2r-91/26 — Contestarea actelor executorului judecătoresc

La 26 noiembrie 2014, Societatea Comercială „Plastecotrans” S.R.L. (în continuare S.C. „Plastecotrans” S.R.L.), reprezentată de avocatul Vasile Lungu a depus o cerere de contestare a actelor executorului judecătoresc, îndreptată împotriva lui Corneliu Țurcan, Firmei „Sansilvia” S.R.L. (în continuare „Sansilvia” S.R.L.) în proces de insolvabilitate și a executorului judecătoresc Anatolie Bănărescu, cu participarea intervenienților accesorii Societății cu Răspundere Limitată „Moldcărbune” (în continuare „Moldcărbune” S.R.L.), Iurie Secu, Liviu Sorbalo, Societății cu Răspundere Limitată „Ivaro” (în continuare SRL „Ivaro”) și Bancii Comerciale „Moldindconbank” S.A. (în continuare BC „Moldindconbank” S.A.), solicitând anularea încheierii executorului judecătoresc Anatolie Bănărescu nr. 056-290r/2014 din 13 martie 2014, privind transmiterea bunurilor.

Prin încheierea din 19 iunie 2025 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, s-a respins ca neîntemeiată cererea depusă de S.C. „Plastecotrans” S.R.L. privind anularea încheierii executorului judecătoresc Anatolie Bănărescu nr. 056-290r/2014 din 13 martie 2014 privind transmiterea bunurilor.

La 30 iunie 2025, SRL „Ivaro”, reprezentată de avocatul Dmitri Lunga a depus recurs împotriva încheierii din 19 iunie 2025 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, solicitând casarea acesteia și emiterea unei noi decizii privind anularea încheierii executorului judecătoresc Anatolie Bănărescu.

La 30 iunie 2025, Corneliu Țurcan a contestat cu recurs încheierea din 19 iunie 2025 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, solicitând casarea acesteia, inclusiv din oficiu, a deciziei din 19 mai 2020 a Curții de Apel Chișinău, precum și a actelor judecătorești, emise ca urmare a adoptării deciziei din 19 mai 2020 a Curții de Apel Chișinău și anume: a încheierii din 16 octombrie 2023 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru și deciziei din 30 decembrie 2024 a Curții de Apel Chișinău, respingerea recursului depus de SRL „Ivaro” împotriva încheierii din 13 martie 2020 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, prin care s-a respins cererea de revizuire a hotărârii din 17 martie 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, cu menținerea în vigoare a hotărârii în cauză.

Prin decizia din 10 noiembrie 2025 a Curții de Apel Centru, s-au admis recursurile declarate de SRL „Ivaro”, reprezentată de avocatul Lunga Dmitri, 1 și Corneliu Țurcan împotriva încheierii din 19 iunie 2025 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru. S-a casat încheierea din 19 iunie 2025 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, și s-a restituit cauza spre rejudecare în aceeaşi instanţă, în alt complet de judecată.

La 26 noiembrie 2025, în temeiul art.250 alin. (1) lit.a) din Codul de procedură civilă, Corneliu Țurcan a depus cerere, prin care a solicitat emiterea unei hotărâri suplimentare deciziei din 10 noiembrie 2025 a Curții de Apel Centru.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2026 a Curții de Apel Centru s-a respins cererea depusă de Corneliu Țurcanu cu privire la emiterea unei hotărâri suplimentare deciziei din 10 noiembrie 2025 a Curții de Apel Centru.

La 20 februarie 2026, Corneliu Țurcanu a depus cerere de recurs împotriva încheierii din 19 ianuarie 2026 a Curții de Apel Centru, solicitând casarea acesteia, obligarea instanțe ierarhic inferioare să emită o hotărâre suplimentară prin care să se expună asupra temeiniciei și legalității încheierii de admisibilitate a cererii de revizuire formulate de SRL „Ivaro” și „Sansilvia” S.R.L., precum și emiterea unei încheieri interlocutorii în privința judecătorilor, cu sesizarea Inspecției judiciare.

În susținerea cererii de recurs, recurentul Corneliu Țurcanu a invocat că în mod neîntemeiat Curtea de Apel Centru a respins cererea de emitere a unei hotărâri suplimentare, întrucât, contrar prevederilor art. 250 alin. (1) lit. a) și art. 453 alin. (2) Cod de procedură civilă, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere esențial formulat în recursul anterior, și anume asupra temeiniciei și legalității încheierii de admisibilitate a cererii de revizuire, deși avea obligația să se expună inclusiv din oficiu asupra acesteia, iar omiterea respectivă și respingerea cererii de hotărâre suplimentară constituie o soluție arbitrară, contrară practicii Curții Supreme de Justiție și dispozițiilor legale aplicabile.

Art. 61 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) Participanţii la proces sînt obligaţi să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale. Instanţa judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmăreşte tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare.”

Art. 250 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură civilă: 2 „(1) Instanţa care a pronunţat hotărîrea emite, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, o hotărîre suplimentară dacă: a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii formulate de către părţi sau de către intervenientul principal; b) rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care pîrîtul trebuie să le îndeplinească; c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată ori a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.”

Art. 424 alin. (2) din Codul de procedură civilă: ,,(2) Curtea Supremă de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curţile de apel. (3) Încheierile Curţii Supreme de Justiţie nu se supun niciunei căi de atac.”

Art. 425 din Codul de procedură civilă: „Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la comunicarea încheierii.”

Art. 426 alin. (3) din Codul de procedură civilă: „(3) Recursul împotriva încheierii se examinează în termen de 2 luni într-un complet din 3 judecători, pe baza copiei certificate sau electronice a dosarului, pe baza recursului şi a referinţei la recurs, fără examinarea admisibilităţii şi fără participarea părţilor.”

Art. 427 lit. a) din Codul de procedură civilă: „Instanţa de recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii, este în drept: a) să respingă recursul şi să menţină încheierea.”

În continuare, din interpretarea sistemică a dispozițiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că instituția hotărârii suplimentare are un caracter excepțional, fiind incidentă exclusiv în ipoteza existenței unor omisiuni ale instanței de judecată la soluționarea fondului cauzei, respectiv atunci când aceasta nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, nu a indicat prestația concretă datorată sau nu a soluționat chestiunea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, mecanismul prevăzut de art. 250 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat ca o cale indirectă de reexaminare a 3 soluției pronunțate ori de completare a considerentelor instanței cu argumente suplimentare, ci este limitat strict la remedierea unor omisiuni evidente și verificabile din dispozitivul sau considerentele hotărârii.

În speță, se reține că, prin încheierea din 19 ianuarie 2026, Curtea de Apel Centru a respins cererea depusă de Corneliu Țurcanu privind emiterea unei hotărâri suplimentare la decizia din 10 noiembrie 2025 a Curții de Apel Centru, reținând în mod întemeiat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 250 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Examinând încheierea contestată prin prisma motivelor de recurs invocate, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție constată că aceasta este legală și întemeiată, fiind adoptată cu respectarea normelor de drept procesual și în concordanță cu circumstanțele cauzei.

Astfel, din conținutul deciziei din 10 noiembrie 2025 a Curții de Apel Centru rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra recursurilor declarate de participanții la proces și asupra motivelor invocate, dispunând casarea încheierii instanței de fond și remiterea cauzei spre rejudecare, în vederea elucidării tuturor circumstanțelor relevante pentru justa soluționare a litigiului.

În acest context, susținerea recurentului precum că instanța de apel ar fi omis să se pronunțe asupra temeiniciei și legalității încheierii de admisibilitate a cererii de revizuire nu poate fi reținută ca întemeiată, întrucât o asemenea analiză excedează limitelor procesuale ale examinării recursului în situația în care cauza a fost trimisă spre rejudecare, iar instanța de recurs nu a soluționat definitiv fondul litigiului.

Or, potrivit principiilor ce guvernează procesul civil, inclusiv al dublului grad de jurisdicție și al delimitării competențelor funcționale ale instanțelor, examinarea aspectelor ce țin de legalitatea și temeinicia admisibilității cererii de revizuire urmează a fi realizată în cadrul rejudecării cauzei de către instanța competentă, în baza probatoriului administrat și a argumentelor părților.

În consecință, criticile formulate de recurent vizează, în realitate, modul de soluționare a recursului anterior și nu relevă existența unei omisiuni în sensul art. 250 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ci tind la o reconsiderare a soluției pronunțate, ceea ce este inadmisibil în cadrul procedurii privind emiterea unei hotărâri suplimentare.

De asemenea, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține că Curtea de Apel Centru a motivat în mod explicit că, în condițiile casării încheierii și trimiterii cauzei spre rejudecare, nu era îndreptățită să se pronunțe asupra tuturor argumentelor invocate, acestea urmând a fi examinate de instanța de fond la rejudecarea cauzei, raționament care corespunde exigențelor legale și practicii judiciare constante. 4

Prin urmare, în absența unor temeiuri de fapt și de drept care să justifice emiterea unei hotărâri suplimentare, instanța de recurs conchide că încheierea din 19 ianuarie 2026 a Curții de Apel Centru este legală și întemeiată.

Subsidiar, instanța de recurs notează că constatările indicate în actul judecătoresc al Curții Supreme de Justiție nr.2ra-1199/23, invocat de Corneliu Țurcan cu titlu de practică judiciară sunt distincte de prezentul litigiu, în partea circumstanțelor, temeiurilor de fapt și de drept aplicabile, respectiv nu poate fi reținut drept cauză similară în scopul emiterii unei soluții identice.

De altfel, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că un caz particular nu constituie practică judiciară.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a notat că eventualitatea unor divergenţe de jurisprudenţă este inerentă în mod normal oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă teritorială. Astfel de divergenţe pot apărea şi în cadrul aceleiaşi instanţe, iar acest lucru nu se poate considera în sine contrar Convenţiei (Santos Pinto v. Portugalia, din 20 mai 2008, pct. 41; şi Parohia Greco- Catolică Lupeni şi alţii v. România (MC), pct. 116 (b)).

Având în vedere cele expuse, precum și faptul că instanța ierarhic inferioară a aplicat corect normele de drept incidente și a dat o apreciere corespunzătoare circumstanțelor cauzei, recursul declarat de Corneliu Țurcanu urmează a fi respins, cu menținerea încheierii contestate.

În conformitate cu art. 427 lit. a), art. 428 din Codul de procedură civilă,