'Ion Drag' S.R.L. împotriva Republicii Moldova

La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Moldova și a cărei hotărâre a fost sesizată de Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la 2 aprilie 2015. Societatea solicitantă a fost reprezentată de domnul Andrei Briceac, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Societatea solicitantă se plânge de durata excesivă a procedurii civile și de lipsa unei căi de atac efective în dreptul intern. De asemenea, aceasta ridică alte obiecţii în temeiul dispoziţiilor Convenției privind executarea unei decizii definitive în favoarea sa. Cererea a fost comunicată guvernului moldovean la data de 22 septembrie 2023. De fapt,

Recurenta este o societate comercială cu răspundere limitată din Moldova. Informațiile detaliate privind societatea solicitantă și procedura urmată în acest caz sunt prezentate în tabelul anexat. Titlul executoriu și procedura de executare

Printr-o decizie definitivă din 7 decembrie 2005, o altă societate a fost obligată să părăsească și să restituie recurentei trei piese cu o suprafață totală de 40,7 metri pătrați aparținând acesteia din urmă și făcând parte din spații comerciale. Cu toate acestea, societatea în cauză a refuzat să părăsească locul, astfel încât decizia în favoarea societății solicitante să rămână neexecutată până în prezent. Procedura de executare a fost iniţiată la 4 septembrie 2006. Dreptul de proprietate al societății solicitante la sediul în litigiu se înscrie în registrul bunurilor imobile începând cu 14 decembrie 2007. La 30 noiembrie 2007, executorul de justiţie a emis o somaţie părţii adverse, astfel încât aceasta să părăsească locul, dar aceasta a rămas fără efect. Au fost trimise mai multe apeluri, fără succes. Acțiunile civile ale părților

Partea pârâtă a introdus, la 30 decembrie 2007, o acțiune civilă împotriva societății reclamante pentru a-l împiedica să utilizeze localurile în cauză. De asemenea, Comisia a solicitat suspendarea executării pe durata acestui nou proces. Tribunalul de Primă Instanţă a acceptat această cerere în aceeaşi zi. Această decizie a fost contestată în repetate rânduri de societatea solicitantă, dar fără rezultat. Suspendarea executării titlului executoriu este în vigoare până în prezent, iar titlul executoriu rămâne neexecutoriu.

La 10 februarie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea părții adverse. Prin hotărârea din 15 februarie 2011, Tribunalul de Primă Instană a pronunțat în mod corespunzător partea pârâtă, a infirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instană și a retrimis cauza în faţa acestei instane pentru o nouă examinare printr-o formare judiciară diferită.

La 27 februarie 2012, societatea reclamantă a introdus o nouă acțiune împotriva celeilalte societăți, solicitând evacuarea din incintele sale și susținând că posesia bunurilor sale de către aceasta din urmă era ilegală. Această nouă acţiune a fost iniţiată după ce societatea solicitantă a constatat că procedura intentată de cealaltă parte a fost amânată şi că titlul executoriu nu a fost executat.

La 26 aprilie 2013, Tribunalul de Primă Instanță a decis să unească cele două acțiuni. Prin hotărârea din 5 iunie 2014, Tribunalul a respins acțiunea părții pârâte și a acceptat decizia societății solicitante prin ordonarea expulzării sale. La 1 octombrie 2015, Curtea de Apel a primit cererea interjucată de cealaltă parte și a trimis cauza pentru o reexaminare.

Ulterior, Tribunalul a respins, la 14 august 2017, acțiunea părții adverse, dând astfel dreptate societății reclamante. La data de 1 martie 2022, tribunalul de apel a fost expulzat de la cealaltă societate, refuzând acordarea despăgubirilor solicitate de societatea solicitantă. Cu toate acestea, printr-o decizie din 27 iulie 2022, Curtea Supremă de Justiție (CSJ) a pronunțat hotărârea și a trimis cauza în fața instanței judecătorești.

La 11 aprilie 2023, tribunalul a clasat hotărârea din 14 august 2017 și a decis să retrimite cauza Tribunalului de Primă Instanță pentru reexaminare. Procedura este în curs de desfășurare. Procedurile de reparare Prima procedură

La 31 ianuarie 2012, societatea reclamantă a introdus o acțiune în despăgubire împotriva statului, în temeiul Legii nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciilor cauzate de neexecutarea hotărârilor judecătorești și de durata excesivă a procedurilor. Ca urmare a neexecutării deciziei definitive din 7 decembrie 2005, recurenta a solicitat despăgubiri. Prin decizia definitivă a CSJ din 2 octombrie 2014, acțiunea a fost respinsă pe motiv că dreptul societății solicitante la executarea hotărârii în favoarea acesteia nu a fost încălcat ca urmare a suspendării procedurii de executare. A doua procedură

La 22 martie 2016, societatea solicitantă a introdus două acțiuni separate în despăgubire, care contestau, pe de o parte, neexecutarea deciziei definitive din 7 decembrie 2005 și, pe de altă parte, durata excesivă a procedurii civile inițiate de partea pârâtă la 30 decembrie 2007.

Printr-o decizie definitivă din 11 octombrie 2017, CSJ a acceptat parțial argumentul întemeiat pe lenta procedură civilă și a acordat suma de 5 000 lei moldovenești (MDL), adică aproximativ 250 EUR (EUR), ca prejudiciu moral. În schimb, printr-o decizie definitivă din 29 noiembrie 2017, CSJ, după ce a examinat cauza, a respins în mod rezonabil hotărârea pronunțată în cauza respectivă. A treia procedură

La 14 noiembrie 2023, societatea solicitantă a introdus o nouă acțiune în despăgubire, solicitând un prejudiciu moral de 20 000 EUR pentru cele două presupuse obiecțiuni. Tribunalul de Primă Instanță a acceptat parțial cererea sa, prin care a alocat 50 000 MDL (aproximativ 2 500 EUR) pentru prejudicii morale. La cererea societății solicitante din 18 aprilie 2024 se află în fața instanțelor naționale. Alte acțiuni și demersuri ale societății solicitante

La 31 ianuarie 2012, societatea solicitantă a introdus o acțiune împotriva Ministerului de Finanțe pentru nerespectarea termenului rezonabil de executare a deciziei contestate și a solicitat recuperarea deficitului de câștig. Această acțiune, după primirea de către Tribunalul de Primă Instanță, a fost respinsă de CSJ la 2 octombrie 2014.

La 13 februarie 2015, societatea solicitantă a atribuit celeilalte părți veniturile nerecuperate și dobânzile de întârziere.

În cadrul unei proceduri necontencioasă, societatea solicitantă a solicitat, la 27 noiembrie 2015, înlocuirea debitorului lichid, anularea suspendării titlului executoriu din 7 decembrie 2005 și reluarea procedurii de executare. Tribunalul de Primă Instanță a acceptat această cerere, în timp ce Curtea de apel a respins-o definitiv ca nefondată la 21 februarie 2017.

La 5 octombrie 2018, societatea reclamantă a depus o cerere de măsuri de asigurare, invocând presupusele acte abuzive ale părții pârâte pentru că s-a implicat în acțiunea principală. Această acţiune este pendinte.

Societatea solicitantă a formulat mai multe cereri de accelerare a procedurii. Ultima, din 9 august 2023, a rămas fără răspuns. În temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 13 din CONVENȚIA

Societatea reclamantă susține, în principal, că durata procedurii civile inițiate de partea pârâtă la 30 decembrie 2007 este incompatibilă cu cerința unui termen rezonabil și că nu a dispus de o cale de atac eficientă în această privință. Aceasta se referă la art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenție.

Guvernul ridică mai multe excepţii preliminare. Acesta excită mai întâi un abuz de rejudecare din partea societății reclamante și a reprezentantului său legal, exprimat printr-un comportament de tip mala - fide mai întâi, pe motiv că a omis să informeze Curtea cu privire la cea de-a treia procedură în despăgubire inițiată la 14 noiembrie [42], la sfârșitul căreia a obținut despăgubiri morale importante. În continuare, guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne și subliniază că executarea hotărârii definitive a fost suspendată din cauza acțiunii civile inițiate de cealaltă parte la 30 decembrie 2007 și că problema duratei procedurii judiciare va fi abordată în cadrul examinării ultimei acțiuni a societății reclamante, încă în curs de desfășurare, care acoperă întreaga perioadă de referință.

În cele din urmă, guvernul susține că, după comunicarea prezentei cereri către părți, societatea solicitantă și-a exprimat în mod vădit nefondarea cu privire la aceeași acțiune pe care a făcut-o în fața Curții.

Societatea reclamantă nu a omis să furnizeze informaţii cu privire la ultima procedură în despăgubire, ci nu a supraîncărcat Curtea de informaţii nesolicitate. În ceea ce privește celelalte excepții, recurenta a subliniat că remediția existentă nu este decât de natură compensatorie și că îndomeniul acordat de instanțele naționale nu este proporțional cu standardele Curții.

În primul rând, în ceea ce privește prima excepție invocată de Guvern în ceea ce privește abuzul de dreptul la recurs individual, Curtea nu a prezentat niciun motiv care să permită să se considere că recurenta avea drept scop de a se înșela (gros c. Elveția [GC], nr. 67810/10, § 28, CEDO 2014 … Prin urmare, Comisia consideră că această excepție ar trebui respinsă.

În ceea ce privește celelalte două excepții, Curtea consideră că, în orice caz, acțiunea de despăgubire a recurentei nu i-a permis să obțină o despăgubire adecvată (compararea cu Gerasimov și alte c. Rusia, nr. 29920/05 și alte 10 § 152, 1 iulie 2014). Prin urmare, excepțiile ar trebui respinse.

Curtea reaminteşte că durata unei proceduri trebuie să ia în considerare în funcţie de circumstanţele cauzei şi pe baza următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente, precum şi natura litigiului pentru cei interesaţi (Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000 - VII).

În hotărârile de principiu Cravcenco c. Moldova, nr. 13012/02, 15 ianuarie 2008 și Cristea c. Republica Moldova, nr. 35098/12, 12 februarie 2019, Curtea a ajuns la concluzia că a încălcat aspecte similare celor care fac obiectul prezentei cauze.

În analiza sa, Curtea subliniază natura necomplicată a cauzei. Durata ar putea fi explicată prin Ö Õ acţiuni civile la pretenţii diferite, pe de o parte, de partea pârâtă împotriva reclamantei pentru înlăturarea obstacolelor din calea utilizării locului şi, pe de altă parte, de societatea reclamantă împotriva celeilalte părţi pentru constatarea deţinerii ilegale a spaţiilor. Cu toate acestea, circumstanțele din speță nu justifică continuarea cauzei civile pentru o perioadă atât de lungă, mai mare de 17 ani, începând cu 30 decembrie 2007.

Curtea deduce din dosar că societatea reclamantă a fost diligentă pe tot parcursul procedurii și a acționat cu bună-credință, introducând mai multe acțiuni pentru a accelera examinarea cazului său, dar fără succes.

Din dosar reiese că întreaga durată a procedurii în litigiu, care depășește 17 ani pentru trei grade de jurisdicție, este imputată în principal instanțelor naționale, în special din cauza a cel puțin patru trimiteri la cauza pentru reexaminare și a altor acte de procedură care au contribuit la întârzierea generală a procedurii.

După examinarea tuturor elementelor de probă care i-au fost prezentate, Curtea nu constată niciun fapt sau argument care să justifice durata globală a procedurii la nivel național. Având în vedere jurisprudența sa în acest sens, Comisia consideră că, în speță, durata procedurii în cauză pentru o perioadă mai mare de 17 ani, din cauza întârzierilor imputabile instanțelor interne, rămâne excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil. În consecinţă, aceste obiecţii sunt admisibile.

Curtea constată în consecinţă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce priveşte durata excesivă a procedurii civile.

În ceea ce privește cauza formulată de societatea reclamantă pe teren la art. 13 din convenție, Curtea apreciază, având în vedere concluziile la care a ajuns la punctul 36 de mai sus, că a soluționat principalele probleme juridice ridicate în această cauză și că nu este necesar să se pronunțe separat cu privire la acest aspect (a se vedea, în acest sens, Centrul de resurse juridice în numele lui Valentin Campeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDO 2014). CU PRIVIRE LA ALTE VIOLAŢII ALOCATE CU PRIVIRE LA O JURISPRUDENŢĂ BUNĂ ETABLIE

Societatea solicitantă a formulat alte obiecțiuni care ridică și întrebări în temeiul articolelor 6 și 13 din convenție, precum și al articolului 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu jurisprudența bine stabilită a Curții (a se vedea tabelul anexat). Aceasta susține că neexecuția prelungită a deciziei definitive din 7 decembrie 2005, pronunțată în favoarea sa, aduce atingere drepturilor sale garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, recurenta susține că acțiunile în despăgubire instituite prin Legea nr. 87/2011 nu au constituit o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din convenție pentru a denunța executarea în cauză.

Guvernul contestă aceste teorii.

Curtea constată că perioada de neexecutare invocată de societatea reclamantă în speță a început la 7 decembrie 2005, data la care a fost emis titlul executoriu sau, cel târziu, la 4 septembrie 2006, data la care a fost inițiată procedura de executare.

Curtea reaminteşte abordarea sa în cauzele de neexecuţie în care acţiunea de despăgubire este declarată inechitabilă, în care aceasta a luat în considerare perioada globală de neexecuţie care s-a încheiat până la data pronunţării hotărârii sale, şi nu numai perioada examinată de instanţele naţionale. În speță, această perioadă se ridică în prezent la aproximativ 19 ani și la patru luni.

Curtea ia notă de faptul că decizia de justiție menționată în prezenta cerere a ordonat părții adverse să elibereze spațiile comerciale aparținând societății solicitante. Potrivit acesteia din urmă, neexecutarea titlului executoriu nu a făcut decât să perturbe și să oprească activitatea sa antreprenorială, provocând daune semnificative. Prin urmare, Comisia consideră că reclamanta a fost privată, situație care se menține până în prezent, de la un "bine" la art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cadrul procedurii de executare a hotărârii definitive, Curtea constată că a fost imposibil ca procurorul judiciar să procedeze la măsuri de executare în cursul perioadei de suspendare a titlului executoriu, în pofida cererilor repetate în acest sens.

Constatând că aceste obiecțiuni nu sunt în mod clar justificate în mod greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea le declară admisibile. După examinarea tuturor elementelor aflate în posesia sa, Comisia concluzionează, în conformitate cu jurisprudența bine stabilită a Curții (a se vedea tabelul anexat), încălcarea articolului 6 din convenție și a articolului 1 din Protocol nr. 1.

În ceea ce privește cauza formulată de societatea reclamantă pe teren la art. 13 din Convenție, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe separat cu privire la acest aspect (a se vedea Centrul de resurse juridice în numele Valentine Câmpeanu, citată anterior). CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA

Societatea solicitantă solicită 10 000 EUR pentru a acoperi prejudiciul moral cauzat de procedura civilă lentă, precum și 10 000 EUR ca prejudiciu moral pentru neexecuție într-un termen rezonabil din decizia finală în favoarea sa. Aceasta pretinde suma de 5 000 EUR pentru ineficienţa acţiunii interne. În cele din urmă, recurenta susține că a angajat cheltuieli și cheltuieli de judecată în valoare de aproximativ 2 160 EUR.

Guvernul contestă aceste sume, pe care le consideră exagerate și nefondate. În ceea ce privește cheltuielile avansate, a fost invocată lipsa unui contract de asistență juridică.

În ceea ce privește documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa (Cravcenco și Cristea, menționate anterior), Curtea consideră rezonabil să aloce sumele indicate în tabelul anexat și respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Pe aceste motive, Curtea, în L Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 septembrie 2025, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Viktoriya Maradudiana Andreas Zünd Grefier adjunct f.f. Președintele Anexă Cerere privind obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 13 din convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 (durata excesivă a procedurii civile și neexecutarea titlului executoriu, precum și 1997 Briceac Andrei Chișinău 03/12/2007 în curs de desfășurare Peste 17 ani și 7 luni 3 grade de jurisdicție I. CSJ 02/10/2014 Nu există reparații acordate de instanțele II. Action in reparation a fost separată: CSJ 11/10/2017 Instanțele au acordat 5 000 MDL (aproximativ 250 EUR) ca durată a procedurii. CSJ 29/11/2017 (revizuire) Nu se acordă despăgubiri pentru neexecuție într-un termen rezonabil al titlului executoriu. III. Procedura pendinte în faţa instanţei judecătoreşti din prima instanţă 29/02/2024 Tribunalul de Primă Instanţă a alocat 50 000 MDL (aproximativ 2 500 EUR) pentru prejudicii morale. La 18 aprilie 2024, societatea reclamantă a intervenit la apel. Cazul este pendinte în faţa instanţei de apel. art. 6 alineatul (1) - neexecutarea sau executarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești interne și art. 1 din Protocolul nr. 1 - încălcarea dreptului la respectarea bunurilor (Cebotari și alte c. Moldova, nr. 37763/04 și alții, 27 ianuarie 2009) : Societatea solicitantă se plânge de executarea unei hotărâri judecătorești favorabile adoptate de 07/12/2005, a cărei executare a fost amânată în cursul examinării procedurii judiciare în curs. Titlul executoriu din 07/12/2005 Decizia definitivă a CSJ din 22/06/2006 Procedura de executare din 04/09/2006 3 900 400 [1] Plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu fiscal. [2] Alte sume care pot fi datorate cu titlu de impozit de către reclamant.

La société requérante a été représentée par M e Andrei Briceac, avocat exerçant à Chișinău.

La société requérante se plaint de la durée excessive de la procédure civile et de l’absence de recours effectif en droit interne. Elle soulève également d’autres griefs au titre des dispositions de la Convention relatives à l’inexécution d’une décision définitive en sa faveur.

La requête a été communiquée au gouvernement moldave (« le Gouvernement ») le 22 septembre 2023. EN FAIT

La requérante est une société commerciale à responsabilité limitée moldave. Les informations détaillées concernant la société requérante et la procédure suivie en l’espèce figurent dans le tableau joint en annexe. Le titre exécutoire et la procédure d’exécution

Par une décision définitive du 7 décembre 2005, une autre société a été contrainte de quitter et de restituer à la requérante trois pièces d’une surface totale de 40,7 mètres carrés appartenant à cette dernière et faisant partie de locaux commerciaux. Cependant, la société en cause refusa de quitter les lieux, de sorte que la décision en faveur de la société requérante demeure inexécutée à ce jour. La procédure d’exécution fut engagée le 4 septembre 2006.

Le droit de propriété de la société requérante sur les locaux litigieux est inscrit au registre des biens immobiliers depuis le 14 décembre 2007.

Le 30 novembre 2007, l’huissier de justice adressa une sommation à la partie adverse afin qu’elle quitte les lieux, mais celle-ci resta sans effet. Plusieurs autres sommations furent envoyées, sans succès. Les actions civiles des parties

La partie adverse introduisit, le 30 décembre 2007, une action civile contre la société requérante afin de l’empêcher d’entraver l’utilisation des locaux en cause. Elle demanda également la suspension de l’exécution pendant la durée de ce nouveau procès. Le tribunal de première instance fit droit à cette demande le même jour. Cette décision fut contestée à plusieurs reprises par la société requérante, mais sans résultat. La suspension de l’exécution du titre exécutoire est en vigueur à ce jour et le titre exécutoire reste non exécuté.

Le 10 février 2010, le tribunal de première instance rejeta l’action de la partie adverse. Par un arrêt du 15 février 2011, la cour d’appel donna raison à la partie adverse, infirma le jugement du tribunal de première instance et renvoya l’affaire devant ce tribunal pour un nouvel examen par une formation judiciaire différente.

La société requérante introduisit, le 27 février 2012, une nouvelle action contre l’autre société, demandant l’évacuation de ses locaux et alléguant que la possession de ses biens par cette dernière était illégale. Cette nouvelle action fut engagée après que la société requérante eut constaté que la procédure intentée par l’autre partie avait était retardée et que le titre exécutoire n’avait pas été exécuté.

Le tribunal de première instance décida, le 26 avril 2013, de joindre les deux actions. Par un jugement du 5 juin 2014, il rejeta l’action de la partie adverse et fit droit à celle de la société requérante en ordonnant son expulsion. Le 1 er octobre 2015, la cour d’appel accueillit l’appel interjeté par l’autre partie et renvoya l’affaire pour un réexamen.

Par la suite, le tribunal rejeta, le 14 août 2017, l’action de la partie adverse, donnant ainsi raison à la société requérante. Le 1 er mars 2022, la cour d’appel ordonna l’expulsion de l’autre société, refusant d’accorder les dommages et intérêts demandés par la société requérante. La Cour suprême de justice (CSJ) cassa toutefois, par une décision du 27 juillet 2022, le jugement et renvoya l’affaire devant la cour d’appel.

Le 11 avril 2023, la cour d’appel cassa le jugement du 14 août 2017 et décida de renvoyer l’affaire devant le tribunal de première instance pour réexamen. La procédure est en cours. Les procédures en réparation Première procédure

Le 31 janvier 2012, la société requérante introduisit une action en réparation contre l’État, fondée sur la loi n o 87 du 1 er juillet 2011 relative à la réparation par l’État des préjudices causées par la non-exécution des jugements et par la durée excessive des procédures. Suite à la non-exécution de la décision définitive du 7 décembre 2005, la requérante sollicita une indemnisation. Par une décision définitive de la CSJ du 2 octobre 2014, l’action fut rejetée au motif que le droit de la société requérante à l’exécution de la décision de justice en sa faveur ne fut pas violé du fait de la suspension de la procédure d’exécution. Deuxième procédure

Le 22 mars 2016, la société requérante introduisit deux actions distinctes en réparation, contestant, d’une part, la non-exécution de la décision définitive du 7 décembre 2005 et, d’autre part, la durée excessive de la procédure civile engagée par la partie adverse le 30 décembre 2007.

Par une décision définitive du 11 octobre 2017, la CSJ accueillit partiellement le grief tiré de la lenteur de la procédure civile et octroya la somme de 5 000 lei moldaves (MDL), soit environ 250 euros (EUR), au titre de dommages et intérêts non-pécuniaires. En revanche, par une décision définitive du 29 novembre 2017, la CSJ, après avoir réexaminé l’affaire, rejeta le grief tiré de l’inexécution de la décision de justice litigieuse dans un délai raisonnable. Troisième procédure

Le 14 novembre 2023, la société requérante introduisit une nouvelle action en réparation, réclamant 20 000 EUR pour préjudice moral au titre des deux griefs allégués. Le tribunal de première instance fit partiellement droit à sa demande, allouant 50 000 MDL (environ 2 500 EUR) pour préjudice moral. L’appel formé par la société requérante le 18 avril 2024 est pendant devant les juridictions nationales. Autres actions et démarches de la société requérante

Le 31 janvier 2012, la société requérante introduisit une action contre le ministère des Finances pour non-respect du délai raisonnable d’exécution de la décision contestée et demanda le recouvrement du manque à gagner. Cette action, après avoir été accueillie par le tribunal de première instance, fut rejetée par la CSJ le 2 octobre 2014.

Le 13 février 2015, la société requérante assigna l’autre partie en recouvrement des revenus non perçus et d’intérêts de retard.

Dans le cadre d’une procédure non contentieuse, la société requérante demanda, le 27 novembre 2015, la substitution du débiteur liquidé, l’annulation de la suspension du titre exécutoire du 7 décembre 2005 et la reprise de la procédure d’exécution. Le tribunal de première instance fit droit à cette demande, tandis que la cour d’appel la rejeta définitivement comme mal fondée le 21 février 2017.

Le 5 octobre 2018, la société requérante déposa une demande de mesures d’assurance, invoquant des agissements prétendument abusifs de la partie adverse pour avoir tergiverser dans l’action principale. Cette action est pendante en appel.

La société requérante formula plusieurs demandes d’accélération de la procédure. La dernière, datée du 9 août 2023, est restée sans réponse. EN DROIT

Le Gouvernement soulève d’emblée plusieurs exceptions préliminaires. Il excipe d’abord d’un abus de requête de la part de la société requérante et de son représentant légal, exprimé par un comportement « mala ‑ fide » , au motif d’avoir omis d’informé la Cour de la troisième procédure en réparation engagée le 14 novembre 2023, à l’issue de laquelle elle a obtenu des dédommagements moraux importants. Le Gouvernement excipe ensuite du non-épuisement des voies de recours internes et relève que l’exécution de la décision définitive a été suspendue en raison de l’action civile engagée par l’autre partie le 30 décembre 2007 et que la question de la durée de la procédure judiciaire sera traitée lors de l’examen de la dernière action de la société requérante, toujours pendante, qui couvre l’ensemble de la période de référence.

Enfin, le Gouvernement soutient que le grief tiré de l’article 13 est manifestement mal-fondé, car après que la présente demande a été communiquée aux parties, la société requérante s’était prévalue de manière inexplicable du même recours dont elle allègue l’inefficacité devant la Cour.

La société requérante retorque qu’elle n’a pas omis de relever des informations sur la dernière procédure en réparation, mais qu’elle n’a pas surchargé la Cour d’informations non sollicitées. Quant aux autres exceptions, la partie requérante souligna que le remède existant n’est que de nature compensatoire et que l’indemnisation accordée par les tribunaux nationaux n’est pas proportionnée aux standards de la Cour.

S’agissant d’abord de la première exception soulevée par le Gouvernement concernant l’abus du droit de recours individuel, la Cour n’a pas d’éléments permettant de penser que la requérante avait pour but de l’induire en erreur ( Gross c. Suisse [GC], n o 67810/10, § 28, CEDH 2014 ) . Elle estime donc qu’il convient de rejeter cette exception.

En ce qui concerne les deux autres exceptions, la Cour estime que, en tout état de cause, le recours indemnitaire exercé par la requérante ne lui a pas permis d’obtenir une réparation adéquate (comparer avec Gerasimov et autres c. Russie , n os 29920/05 et 10 autres, § 152, 1 er juillet 2014). Il convient donc de rejeter les exceptions.

La Cour rappelle que la durée « raisonnable » d’une procédure doit s’apprécier suivant les circonstances de la cause et à l’aide des critères suivants : la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés ( Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000 ‑ VII).

Dans les arrêts de principe Cravcenco c. Moldova, n o 13012/02, 15 janvier 2008 et Cristea c. République de Moldova, n o 35098/12, 12 février 2019, la Cour a conclu à la violation au sujet de questions similaires à celles qui font l’objet de la présente affaire.

Dans son analyse, la Cour relève la nature peu complexe de l’affaire. La durée pourrait s’expliquer par la jonction d’actions civiles aux prétentions différentes d’une part de la partie adverse contre la requérante pour la levée des obstacles à l’usage des lieux et d’autre part de la société requérante contre l’autre partie pour la constatation de la possession illégale des locaux. Cependant, les circonstances de l’espèce ne justifient pas la poursuite de l’affaire civile pendant une période aussi longue, plus de dix-sept ans, depuis le 30 décembre 2007.

La Cour déduit du dossier que la société requérante a fait preuve de diligence tout au long de la procédure et a agi de bonne foi, introduisant plusieurs actions pour accélérer l’examen de son affaire, mais sans succès.

Il ressort du dossier que l’ensemble de la durée de la procédure litigieuse, qui dépasse dix-sept ans pour trois degrés de juridiction, est surtout imputable aux juridictions nationales, en raison notamment d’au moins quatre renvois de l’affaire pour réexamen et d’autres actes de procédure qui ont contribué à la lenteur générale de la procédure.

Après avoir examiné l’ensemble des éléments de preuve qui lui ont été soumis, la Cour ne relève aucun fait ni argument propre à justifier la durée globale de la procédure au niveau national. À la lumière de sa jurisprudence en la matière, elle considère que, en l’espèce, la durée de la procédure en question, pour une période supérieure à dix-sept ans en raison de retards imputables aux juridictions internes, reste excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Il s’ensuit que ces griefs sont recevables.

La Cour constate en conséquence qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la durée excessive de la procédure civile.

Quant au grief tiré par la société requérante sur le terrain de l’article 13 de la Convention, la Cour estime, au vu des conclusions auxquelles elle est parvenue au paragraphe 36 ci-dessus, qu’elle a statué sur les principales questions juridiques soulevées dans cette affaire, et qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur ce point (voir, dans ce sens, Centre de ressources juridiques au nom de Valentin Câmpeanu c. Roumanie [GC], no 47848/08, § 156, CEDH 2014).

Le Gouvernement conteste ces thèses.

La Cour observe que la période de non-exécution alléguée par la société requérante en l’espèce a commencé le 7 décembre 2005, date à laquelle le titre exécutoire a été délivré ou, au plus tard, le 4 septembre 2006, date à laquelle la procédure d’exécution a été engagée.

La Cour rappelle son approche dans les affaires de non‑exécution dans lesquelles le recours indemnitaire s’est révélé ineffectif, où elle a statué qu’il convenait de prendre en compte la période globale de non‑exécution qui s’est écoulée jusqu’à la date du prononcé de son arrêt, et non pas seulement la période examinée par les juridictions nationales. En l’espèce, cette période s’élève actuellement à environ dix-neuf ans et quatre mois.

La Cour note que la décision de justice visée dans la présente requête a ordonné à la partie adverse de libérer les locaux commerciaux appartenant à la société requérante. Selon cette dernière, la non-exécution du titre exécutoire n’a fait que perturber et arrêter son activité entrepreneuriale, lui provoquant des dommages importants. Par conséquent, elle considère que la requérante a été privée, situation qui perdure à ce jour, d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

Dans le cadre de la procédure d’exécution de la décision définitive, la Cour observe qu’il était impossible pour l’huissier de justice de procéder à des mesures d’exécution pendant la période de suspension du titre exécutoire, malgré des demandes répétées en ce sens.

Constatant que ces griefs ne sont manifestement pas mal fondés au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables. Après examen de l’ensemble des éléments en sa possession, elle conclut, selon la jurisprudence bien établie de la Cour (voir tableau joint en annexe), à la violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocol n o 1.

Quant au grief tiré par la société requérante sur le terrain de l’article 13 de la Convention, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur ce point (voir Centre de ressources juridiques au nom de Valentin Câmpeanu, précité).

Le Gouvernement conteste ces sommes, qu’il juge exagérées et non ‑ justifiées. Quant aux frais et dépenses avancés, l’absence d’un contrat d’assistance juridique a été invoquée.

Quant aux documents en sa possession et à sa jurisprudence ( Cravcenco et Cristea, précitées), la Cour estime raisonnable d’allouer les sommes indiquées dans le tableau joint en annexe et rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit que cette requête révèle une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure civile introduite le 30 décembre 2007 par la partie opposée à la société requérante ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocol n o 1 en ce qui concerne les autres griefs relevant de la jurisprudence bien établie de la Cour (voir tableau joint en annexe) ; Dit qu’il n’a pas lieu d’examiner séparément les griefs formulés sur le terrain de l’article 13 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser à la société requérante, dans les trois mois, les sommes indiquées dans le tableau joint en annexe, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 septembre 2025, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Viktoriya Maradudina Andreas Zünd Greffière adjointe f.f. Président ANNEXE Requête concernant des griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 (durée excessive de la procédure civile et non-exécution du titre exécutoire, ainsi qu’absence de recours effectif à cet égard) Numéro et date d’introduction de la requête Nom de la société requérante et année d’enregistrement Nom et ville du représentant Début de la procédure Fin de la procédure Durée totale Nombre de degrés de juridiction Procédure de réparation Nom de la juridiction interne Date de la décision Indemnisation octroyée (en euros) Autres griefs relevant de la jurisprudence bien établie Montant alloué pour dommage moral (en euros) [1] Montant alloué pour frais et dépens (en euros) [2] 17185/15 02/04/2015 ‘ION DRAG’ S.R.L. 1997 Briceac Andrei Chișinău 03/12/2007 en cours Plus de 17 années et 7 mois 3 degrés de juridiction I. CSJ 02/10/2014 Aucune réparation allouée par les tribunaux II. L’action en réparation a été séparée : CSJ 11/10/2017 Les tribunaux ont octroyé 5 000 MDL (environ 250 EUR) à titre de la durée de la procédure. CSJ 29/11/2017 (réexamen) Aucune réparation allouée pour la non-exécution dans un délai raisonnable du titre exécutoire. III. Procédure pendante devant la cour d’appel : Jugement du tribunal de 1 ère instance 29/02/2024 Le tribunal de première instance a alloué 50 000 MDL (environ 2 500 EUR) pour préjudice moral. Le 18 avril 2024, la société requérante interjeta l’appel. L’affaire est pendante devant la cour d’appel. Article 6 § 1 - inexécution ou exécution tardive de décisions de justice internes et Article 1 du Protocole n o 1 - atteinte au droit au respect des biens ( Cebotari et autres c. Moldova , n os 37763/04 et 4 autres, 27 janvier 2009) : La société requérante se plaint de l’inexécution d’une décision de justice favorable adoptée le 07/12/2005, dont l’exécution fut ajournée pendant l’examen de la procédure judiciaire en cours. Titre exécutoire du 07/12/2005 Décision définitive de la CSJ du 22/06/2006 Procédure d’exécution entamée le 04/09/2006 3 900 400 [1] Plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. [2] Plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la partie requérante.