2ra-547/25 — Încasarea pletilor pentru

La 11 februarie 2023, Institutul Național al Justiției a depus cerere de chemare în judecată împotriva Cristinei Levodeanschi, solicitând, prin cererea de majorare a pretențiilor (fd.35-36), încasarea sumei de 45 855 lei cu titlu de prejudiciu.

În motivarea cererii de chemare în judecată, a invocat că în anul 2012, Levodeanschi Cristina a fost admisă în calitate de candidat la cursurile de formare inițială pentru funcția de procuror, iar în anul 2014, la 31 martie, aceasta a absolvit cursurile de formare inițială din cadrul Institutului Național al Justiției.

Potrivit prevederilor art. 27 alin. (1) și (2) din Legea privind Institutul Național al Justiției din 8 iunie 2006, pârâta, după absolvirea cursurilor de formare inițială, era obligată timp de 5 ani să participe la cursurile pentru suplinirea funcției de procuror, în modul prevăzut de Legea nr. 3 din 25 februarie 2016 cu privire la Procuratură, însă, potrivit scrisorii Consiliului Superior al Procuraturii din 14 noiembrie 2019, pârâta, până în anul 2019, nu a depus dosarul în scopul inițierii procedurii ce preced înscrierea în Registrul candidaților la funcțiile vacante de procuror și, respectiv nu a aplicat la concursurile anunțate de către Consiliul Superior al Procurorilor.

La 11 decembrie 2019, a înaintat în adresa pârâtei pretenția cu privire la chemarea acesteia de a-și onora cu bună-credință obligațiile sale potrivit cadrului legal pertinent, însă pretenția a rămas fără nici un răspuns.

Prin urmare, referindu-se la prevederile art. 27 alin. (2) din Legea privind Institutul Național al Justiției din 8 iunie 2006, partea reclamantă a susținut că pârâta urmează să restituie bursa achitată în condițiile legii pe perioada formării inițiale, în sumă de 45 855 lei.

La 7 septembrie 2022, reprezentantul pârâtei, avocatul Iulian Rusanovschi, a depus cerere privind ridicarea excepției de tardivitate, solicitând respingerea acțiunii ca fiind tardivă. 1

În motivarea cererii, reprezentantul pârâtei a invocat că suntem în prezența unui litigiu de drept civil, iar termenul general de prescripție în care cel ce se consideră lezat în drepturi poate intenta o acțiune civilă este de 3 ani de zile, termen care începe să curgă la data de 31 martie 2014 și expiră la data de 31 martie 2017.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit corect starea de fapt și a aplicat în mod just prevederile art. 18 alin. (1), (3) și (4) și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 152 din 8 iunie 2006 privind Institutul Național al Justiției, constatând că apelanta nu a participat la concursurile pentru suplinirea funcției de procuror și nici nu a depus dosarul în vederea înscrierii în Registrul candidaților la funcțiile vacante, fapt ce justifică dreptul Institutului Național al Justiției de a solicita restituirea bursei primite pe perioada formării inițiale.

Instanța de apel a constatat că termenul de prescripție extinctivă nu a fost încălcat, întrucât dreptul la acțiune al Institutului Național al Justiției s- a născut la data la care acesta a aflat despre neparticiparea apelantei la 2 concursuri, respectiv la 20 noiembrie 2019, când a parvenit notificarea Consiliului Superior al Procurorilor din 14 noiembrie 2019, și nu la data absolvirii cursurilor de formare inițială.

În consecință, instanța de apel a apreciat că argumentele apelantei privind tardivitatea acțiunii sunt neîntemeiate, iar soluția primei instanțe privind respingerea excepției de prescripție și admiterea acțiunii este legală și întemeiată, motiv pentru care apelul a fost respins ca nefondat.

La 5 august 2025, avocatul Rusanovschi Iulian, în interesele apelantei Cristina Levodeanschi, a declarat recurs împotriva deciziei din 11 decembrie 2024 a Curții de Apel Chișinău, solicitând admiterea recursului, casarea integrală a deciziei instanței de apel și a hotărârii primei instanțe, cu emiterea unei noi decizii prin care acțiunea înaintată de Institutul Național al Justiției să fie respinsă integral ca fiind depusă în afara termenului de prescripție, precum și încasarea cheltuielilor de judecată din contul intimatei.

În motivarea recursului, recurenta a susținut că raportul juridic litigios s-a născut la data de 31 martie 2014, odată cu absolvirea cursurilor de formare inițială, iar obligația de a participa la concursurile pentru suplinirea funcției de procuror era reglementată de art. 18 din Legea nr. 152 din 8 iunie 2006, în redacția în vigoare la acel moment.

A invocat că, fiind în prezența unui litigiu de drept civil, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 31 martie 2014 și a expirat la 31 martie 2017, conform art. 267 și art. 272 Cod civil (redacția în vigoare la momentul nașterii raportului juridic), întrucât dreptul la acțiune se naște la data când persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.

În acest sens, a susținut că Institutul Național al Justiției putea și trebuia să cunoască despre neparticiparea recurentei la concursurile organizate în anul 2014, inclusiv la concursul din 24 iulie 2014, fără a aștepta notificarea Consiliului Superior al Procurorilor din 14 noiembrie 2019, astfel încât instanțele inferioare au apreciat eronat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Totodată, a invocat aplicarea greșită a art. 27 din Legea nr. 152/2006, în redacția modificată prin Legea nr. 85/2016, susținând că aceste dispoziții nu pot avea caracter retroactiv și nu pot guverna un raport juridic născut în anul 2014, în temeiul principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 6 din Codul civil. 3

Recurenta a mai arătat că admiterea unei acțiuni introduse peste termenul de prescripție afectează principiul securității raporturilor juridice și dreptul la un proces echitabil, cu trimitere la art. 6 CEDO și art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, susținând că soluțiile instanțelor inferioare sunt arbitrare și întemeiate pe o interpretare nerezonabilă a probelor.

Art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă legea nu prevede altfel”.

Art. 432 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale. Temeiurile menționate la alin. (1) lit. d)–f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanţa de apel.”

Art. 442 alin. (1), (2) din Codul de procedură civilă: „(1) Judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii contestate prin prisma temeiurilor prevăzute la art. 432. Instanța invocă, din oficiu, neatragerea în proces a persoanelor ale căror drepturi sunt lezate prin hotărâre. (2) În recurs nu pot fi administrate noi probe, cu excepția celor care dovedesc cheltuielile de judecată și despăgubirile menționate la art. 372 alin. (3). Aprecierea probelor dată de prima instanță și de instanța de apel este obligatorie pentru instanța de recurs, cu excepția cazului în care se invocă temeinic art. 432 alin. (1) lit. e) sau în care Curtea Supremă de Justiție examinează cauza după trimitere la rejudecare. La examinarea recursului, prevederile art. 372 se aplică în mod corespunzător”.

Art. 433 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă: „(1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: f) recursul este vădit neîntemeiat”.

Art. 440 alin. (1), (2) din Codul de procedură civilă: „(1) În cazul în care se constată existența unuia dintre temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părților, declară recursul inadmisibil. 4 (2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele și temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție și se expediază părților”.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) și art. 432 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție verifică legalitatea deciziilor instanțelor de apel prin prisma temeiurilor prevăzute de lege, iar potrivit art. 433 alin. (1) lit. f), recursul este inadmisibil dacă este vădit neîntemeiat.

Potrivit cadrului legal și jurisprudenței constante, recursul nu constituie o a treia jurisdicție de fond, ci o cale extraordinară de atac destinată examinării legalității hotărârii instanței de apel în limitele erorilor de drept invocate. Prin urmare, simplele critici referitoare la aprecierea probelor sau dezacordul față de concluziile instanței inferioare nu pot fundamenta admisibilitatea recursului.

Completul reține că instanța de recurs examinează cauza în limitele motivelor invocate în cererea de recurs, potrivit art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neputând analiza alte pretinse încălcări care nu au fost invocate de recurentă.

Analizând motivele invocate de Cristina Levodeanschi, Completul constată că recurenta susține, în esență, că instanța de apel ar fi apreciat eronat momentul nașterii dreptului la acțiune și ar fi aplicat greșit normele privind prescripția extinctivă, considerând că termenul de prescripție a început să curgă din anul 2019, iar nu din 31 martie 2014, data absolvirii cursurilor de formare inițială.

Totodată, recurenta invocă aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 152 din 8 iunie 2006 privind Institutul Național al Justiției, în redacția modificată, susținând că raportul juridic era guvernat de normele în vigoare la data absolvirii.

Din considerentele deciziei atacate rezultă însă că instanța de apel a examinat expres problema prescripției prin prisma art. 272 Cod civil, reținând că dreptul la acțiune se naște la data la care titularul dreptului a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea acestuia, și a motivat că Institutul Național al Justiției a luat cunoștință despre neparticiparea recurentei la 5 concursurile pentru suplinirea funcției de procuror la data recepționării notificării Consiliului Superior al Procurorilor din noiembrie 2019.

Argumentele recurentei potrivit cărora reclamantul ar fi trebuit să cunoască încă din anul 2014 despre neparticiparea sa la concursuri vizează aprecierea circumstanțelor de fapt și a conduitei autorităților implicate, aspecte deja analizate de instanțele inferioare.

Or, potrivit art. 442 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu reexaminează circumstanțele de fapt stabilite de instanțele inferioare și nu procedează la o nouă evaluare a probelor, decât în măsura în care se invocă temeinic caracterul arbitrar ori vădit nerezonabil al raționamentului instanței de apel, situație care nu este demonstrată în prezenta cauză.

Recurenta nu indică o normă de drept material interpretată contrar jurisprudenței uniforme și nici nu demonstrează existența unei erori de drept calificate în aplicarea normelor privind prescripția extinctivă sau a principiului neretroactivității legii.

În ansamblu, motivele invocate nu relevă erori de drept material sau procedural în sensul art. 432 din Codul de procedură civilă, ci tind la o reinterpretare a circumstanțelor cauzei și la exprimarea dezacordului față de soluția instanței de apel.

Prin urmare, recursul declarat de Cristina Levodeanschi este vădit neîntemeiat.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) și (2), art. 433 alin. (1) lit. f) și art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă