Decizie nr. 62 din 13.05.2021

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională pe 4 noiembrie 2020 în baza articolelor 135 alin. (1) literele a) și b) din Constituție, 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale, de dnii Serghei Sîrbu și Corneliu Padnevici, deputați în Parlamentul Republicii Moldova.

Autorii sesizării îi solicită Curții Constituționale interpretarea articolului 70 alin. (3) din Constituție prin oferirea unui răspuns la următoarele întrebări: „ a) dacă întinderea inviolabilității parlamentare reglementate de articolul 70 alin. (3) din Constituție care operează doar pentru măsurile procesuale restrictive, enumerate expres și exhaustiv: reținere, arest, percheziție (cu excepția infracțiunii flagrante) și trimiterea în judecată, garantează pe deplin separarea puterilor în stat, păstrarea autonomiei parlamentare și a integrității Parlamentului, protejarea opoziției în cadrul Parlamentului, precum și protecția mandatului parlamentar? b) dacă imunitatea deputatului se răsfrânge și asupra măsurilor speciale de investigații precum interceptarea comunicațiilor, urmărirea și alte măsuri din aceeași categorie care restrâng drepturile fundamentale și limitează independența deputatului? ”

Totodată, autorii sesizării îi solicită Curții să verifice constituționalitatea articolului 63 alin. (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală.

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 122 din 14 martie 2003, sunt următoarele: Articolul 63 Bănuitul „(1) Bănuitul este persoana fizică față de care există anumite probe că a săvârșit o infracțiune până la punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte procedurale, după caz: 1) procesul-verbal de reținere; 2) ordonanța sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate; 3) ordonanța de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit. (1 1 ) Ordonanța de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit și informația despre drepturile prevăzute la articolul 64 se aduc la cunoștință în decurs de 5 zile din momentul de emitere a ordonanței, dar nu mai târziu de ziua în care bănuitul s-a prezentat sau a fost adus silit, ori din momentul de începere a primei acțiuni procedurale efectuate în raport cu acesta. În cazul în care există necesitatea dispunerii unor măsuri speciale de investigații în privința bănuitului, aducerea la cunoștință a ordonanței de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit și a drepturilor sale se amână în baza ordonanței motivate a procurorului, cu autorizarea judecătorului de instrucție pe o perioadă de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii motivate a perioadei până la 3 luni. În cazul infracțiunilor privind crima organizată, spălarea de bani, al infracțiunilor cu caracter terorist, al infracțiunilor de corupție și ale celor conexe actelor de corupție, termenul de amânare a aducerii la cunoștință poate fi prelungit până la 6 luni, la demersul procurorului, cu autorizarea judecătorului de instrucție. Fiecare prelungire a termenului de amânare a aducerii la cunoștință a ordonanței de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit și a drepturilor sale nu poate depăși 30 de zile. […]” ÎN DREPT A. Argumentele autorilor sesizării

Cu privire la articolul 70 alin. (3) din Constituție, care reglementează imunitatea deputaților, autorii sesizări consideră că în cazul în care autoritățile de investigație consideră necesar să efectueze măsuri speciale de investigații în privința deputaților ele trebuie să solicite acordul Parlamentului, așa cum o solicită în cazul reținerii, arestării, percheziționării sau trimiterii în judecată. Autorii sesizării menționează că măsurile speciale de investigație produc o ingerință în dreptul la viața privată a deputatului, garantat de articolul 28 din Constituție. În acest sens, pentru a fi asigurat un echilibru corect între interesele concurente, autorii sesizării consideră că Curtea trebuie să interpreteze articolul 70 alin. (3) din Constituție astfel încât să impună cerința încuviințării Parlamentului în cazul efectuării măsurilor speciale de investigație. Autorii sesizării menționează că Republica Moldova este în proces de tranziție spre democrație și are experiență politică autoritară în care nu poate fi exclusă ingerința altor puteri sau autorități în funcționarea normală a Parlamentului și nu poate fi garantată independența puterii judecătorești în totalitate. Din acest motiv, inviolabilitatea parlamentară trebuie să acopere varii repercusiuni importante asupra situației deputatului pentru a-i garanta în mod deplin independența. Având în vedere că percheziția reprezintă o măsură procesuală restrictivă, nu este clar de ce protecția inviolabilității parlamentare nu operează și în privința altor acțiuni de urmărire penală, care au același grad de repercusiune, precum interceptarea comunicațiilor sau a imaginilor, supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice, urmărirea vizuală etc.

Cu privire la contestarea articolului 63 alin. (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală, autorii sesizării consideră că urmărirea penală poate fi efectuată în privința unei fapte ( in rem ) sau în privința unei persoane ( in personam ). În cazul în care urmărirea penală este efectuată în privința unei persoane, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 12 din 7 februarie 2017, autoritățile de investigație trebuie să-i acorde persoanei vizate toate garanțiile caracteristice unei acuzații în materie penală. Această obligație este valabilă în cazul în care urmărirea penală a fost începută în privința unui subiect special, e.g. în privința unui deputat. Autorii sesizării menționează că pornirea urmăririi penale în privința unui subiect special comportă trăsăturile unei acuzații în materie penală, în sensul articolului 6 din Convenția Europeană. Prevederea contestată nu obligă autoritățile de investigație să recunoască în calitate de bănuit subiectul special în privința căruia a fost pornită urmărirea penală. Ordonanța de pornire a urmăririi penale în baza unei infracțiuni cu subiect special trebuie să se regăsească expres la articolul 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece ea presupune o împrejurare obiectivă determinată de statutul subiectului infracțiunii, care nu trebuie apreciat de la caz la caz. Potrivit autorilor sesizării, această omisiune încalcă dreptul la apărare, dreptul de a fi informat despre conținutul acuzației și despre drepturile procesuale de care beneficiază, precum și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, omisiunea în discuție plasează justițiabilii într-o incertitudine juridică continuă, fapt care contravine principiului calității legii, dreptului la apărare, dreptului la reputație și dreptul la examinarea cauzei într-un termen rezonabil. Potrivit autorilor sesizării, articolul 63 alin. (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală contravine articolelor 1 alin. (3), 20, 23, 26 și 28 din Constituție, în măsura în care nu prevede ordonanța de începere a urmăririi penale în baza unei infracțiuni cu subiect special. B. Aprecierea Curții

Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

În această cauză, Curtea a fost sesizată să interpreteze articolul 70 alin. (3) din Constituție și să verifice constituționalitatea articolului 63 alin. (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) literele a) și b) din Constituție, controlul constituționalității legilor și interpretarea Constituției, ține de competența Curții Constituționale.

De asemenea, conform articolelor 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale, deputații sunt abilitați cu prerogativa sesizării Curții Constituționale. Cu privire la interpretarea articolului 70 alin. (3) din Constituție

Autorii sesizării îi solicită Curții să extindă prin interpretare noțiunea de imunitate parlamentară în cazul efectuării măsurilor speciale de investigație în privința deputatului. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că inviolabilitatea parlamentară nu împiedică desfășurarea oricărei acțiuni de urmărire penală în privința deputatului (a se vedea HCC nr. 2 din 20 ianuarie 2015, § 68). Articolul 70 alin. (3) din Constituție stabilește că deputatul beneficiază de inviolabilitate parlamentară doar împotriva reținerii, arestării, percheziționării, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă, sau trimiterii în judecată a cauzei penale. În aceste cazuri, Constituția prevedere că Parlamentul trebuie să încuviințeze desfășurarea acțiunilor de urmărire penală în privința deputatului vizat prin ridicarea imunității parlamentare. În alte cazuri, Constituția nu stabilește că deputatul beneficiază de inviolabilitate parlamentară. Astfel, autoritățile de investigație pot porni urmărirea penală sau desfășura alte acțiuni de urmărire penală în privința deputatului (altele decât cele menționate în Constituție) fără încuviințarea Parlamentului. Prin urmare, inviolabilitatea parlamentară este limitată și protecția inviolabilității operează doar pentru anumite măsuri procesuale restrictive, enumerate expres și exhaustiv de Constituție (a se vedea HCC nr. 2 din 20 ianuarie 2015, §§ 69-70). Extinderea acestei noțiuni asupra măsurilor speciale de investigație desfășurate în privința deputatului presupune, în esență, atribuirea caracterului absolut inviolabilității parlamentare. În acest context, Curtea reține că, deși ea este abilitată să interpreteze prevederile Constituției, autorii sesizării solicită mai curând modificarea Constituției decât interpretarea ei. Prin urmare, acest capăt al sesizării este inadmisibil. Cu privire la controlul constituționalității articolului 63 alineatele (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală

Autorul sesizării consideră că articolul 63 alineatele (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală contravine dispozițiilor articolelor 1 alin. (3) [ preeminența dreptului ], 20 [ accesul liber la justiție ], 23 [ claritatea legii ], 26 [ dreptul la apărare ] și 28 [ viața intimă, familială și privată ] din Constituție.

Cu privire la incidența articolului 1 alin. (3) din Constituție, Curtea subliniază în jurisprudența sa că acest articol nu are o aplicabilitate de sine stătătoare. Acesta poate fi invocat, în special, dacă se constatată aplicabilitatea sa împreună cu alte dispoziții din Constituție (a se vedea HCC nr. 7 din 4 martie 2021, § 16).

Cu privire la incidența articolului 23 din Constituție, autorii sesizării menționează că omisiunea legislatorului de a stabili la articolul 63 alineatele (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală că ordonanța de pornire a urmăririi penale în baza unei infracțiuni cu subiect special reprezintă un act procedural care obligă autoritățile de investigație să recunoască persoana în calitate de bănuit plasează justițiabilii într-o stare de incertitudine juridică continuă. Reieșind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea §§ 17-21 infra ), Curtea reține că problema pusă în discuție de autorii sesizării vizează mai curând respectarea termenului rezonabil la etapa urmăririi penale, care este o cerință stabilită de articolul 20 din Constituție.

Cu privire la incidența articolelor 20 și 26 din Constituție, autorii sesizării menționează că pornirea urmăririi penale în privința unui subiect special are valența unei acuzații în materie penală. Curtea observă că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului operează cu conceptul „acuzației în materie penală” pentru a stabili momentul din care începe să curgă „termenul rezonabil” de examinare a cauzei stabilit de articolul 6 § 1 din Convenție (a se vedea cauza Pantea v. România , hotărârea din 3 iunie 2003, § 275).

Curtea Europeană a stabilit că noțiunea de „acuzație în materie penală” poate fi definită ca „notificarea oficială, venită din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau lipsa unor „repercusiuni importante pentru situația (persoanei)” ( Ibrahim și alții v. Regatul Unit [MC], hotărârea din 13 septembrie 2016, § 249; Simeonovi v. Bulgaria [MC], hotărârea din 12 mai 2017, § 110).

Curtea a analizat jurisprudența Curții Europene pentru a vedea dacă pornirea urmăririi penale în privința unei persoane poate reprezenta în sine o acuzație în materie penală.

Astfel, în cauza Von Hoffen v. Liechtenstein , 27 iulie 2006, Curtea Europeană a considerat că termenul rezonabil de examinare a cauzei a început să curgă din momentul începerii urmăririi penale împotriva reclamantului, având în vedere faptul că după acea dată autoritățile de investigație au efectuat mai multe acțiuni de urmărire penală în privința reclamantului, precum emiterea unui mandat de arest, efectuarea unei percheziții etc. (a se vedea § 36 din hotărâre). Curtea Europeană a avut aceeași abordare în cauzele Rezov v. Bulgaria , 15 februarie 2007, § 50, Polz v. Austria , 25 octombrie 2011, § 45, și Grigoryev v. Rusia , 23 octombrie 2012, § 91.

Pe de altă parte, în cauza Matskus v. Rusia , 21 februarie 2008, Curtea Europeană a considerat că termenul rezonabil de examinare a cauzei a început să curgă din momentul arestării reclamantului, deși urmărirea penală a fost începută cu o zi mai devreme (a se vedea § 71 din hotărâre). În cauza Kiršteins v. Letonia , 20 octombrie 2016, Curtea Europeană a considerat că termenul rezonabil de examinare a cauzei a început să curgă din momentul interogării reclamantului în calitate de suspect, deși urmărirea penală a fost începută cu câteva luni mai devreme. În acest caz, Curtea Europeană a menționat că nu s-a demonstrat că situația reclamantului a fost afectată în mod substanțial înainte ca acesta să fie interogat în mod oficial în calitate de suspect (a se vedea § 27 din hotărâre).

În concluzie, Curtea reține că pornirea urmăririi penale în privința unei persoane nu reprezintă , la modul general și abstract , o acuzație în materie penală . Această acțiune de urmărire penală poate comporta trăsăturile unei acuzații în materie penală doar în funcție de repercusiunile sale asupra situației unei persoane concrete și de caracterul acțiunilor de urmărire penală care vor fi desfășurate după pornirea urmăririi penale. Având în vedere faptul că nu poate verifica caracterul repercusiunilor pornirii urmăririi penale în cazuri particulare, competența sa fiind limitată la examinarea ingerințelor cu caracter abstract, Curtea reține că autorii sesizării nu au demonstrat incidența articolelor 20 și 26 din Constituție în cazul omisiunii invocate.

Cu privire la incidența articolului 28 din Constituție, Curtea constată că autorii sesizării nu au motivat contrarietatea dispozițiilor contestate cu norma constituțională nominalizată. În situații similare, Curtea a notat că simpla trimitere la un text din Constituție, fără explicarea pretinsei neconformități cu acesta a prevederilor legale contestate, nu echivalează cu un argument (HCC nr. 12 din 6 aprilie 2021, § 31 și jurisprudența citată acolo). Prin urmare, acest capăt al sesizării a fost declarat inadmisibil.

Prin urmare, în baza celor menționate supra, Curtea constată că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond. Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin. (1) literele a), b) și 140 din Constituție, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, 61 alin. (3) și 64 din Codul jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională DECIDE: 1. Se declară inadmisibilă sesizarea pentru interpretarea articolului 70 alin. (3) din Constituție și pentru controlul constituționalității articolului 63 alineatele (1) și (1 1 ) din Codul de procedură penală, depusă de dnii Serghei Sîrbu și Corneliu Padnevici, deputați în Parlamentul Republicii Moldova. 2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Președinte Domnica MANOLE Chișinău, 13 mai 2020 DCC nr. 62 Dosarul nr. 170a/2020