BUISSON c. FRANCE

Publicat la 21 martie 2022 CINCEA SECȚIUNE Cererea nr. 16352/20 Renaud BUISSON împotriva Franței introdusă la 27 aprilie 2020 comunicată la 2 martie 2022 ÎN CEEA CE PRIVEȘTE FURNIZORUL se referă la lipsa controlului, de către instanța judiciară, al regularității măsurii de izolare a reclamantului care face obiectul unei spitalizări în regim psihiatric sub constrângere. La 21 martie 2019, reclamantul a fost spitalizat fără consimțământul său, la cererea unei terțe părți, din cauza unei patologii psihiatrice. Prin decizia unui psihiatru din unitatea psihiatrică, acesta a fost, în acest cadru, plasat la izolare, și anume într-o cameră izolată, închisă și securizată, din 21 martie 2019. la 8 aprilie 2019, a contestat în zadar această plasare într-o cameră de izolare în fața judecătorului pentru libertăți și detenție, apoi în fața primului președinte al Tribunalului de apel.

În urma recursului său, Curtea de Casație a considerat, la 21 noiembrie 2019, că măsura de izolare a reclamantului era o modalitate de îngrijire (articolul L.) 3222-5-1 din Codul de sănătate publică) a fost modificat ca urmare a două decizii ale Consiliului Constituțional din 19 iunie 2020 și 4 iunie 2021. Legea din 16 ianuarie 2022 prevede acum controlul sistematic al măsurilor de izolare și de contenție a persoanelor private de libertate printr-o măsură de spitalizare psihiatrică sub presiune. Invocând încălcarea articolului 5 alineatul (1) litera (e) și a articolului 5 alineatul (4) din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare deosebit de gravă a libertății sale de a merge și de a veni, fără posibilitatea de a controla de către judecător a regularității și a temeiniciei sale, în timp ce o măsură de izolare psihică privește, prin natura sa, o persoană deosebit de vulnerabilă și este susceptibilă de a fi abuzată de corpul medical.

RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Reclamantul a fost privat de libertate prin încălcarea articolului 5 alineatul (1) din Convenție din cauza măsurii de izolare pe care a făcut-o în cadrul spitalizării sale psihiatrice fără consimțământ? În cazul în care privarea de libertate suferită de reclamant ca urmare a acestei măsuri de izolare în perioada 21 martie - 8 aprilie 2019 cade sub incidența literei (e) a acestei dispoziții în lumina jurisprudenței Curții (a se vedea în special: M.S.

c. Croația (n, n 75450/12, 19 februarie 2015 , și Rooman c. Belgia [GC], n 18052/11, 31 ianuarie 2019), această măsură de izolare constituie o privare de libertate justificată în temeiul articolului 5 alineatul (e) din convenție, având în vedere în special faptul că Curtea de Casație a considerat, în hotărârea sa din 21 februarie 2015 noiembrie 2019, că izolarea constituia un mod de îngrijire care scăpa din funcția judecătorului și o condiționa în consecință de faptul că comunicarea registrului de izolare al reclamantului avea la dispoziția sa, în conformitate cu art. 5 alin. (4) din Convenție, o procedură efectivă prin care putea contesta legalitatea privării de libertate ) În special, procedura prin care reclamantul a încercat să conteste regularitatea și temeinicia măsurii de izolare, în fața judecătorului libertăților și detenției, apoi primul președinte al instanței judecătorești, a fost conformă cu cerințele art. 4 din Convenție

Publié le 21 mars 2022

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 16352/20 Renaud BUISSON contre la France introduite le 27 avril 2020 communiquée le 2 mars 2022

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne l’absence de contrôle, par le juge judiciaire, de la régularité de la mesure d’isolement du requérant faisant l’objet d’une hospitalisation en soins psychiatriques sous contrainte. Le 21 mars 2019, le requérant fut hospitalisé sans son consentement, à la demande d’un tiers, en raison d’une pathologie psychiatrique. Sur décision d’un psychiatre de l’établissement psychiatrique, il fut, dans ce cadre, placé à l’isolement, à savoir dans une chambre isolée, fermée et sécurisée, du 21 mars au 8 avril 2019. Il contesta en vain ce placement en chambre d’isolement devant le juge des libertés et de la détention, puis devant le premier président de la cour d’appel.

Saisie de son pourvoi, la Cour de cassation considéra, le 21 novembre 2019, que la mesure d’isolement du requérant était une « modalité de soins » exclue de l’office du juge chargé du contrôle de la régularité de la mesure d’hospitalisation psychiatrique sous contrainte, ce qui le dispensait par conséquent d’ordonner la production du registre d’isolement. Postérieurement, le droit interne applicable (article L. 3222-5-1 du code de la santé publique) a été modifié à la suite de deux décisions du Conseil constitutionnel des 19 juin 2020 et 4 juin 2021. La loi du 16 janvier 2022 prévoit désormais le contrôle systématique, par le juge judiciaire, des mesures d’isolement et de contention des personnes privées de liberté par une mesure d’hospitalisation psychiatrique sous contrainte.

Invoquant la violation de l’article 5 § 1 e) et § 4 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte particulièrement grave à sa liberté d’aller et venir, sans possibilité de contrôle par le juge de sa régularité et de son bien-fondé, alors qu’une mesure d’isolement psychiatrique concerne, par nature, une personne particulièrement vulnérable et qu’elle est susceptible d’abus par le corps médical.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le requérant a-t-il été privé de sa liberté en violation de l’article 5 § 1 de la Convention du fait de la mesure d’isolement dont il a fait l’objet dans le cadre de son hospitalisation psychiatrique sans consentement ? Dans l’affirmative, la privation de liberté subie par le requérant du fait de cette mesure d’isolement pendant la période du 21 mars au 8 avril 2019 tombe-t-elle sous le coup de l’alinéa e) de cette disposition ? 2. À la lumière de la jurisprudence de la Cour ( voir, notamment, M.S.

c. Croatie (n o 2) , n o 75450/12, 19 février 2015 , et Rooman c. Belgique [GC], n o 18052/11, 31 janvier 2019), cette mesure d’isolement constitue-t-elle une privation de liberté justifiée au regard de l’article 5 § 1 e) de la Convention, compte tenu notamment du fait que la Cour de cassation a considéré, dans son arrêt du 21 novembre 2019, que l’isolement constituait une modalité de soins échappant à l’office du juge et le dispensait en conséquence d’ordonner la communication du registre d’isolement ? 3. Le requérant avait-il à sa disposition, conformément à l’article 5 § 4 de la Convention, une procédure effective au travers de laquelle il pouvait contester la légalité de la privation de liberté ? En particulier, la procédure par laquelle le requérant a cherché à contester la régularité et le bien-fondé de la mesure d’isolement, devant le juge des libertés et de la détention puis le premier président de la cour d’appel, était-elle conforme aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention ?