Decizie nr. 105 din 24.09.2020

La originea cauzei se află sesizarea privind controlul constituționalității prevederilor articolelor 59 alin. (5) și 73 alin. (7) din Legea privind societățile pe acțiuni nr. 1134 din 2 aprilie 1997, precum și interpretarea articolelor 20, 26 și 53 alin. (1) din Constituție, depusă de către dl Chiril Moțpan, deputat în Parlament.

Sesizarea a fost depusă la Curtea Constituțională pe 16 iunie 2020, în baza articolului 135 alin. (1) litera a) din Constituție.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 1134 din 2 aprilie 2004 privind societățile pe acțiuni

În argumentarea sesizării, autorul susține, în special, că angajații-membri ai organelor de conducere ale societăților pe acțiuni (membrii consiliului, membrii comisiei de cenzori, membrii organului executiv) aleși sau desemnați în funcție de către adunarea generală a acționarilor nu sunt în drept să conteste hotărârile adunării generale a acționarilor de revocare (eliberare) din funcția deținută chiar dacă acestea sunt ilegale.

Autorul sesizării afirmă că dispozițiile contestate discriminează angajatul-membru al organului de conducere ale unei societăți pe acțiuni în raport cu acționarul acestei societăți, deoarece acestuia din urmă i se oferă dreptul de a contesta hotărârile adunării generale a acționarilor pe care le consideră ilegale (articolul 59 alin. (5) din Legea privind societățile pe acțiuni), pe când angajatul-membru al organului de conducere a societății pe acțiuni nu are un asemenea drept. Astfel, hotărârea adunării generale a acționarilor de revocare din funcția deținută până la expirarea termenului pentru care a fost ales sau desemnat nu poate fi contestată în instanță de angajatul-membru al organului de conducere al societății pe acțiuni și prin aceasta se afectează dreptul la muncă, la salarizare, la protecție socială și la carieră profesională.

De asemenea, autorul sesizării a invocat eventuale contradicții între dispozițiile Legii cu privire la societățile pe acțiuni și cele ale Codului muncii care permit încălcarea și ignorarea drepturilor angajaților-membri ai organelor de conducere ale societății pe acțiuni.

Potrivit autorului sesizării, dispozițiile contestate sunt contrare articolelor 7, 15, 16, 20, 26, 43, 52, 53 și 54 din Constituție.

Totodată, autorul sesizării a solicitat interpretarea articolelor 20 [

Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale îi conferă deputatului în Parlament dreptul de a sesiza Curtea Constituțională.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Legii privind societățile pe acțiuni, ține de competența Curții Constituționale. De asemenea, una din atribuțiile Curții Constituționale, potrivit dispozițiilor articolului 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, articolului 4 alin. (1) lit. b) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și articolului 4 alin. (1) lit. b) din Codul jurisdicției constituționale, este interpretarea Constituției.

Autorul sesizării susține că norma contestată ar veni în contradicție cu articolele 7 [

Cu referire la pretinsa încălcare a articolelor 7, 15 și 54 din Constituție, Curtea subliniază că aceste norme comportă un caracter general și reprezintă imperative care stau la baza tuturor legilor Republicii Moldova și nu pot constitui repere separate. Aceste norme nu pot fi invocate de sine stătător, ci numai în coroborare cu un drept fundamental incident (a se vedea,

De asemenea, cu referire la pretinsa încălcare a articolelor 7, 15, 20, 52, 53 și 54 din Constituție, Curtea observă că autorul sesizării nu a adus argumente privind critica de neconstituționalitate. Sub acest aspect, Curtea reține că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. În aceste condiții, având în vedere enumerarea prevederilor constituționale în lipsa argumentelor care ar fundamenta pretinsa relație de contrarietate a dispozițiilor legale criticate față de acestea, Curtea nu poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate (a se vedea DCC nr. 5 din 20 ianuarie 2020, §§17-18).

Curtea nu poate reține argumentele cu referire la aplicabilitatea articolului 16 din Constituție. Curtea reiterează că egalitatea în fața legii și a autorităților publice presupune lipsa oricărei discriminări directe sau indirecte a persoanei. Discriminarea are loc atunci când persoanele care se află în situații asemănătoare sunt tratate în mod diferit (discriminare directă) sau atunci când persoanele care se află în situații diferite sunt tratate în același mod (discriminare indirectă), cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv și rezonabil (a se vedea, în acest sens, HCC nr. 29 din 22 noiembrie 2018, § 34; HCC nr. 3 din 18 ianuarie 2019, § 19; HCC nr. 6 din 10 martie 2020, §§ 29-30; HCC nr. 16 din 9 iunie 2020, § 32). Așadar, o condiție primordială pentru existența tratamentului diferențiat o reprezintă caracterul comparabil al situațiilor.

Curtea reiterează că principiul egalității nu presupune uniformitate. Acest principiu presupune un tratament egal în situații egale. Pentru situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În această cauză, nu există o situație de egalitate între persoana care are calitatea de acționar al societății pe acțiuni și persoana care are calitatea de angajat al societății pe acțiuni, chiar dacă deține concomitent și calitatea de membru al unuia din organele de conducere ale aceleiași societăți. Raporturile dintre acționar și societatea pe acțiuni își au originea în dispozițiile Codului civil și ale Legii privind societățile pe acțiuni și diferă substanțial de raporturile dintre salariat și angajator (societate pe acțiuni) reglementate de Codul muncii. Acționarul are dreptul de a participa la conducerea și activitatea societății pe acțiuni (articolul 254 alin. (1) din Codul civil ), de a participa la adunarea generală a acționarilor (articolul 25 alin. (1) din Legea privind societățile pe acțiuni) și de a-și exprima votul pentru sau contra hotărârilor adoptate în funcție de numărul și tipurile de acțiuni deținute (articolul 61 din Legea privind societățile pe acțiuni). Pe când angajatul nu are nici unul din drepturile menționate supra, chiar dacă ar putea, cu acordul său expres, fi desemnat de către adunarea generală a acționarilor în calitate de membru al unuia dintre organele de conducere

Cu privire la critica de neconstituționalitate a prevederilor contestate raportată la articolul 26 din Constituție, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Având în vedere faptul că articolul 73 alin. (7) din Legea privind societățile pe acțiuni extind legislația muncii asupra relațiilor dintre persoanele cu funcții de răspundere și societatea pe acțiuni, această extindere nu duce la confuzia raporturilor de muncă cu raporturile corporative. Mai mult, sub aspectul problemei ridicate de către autorul sesizării, prevederile legale din Codul muncii permit contestarea în instanța de judecată a actelor ce vizează litigii individuale de muncă dintre salariat și angajator.

În acest sens, o pretinsă incompatibilitate, invocată de autorul sesizării, între mai multe norme legale cuprinse în acte normative distincte nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și de aplicare a legii, a cărei rezolvare le revine instanțelor de judecată (a se vedea DCC nr. 91 din 19 septembrie 2019, § 19; DCC nr. 106 din 7 octombrie 2019, § 25; DCC nr. 24 din 2 martie 2020, § 24).

În jurisprudența sa, Curtea a reținut că scopul oricărei interpretări a normelor constituționale este de a asigura unitatea și perceperea corectă a conținutului și sensului lor autentic. Interpretarea oficială este imperativă în cazurile în care incertitudinea nu poate fi soluționată printr-o altă procedură jurisdicțională (DCC nr. 69 din 27 iunie 2017, § 22; DCC nr. 125 din 15 decembrie 2017, § 19; DCC nr. 96 din 6 august 2020, § 8).

Curtea reiterează că, având în vedere importanța interpretării dispozițiilor constituționale, Curtea Constituțională tratează sesizările de acest caracter cu o exigență deosebită. Acestea pot fi acceptate pentru examinare în fond doar în cazul în care dispoziția constituțională a cărei interpretare se solicită este incertă, ambiguă sau incompletă și în cazul în care Curtea nu s-a pronunțat anterior (DCC nr. 69 din 27 iunie 2017, § 23; DCC nr. 125 din 15 decembrie 2017, § 20; DCC nr. 96 din 6 august 2020, § 8).

Curtea constată că obiectul interpretării îl constituie prevederile cuprinse la articolele 20, 26 și 53 alin. (1) din Constituție.

Curtea nu a evidențiat în sesizare argumente suficiente privind necesitatea interpretării articolelor 20, 26 și 53 alin. (1) din Constituție și a reținut că prin întrebările formulate (§ 10 din prezentă Decizie) autorul sesizării se adresează la Curte nu pentru că textul Constituției ar fi neclar, ci mai curând pentru a obține o consiliere juridică.

Prin urmare, pe baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.