a minorilor în perioada decembrie 2008-decembrie 2009, pe care a asigurat-o cu o întârziere de aproximativ patru luni monitorizarea psihologică a minorului C.A.P. După spitalizarea sa din decembrie 2009 și după ce a încercat, la 10 octombrie 2010, fie după începerea anchetei, să-i manipuleze pe cei doi minori, cu ocazia unei expertize medico-legale. De asemenea, recurenta a fost condamnată pentru falsitate din cauza realizării, la 17 octombrie 2010, a unui raport care conține constatări false cu privire la minorul M.M.A. Tribunalul și-a întemeiat judecata, printre altele, pe dovezi documentare, cu privire la declarațiile M.M.A. și C.A.P. (înregistrate pe suporturi audio-video), pe mărturiile F.M., P.T. și G.T., M.T., PV, M.I., I.R., M.P., privind rezultatele unui raport psihologic realizat de un expert independent, privind un raport al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, precum și rapoartele de expertiză grafică. Tribunalul a informat reclamanta cu privire la acuzațiile de susținere a activităților infracționale (art. 264 din fostul Cod penal) și cu privire la obligația de a sesiza instanțele judiciare (art. 263 din vechiul Cod penal). În ceea ce privește acest ultim caz de acuzare, Tribunalul a constatat că comportamentul recurentei, care nu a informat imediat organele judiciare cu privire la violențele comise de minori, nu a avut niciun impact asupra bunei desfășurări a anchetei privind G.F. Recurenta a făcut apel la această hotărâre criticând, printre altele, credibilitatea depoziiei M.M.A. (care conținea, în opinia sa, contradicții cu celelalte elemente de probă și a căror sinceritate ridica întrebări), concluziile instanței cu privire la vinovăția sa pentru toți șefii reținuți împotriva sa și a insistat în cererile sale de re-audiție a minorilor, precum și a anumitor martori, și de a efectua o nouă evaluare psihologică a minorilor. Reprezentantul Parchetului a solicitat, de asemenea, recursul la această hotărâre. Recurenta a solicitat instanei de apel să se confirme soluia pentru omisiunea de a sesiza instanele judiciare. La 7 octombrie 2013, instanța de apel din București a ascultat-o în persoană pe reclamantă și a respins cererea sa de probe luând în considerare, printre altele, faptul că o nouă audiere a minorilor nu a fost mai utilă în acest caz, precum și evaluarea psihologică a minorilor (care a fost deja efectuată de un expert independent) sau audierea profesoarei minorilor (a cărei declarație se referea numai la aspectele ulterioare faptelor). Instanța de apel a amânat judecata pentru ca reclamanta să poată prezenta documente justificative. La 4 noiembrie 2013, avocații recurentei au prezentat motivele de recurs și tribunalul de apel au amânat ședința, astfel încât recurenta să își poată formula concluziile în scris. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2013, Curtea de apel a respins cererea recurentei ca nefondată, a clasat în parte hotărârea, a condamnat-o și pe reclamantă pentru omisiunea de a sesiza organele judiciare, confirmând restul dispozițiilor hotărârii. Potrivit instanței judecătorești, interpretarea legală făcută de departament a fost eronată, deoarece, în sensul art. 263 din vechiul Cod penal, simpla faptă, pentru un funcționar, de a lua la cunoștință de către un infractor, a unei infracțiuni comise în exercitarea funcțiilor sale și de a nu informa imediat autoritățile, a fost suficientă în sine pentru a-l face vinovat de această acuzație, fără a fi nevoită să analizeze eventualele consecințe ale unei astfel de conduite, această cerință necesitând, de altfel, textul legii. Recurenta a formulat o acțiune a acestei decizii și a criticat, în plus față de faptele reținute împotriva sa împotriva capetelor de acuzare de abuz de funcții și de falsuri, condamnarea sa, în apel, pentru omisiunea de a sesiza organele judiciare și a solicitat, printre altele, să producă în fața Înaltei Curți de Casație a Justiției ( (a) dovezi extrajudiciare (experiment privind leziunile comise de minora C.A.P., rezultatul unui test poligraf realizat de recurentă și un model de raport psihologic). La 28 mai 2014, recurenta, asistată de avocatul său, a fost audiată în persoană în fața Înaltei Curți, iar cererea sa de probe a fost respinsă pe motiv că este vorba despre probe extrajudiciare, care, în temeiul legislației naționale, nu puteau fi prezentate în recurs. Ea și-a prezentat apărarea față de acuzația pe care o acuză împotriva sa în recurs, și a criticat condamnarea sa pentru celelalte două capete de acuzare anterioare. Printre altele, ea a denunțat lipsa de credibilitate a declarațiilor M.M.A. printr-o hotărâre din 11 În iunie 2014, Înalta Curte a respins acțiunea recurentei ca fiind nefondată și a confirmat concluziile Tribunalului de apel, inclusiv cele referitoare la condamnarea sa pentru omisiunea de a sesiza organele judiciare. Astfel cum reiese dintr-un certificat de grefă, motivarea hotărârii a fost disponibilă părților la 14 noiembrie 2014. Pe baza articolului 6 alineatele (1) și (3) litera (d) din convenție, recurenta se plânge de condamnarea sa, în apel, pe baza acelorași dovezi care au justificat achitarea în primă instanță și de faptul că nu a avut posibilitatea de a-l interoga pe M.A., a cărei declarație constituie temeiul condamnării sale. După analizarea elementelor din dosar, cele două excepții ridicate de guvern ar trebui respinse: (a) nerespectarea termenului de șase luni, deoarece motivele pentru care a fost pronunțată hotărârea din 11 iunie 2004 au fost disponibile părților la 14 noiembrie 2014 (punctul 6 de mai sus), în timp ce cererea a fost depusă la 5 mai 2015, sau în termenul legal impus de art. 35 1 din convenție. ; (b) neobosirea căilor de atac, întrucât recurenta a invocat, în esență, în fața instanțelor interne (punctele 4 și 7 de mai sus) obiecțiunile formulate în fața Curții cu privire la motivul întemeiat pe condamnarea la apel 10. În primul rând, în ceea ce privește condamnarea recurentei în apelul șefului demisiei de a sesiza organele judiciare, este necesar să se examineze acest aspect din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Principiile generale relevante au fost rezumate în hotărârea Júlíus ήór Sigurþórsson c. Islanda 38797/17, §§ 30-38, 16 iulie 2019 11. Din elementele din dosar reiese că recurenta era conștientă de cererea de recurs interjucată de reprezentantul Parchetului și că aceasta fusese prezentă și asistată de avocați la alegerea sa în fiecare etapă a procedurii (punctele 2 7 de mai sus. De asemenea, aceaceasta a fost conștientă de posibilitatea de a fi condamnată de instanța de recurs în lumina dreptului intern aplicabil în speță (a se vedea mutatis mutandis Lamatic c. România, nr. 55859/15, §§ 33 și 49, 1 Cu toate acestea, Curtea de apel nu a efectuat o nouă audiere a martorilor audiați de tribunalul departamental și nici nu a administrat noi mijloace de probă înainte de a o condamna pe reclamantă pentru omisiunea de a sesiza organele judiciare (punctul 5 de mai sus). Într-adevăr, instanța de apel a efectuat o nouă examinare a chestiunii vinovăției la Õ , fără a proceda totuși la o nouă interpretare a faptelor și a probelor. Spre deosebire de cazul Flueraș c. România 17520/04, §§ 58-59, 9 aprilie 2013), existența faptelor reprovocate recurentei a fost stabilită de instanța de departament (punctul 3 in fine) (a se vedea punctul 6 de mai sus, a se vedea mutatis mutandis Keskinen și Veljekset Keskinen Oy c. Finlanda, nr 3472/09, § 39-41, 5 iunie 2012, a inverso Flueras menționată anterior, §§ 62). În plus, recurenta a fost audiată în persoană în primă instanță, în recurs și în recurs și a putut să își prezinte argumentele (punctele 2, 5 și 7 de mai sus). În plus, recurenta nu a adus niciun motiv în fața Curții care să lase să se gândească că o nouă analiză a probelor ar fi fost utilă în această privință. 13. Prin urmare, trebuie să fie respins pentru neajunsuri vădite de fond în temeiul articolului Õ alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește condamnarea recurentei, fără a fi avut posibilitatea de a-l interoga pe minorul M.M.A., Curtea va lua în considerare în mod corespunzător dispozițiile articolului 6 alineatul (1) și ale articolului 3 litera (d) din Convenție (Schatschwili c. Germania [GC], n 9154/10, § 100, CEDO 2015), în lumina principiilor pertinente expuse în Hotărârile Khawaja și Tahery c. Regatul Unit [GC] (n 26766/05 și 22228/06, § 118-147, CEDO 2011) și Schatschwili (citată anterior, §§ 100-130). În speță, instanțele interne au respins cererea recurentei de audiere a celor doi minori (inclusiv M.M.A.), acordând o importanță deosebită audierii lor, de trei ori, în fața organelor de anchetă și respectării interesului minorilor, având în vedere vârsta și starea lor psihologică fragilă (punctele 2 și 5 de mai sus). În consecință, instanțele naționale au invocat motive serioase care justifică neprezentarea minorilor (inclusiv M.M.A.) și acceptarea, ca probe, a declarațiilor lor colectate în fața organelor de anchetă (a se vedea, mutatis mutandis Vronchenko c. Estonia, nr. 59632/09, § 58, 18 iulie 2013). 16. a constituit baza unică sau determinantă a condamnării recurentei, trebuie să se constate că instanțele sesizate în speță nu au considerat că aceasta constituie singurul element de probă al acțiunilor/inacțiunilor recurentei și că mai multe alte elemente de probă au justificat condamnarea persoanei în cauză (punctul 3 de mai sus). Prin urmare, declarația M.M.A. nu a constituit nici temeiul unic, nici elementul determinant pentru a decide cu privire la condamnarea recurentei și că, în cazul în care aceasta a acoperit o greutate certă, admiterea sa nu a putut provoca dificultăți în apărare, având în vedere toate elementele de probă, în special înregistrările audio și video ale acestei declarații (punctul 3 de mai sus). În ceea ce privește întrebarea dacă există suficiente elemente compensatorii pentru a depăși dificultățile pe care trebuie să le pună la îndoială M.M.A. în fața apărării, astfel cum reiese din dosar : (a) tribunalele interne au dispus de o garanție suplimentară (înregistrările audio-video ale depozițiilor) care permit părților să analizeze comportamentul M.M.A. în timpul interviului și să își formeze propria opinie cu privire la fiabilitatea sa (a se vedea mutatis mutandis Gonzáles Nájera c. Spania (dec.), nr. 61047/13, § 54, 11 februarie 2014) ; (b) alte elemente de probă au confirmat declarația M.M.A. (punctul 3 de mai sus, a se vedea, mutatis mutandis Virgil Dan Vasile c. România, n 35517/11, § 68, 15 mai 2018 ) și (c) recurenta a avut posibilitatea de a-și prezenta propria versiune a faptelor și de a pune la îndoială credibilitatea mărturiei M.M.A., în special subliniind contradicțiile cu celelalte elemente de probă (punctele 4 și 7 de mai sus, a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, punctul 131). Prin urmare, aceste elemente au fost de natură să contracareze dificultățile întâmpinate de apărare (a se vedea, mutatis mutandis Virgil Dan Vasile, citată anterior, §§ 68-72), astfel încât procedura a fost echitabilă în ansamblul său (a se vedea, a contrario Schatschwili, citată anterior, §§ 161-165). 18. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 3 martie 2022. Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Grefier Adjunct Președinte