Schurmans împotriva Belgiei

Reclamanta funcționa ca magistrată la curtea de apel din Bruxelles la momentul în care această jurisdicție a decis, printr-o hotărâre din 12 decembrie 2008 pronunțată în referat, să dispună suspendarea respectivelor măsuri.

La 24 decembrie 2008, o procedură penală a fost introdusă împotriva reclamantei în special pentru încălcarea secretului profesional și a deliberării din cauza faptului că trimisese prin e-mail o parte a proiectului de hotărâre pentru recitire lui D., o prietenă magistrată onorară.

Faza preliminară a procedurii a căzut sub incidența regulilor care erau în vigoare înainte de legea din 13 august 2011 care modifică codul de instrucție penală și legea din 20 iulie 1990 privind detenția preventivă, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012 (numită «legea Salduz») (aceste reguli sunt descrise în Beuze c. Belgiei, [MC] nr. 71409/10, §§ 49-77, 9 noiembrie 2018). Audierile și interogatoriile reclamantei au fost deci conduse fără prezența fizică a unui avocat.

Reclamanta a fost audiată la 23 martie 2009 și a declarat cu acea ocazie că își dădea seama că «această inițiativă, și anume de a cere ajutorul lui D. pentru a îmbunătăți un text pe plan lingvistic, poate ridica întrebări cu privire la secretul meu profesional în măsura în care D. (nu mai este) magistrată (în funcție). Totuși nu am avut impresia că fac ceva rău, ci mai degrabă că vreau să mă opun hărțuirii din cauza atitudinii colegilor mei».

Printr-o hotărâre din 14 septembrie 2011, curtea de apel din Gent a refuzat să dea curs cererii reclamantei care, invocând jurisprudența Salduz, solicita inadmisibilitatea urmăririi penale.

Jurisdicția a achitat-o pe reclamantă pentru două dintre cele trei prevenții pentru care era urmărită penal. A apreciat că a treia prevenție era stabilită și că reclamanta se făcuse vinovată de încălcarea secretului profesional și a deliberării. Curtea de apel a acordat totuși reclamantei beneficiul suspendării pronunțării pedepsei, având în vedere că existau circumstanțe atenuante, și în primul rând absența intenției de a dăuna.

În ceea ce privește elementul material al respectivei infracțiuni, hotărârea s-a bazat pe împrejurarea că reclamanta nu negase niciodată că a trimis proiectul de hotărâre lui D. în scopuri de control lingvistic și că D. confirmase că îl primise în acest scop. Curtea de apel a apreciat că elementul moral al infracțiunii era stabilit deoarece «împărtășind cu bună știință informațiile confidențiale ale cauzei Fortis cu D., ceea ce a făcut în mod incontestabil prin comunicarea proiectului de text, reiese că [reclamanta] avea voința de a împărtăși aceste secrete cu D. Conform propriei sale declarații, este clar de altfel că ea însăși era conștientă că își punea potențial în pericol secretul profesional, dar că a cântărit pro și contra avantajelor pe care aceasta le-ar aduce în privința finalizării redactării textului său».

Printr-o hotărâre din 13 martie 2012, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamantă împotriva hotărârii curții de apel. A declarat inadmisibil motivul întemeiat pe încălcarea articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție pe motiv că nu reieșea din hotărârea atacată că reclamanta fusese recunoscută vinovată pe baza unor declarații făcute în cursul unei perioade de privare de libertate. A amintit apoi că nu avea competența de a verifica circumstanțele în care fuseseră făcute declarațiile. În sfârșit, a apreciat că motivul se baza pe concepția juridică eronată că nu putea exista o audiere în cursul informației fără asistența unui avocat și că lipsea deci în drept.

Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat și nici inadmisibil pentru un alt motiv vizat la articolul 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil.

Un rezumat al evoluției jurisprudenței Curții referitoare la dreptul la asistența unui avocat în cursul fazei preliminare procesului penal de la hotărârea Salduz c. Turciei ([MC], nr. 36391/02, CEDO 2008), și al principiilor generale aplicabile până în prezent, figurează în hotărârea Beuze citată anterior (§§ 119-150).

Aceste principii generale au fost aplicate în hotărârea Beuze restricțiilor dreptului de acces la un avocat în vigoare în Belgia la momentul faptelor. Acestea din urmă erau de o amploare deosebită și, rezultând din tăcerea legii belgiene și din interpretarea care îi fusese dată de jurisdicțiile interne, aveau o aplicabilitate generală și obligatorie (Beuze, citată anterior, §§ 160-165).

Guvernul nu a stabilit, mai mult decât în cauza Beuze, existența unor circumstanțe excepționale care ar fi putut justifica restricțiile litigioase în prezenta cauză. În absența unui motiv imperios, Curtea trebuie deci să evalueze echitatea procedurii efectuând un control foarte strict. Sarcina probei vizând demonstrarea în mod convingător că reclamanta a beneficiat totuși global de un proces penal echitabil revine Guvernului (Beuze, citată anterior, §§ 160-165).

În speță, reclamanta nu a fost privată de libertate. În plus, fiind ea însăși magistrată, se poate presupune că ea cunoștea cadrul juridic în care s-a desfășurat faza preliminară a procedurii efectuate împotriva sa. În sfârșit, în niciun moment reclamanta nu a invocat presiuni nejustificate din partea anchetatorilor. Reclamanta nu se afla deci, contrar a ceea ce susține, într-o situație deosebit de vulnerabilă (a se compara Beuze, citată anterior, §§ 167-169).

Cu toate acestea, reclamanta a făcut, în cursul unui interogatoriu în fața judecătorului de instrucție, declarații privind starea de spirit care era a sa la momentul comiterii faptelor aflate la originea prevenției de încălcare a secretului profesional și a deliberării (paragraful 5 de mai sus). Aceste declarații nu au fost îndepărtate de curtea de apel din Gent în pofida excepției ridicate de reclamantă pe baza jurisprudenței Salduz. Desigur, Guvernul susține că reclamanta nu a negat niciodată faptele și că ele erau coroborate de D. (paragraful 8 de mai sus). Cu toate acestea, în opinia Curții, acest lucru nu este suficient pentru a ascunde faptul că declarațiile făcute de reclamantă în absența unui avocat au fost utilizate verbatim de curtea de apel pentru a stabili elementul moral al infracțiunii pentru care a fost condamnată (paragraful 8 de mai sus). Rezultă că, contrar a ceea ce susține Guvernul, declarațiile litigioase au ocupat un loc important în motivarea judecătorilor de apel.

Cât privește Curtea de Casație, controlul său nu a vizat o apreciere a consecințelor pentru drepturile la apărare ale reclamantei ale absenței unui avocat (paragraful 9 de mai sus).

Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că procedura penală desfășurată față de reclamantă, considerată în ansamblul său, nu a fost echitabilă.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție.

Guvernul apreciază că satisfacția echitabilă ar trebui limitată la o sumă de 3.000 EUR.

Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Ea respinge deci cererea formulată cu acest titlu.

Având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea apreciază rezonabil să acorde reclamantei 3.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-a suferit, plus orice sumă care ar putea fi datorată asupra acestei sume cu titlu de impozit.

Curtea amintește în plus că posibilitatea redeschiderii procedurii există în dreptul belgian și că punerea în aplicare a acestei posibilități va fi examinată, dacă este cazul, de Curtea de Casație în raport cu dreptul intern și cu circumstanțele particulare ale cauzei (Beuze, citată anterior, § 200). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție; Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei cu titlu de prejudiciu moral, într-un termen de trei luni, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată asupra acestei sume cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 22 februarie 2022, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Olga Chernishova María Elósegui Grefier adjunct Președintă

La requérante siégeait comme magistrate à la cour d’appel de Bruxelles au moment où cette juridiction décida, par un arrêt du 12 décembre 2008 rendu en référé, d’ordonner la suspension desdites mesures.

Le 24 décembre 2008, une procédure pénale fut introduite contre la requérante notamment pour violation du secret professionnel et du délibéré du fait d’avoir envoyé par courriel une partie du projet d’arrêt pour relecture à D., une amie magistrate honoraire.

La phase préliminaire de la procédure tomba sous le coup des règles qui étaient en vigueur avant la loi du 13 août 2011 modifiant le code d’instruction criminelle et la loi du 20 juillet 1990 relative à la détention préventive, entrée en vigueur le 1 er janvier 2012 (dite « loi Salduz ») (ces règles sont décrites dans Beuze c. Belgique , [GC] n o 71409/10, §§ 49-77, 9 novembre 2018). Les auditions et interrogatoires de la requérante furent donc menés sans la présence physique d’un avocat. 5 . La requérante fut entendue le 23 mars 2009 et déclara à cette occasion qu’elle réalisait que « cette initiative, à savoir demander de l’aide de D. pour améliorer un texte sur le plan linguistique, peut soulever des questions sur mon secret professionnel dans la mesure où D. (n’est plus) magistrate (en fonction). Néanmoins je n’avais pas l’impression de faire quelque chose de mal, mais plutôt de vouloir m’opposer au harcèlement en raison de l’attitude de mes collègues ». 6 . Dans un arrêt du 14 septembre 2011, la cour d’appel de Gand refusa de faire suite à la demande de la requérante qui, invoquant la jurisprudence Salduz , sollicitait l’irrecevabilité des poursuites.

La juridiction acquitta la requérante pour deux des trois préventions pour lesquelles elle était poursuivie. Elle jugea que la troisième prévention était établie et que la requérante s’était rendue coupable de violation du secret professionnel et du délibéré. La cour d’appel accorda toutefois à la requérante le bénéfice de la suspension du prononcé de la peine dès lors qu’il existait des circonstances atténuantes, et en premier lieu l’absence d’intention de nuire. 8 . En ce qui concerne l’élément matériel de ladite infraction, l’arrêt s’appuya sur la circonstance que la requérante n’avait jamais nié avoir envoyé le projet d’arrêt à D. à des fins de contrôle linguistique, et que D. avait confirmé l’avoir reçu à cette fin. La cour d’appel jugea que l’élément moral de l’infraction était établi dès lors qu’« en partageant sciemment les informations confidentielles de l’affaire Fortis avec D., ce qu’elle a indéniablement fait par le biais de la communication du projet de texte, il apparaît que [la requérante] avait la volonté de partager ces secrets avec D. D’après sa propre déclaration, il est clair par ailleurs qu’elle était elle ‑ même consciente qu’elle mettait potentiellement en péril son secret professionnel, mais qu’elle a pesé le pour et le contre des avantages que cela apporterait en termes de finalisation de la rédaction de son texte ». 9 . Par un arrêt du 13 mars 2012, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par la requérante contre l’arrêt de la cour d’appel. Elle déclara le moyen tiré d’une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention irrecevable au motif qu’il ne ressortait pas de l’arrêt attaqué que la requérante avait été reconnue coupable sur la base de déclarations faites au cours d’une période de privation de liberté. Elle rappela ensuite qu’elle était sans pouvoir pour vérifier les circonstances dans lesquelles les déclarations avaient été faites. Enfin, elle estima que le moyen reposait sur la conception juridique erronée qu’il ne pouvait y avoir d’audition au cours de l’information sans l’assistance d’un avocat, et qu’il manquait donc en droit.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable.

Un résumé de l’évolution de la jurisprudence de la Cour relative au droit à l’assistance d’un avocat durant la phase préalable au procès pénal depuis l’arrêt Salduz c. Turquie ([GC], n o 36391/02, CEDH 2008), et des principes généraux applicables à ce jour, figure dans l’arrêt Beuze précité (§§ 119-150).

Ces principes généraux ont été appliqués dans l’arrêt Beuze aux restrictions au droit d’accès à un avocat en vigueur en Belgique à l’époque des faits. Ces dernières étaient d’une ampleur particulière et, résultant du silence de la loi belge et de l’interprétation qui en avait été faite par les juridictions internes, elles avaient une portée générale et obligatoire ( Beuze , précité, §§ 160-165).

Le Gouvernement n’a pas davantage que dans l’affaire Beuze établi l’existence de circonstances exceptionnelles qui auraient pu justifier les restrictions litigieuses dans la présente affaire. En l’absence de raison impérieuse, la Cour doit dès lors évaluer l’équité de la procédure en opérant un contrôle très strict. La charge de la preuve visant à démontrer de manière convaincante que la requérante a néanmoins bénéficié globalement d’un procès pénal équitable pèse sur le Gouvernement ( Beuze , précité, §§ 160 ‑ 165).

En l’espèce, la requérante n’a pas été privée de liberté. De plus, étant elle-même magistrate, on peut supposer qu’elle connaissait le cadre juridique dans lequel s’est déroulée la phase préliminaire de la procédure menée contre elle. Enfin, à aucun moment la requérante n’a invoqué de pression indue de la part des enquêteurs. La requérante ne se trouvait donc pas, contrairement à ce qu’elle allègue, dans une situation particulièrement vulnérable (comparer Beuze , précité, §§ 167 ‑ 169)

Cela étant, la requérante a fait, lors d’un interrogatoire devant le juge d’instruction, des déclarations sur l’état d’esprit qui était le sien lors de la commission des faits à l’origine de la prévention de violation du secret professionnel et du délibéré (paragraphe 5 ci-dessus). Ces déclarations n’ont pas été écartées par la cour d’appel de Gand malgré l’exception soulevée par la requérante sur la base de la jurisprudence Salduz . Certes, le Gouvernement fait valoir que la requérante n’a jamais nié les faits et qu’ils étaient corroborés par D. (paragraphe 8 ci-dessus). Toutefois, de l’avis de la Cour, cela ne suffit pas à occulter le fait que les déclarations faites par la requérante en l’absence d’un avocat ont été utilisées verbatim par la cour d’appel pour établir l’élément moral de l’infraction pour laquelle elle a été condamnée (paragraphe 8 ci-dessus). Il s’ensuit que, contrairement à ce que soutient le Gouvernement, les déclarations litigieuses ont occupé une place importante dans la motivation des juges d’appel.

Quant à la Cour de cassation, son contrôle n’a pas porté sur une appréciation des conséquences pour les droits de la défense de la requérante de l’absence d’un avocat (paragraphe 9 ci-dessus).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la procédure pénale menée à l’égard de la requérante, considérée dans son ensemble, n’a pas été équitable. 19 . Partant, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.

Le Gouvernement estime que la satisfaction équitable devrait se limiter à un montant de 3 000 EUR.

La Cour ne distingue aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc la demande formulée à ce titre.

Eu égard aux circonstances particulière de l’affaire, la Cour estime raisonnable d’accorder à la requérante 3 000 euros (EUR) au titre du dommage moral qu’elle a subi, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt.

La Cour rappelle en outre que la possibilité de réouverture de la procédure existe en droit belge, et que la mise en œuvre de cette possibilité sera examinée, s’il y a lieu, par la Cour de cassation au regard du droit interne et des circonstances particulières de l’affaire ( Beuze , précité, § 200). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante à titre de dommage moral, dans un délai de trois mois, la somme de 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette le surplus de la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 février 2022, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Olga Chernishova María Elósegui Greffière adjointe Présidente