Decizie nr. 49 din 25.05.2020

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a textului ,,pe tot parcursul perioadei de observație, al procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului și/sau al procedurii de restructurare” conținut în articolul 104 din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012, ridicată de către dl Corneliu Țurcanu, parte în dosarul nr. 2i-754-2/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul central.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de către dl judecător Gheorghe Mîțu de la Judecătoria Chișinău, sediul central, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Dl Corneliu Țurcanu a împrumutat în anul 2012 o sumă de bani societății „Sansilvia” S.R.L.

Prin hotărârile judecătorești din 1 august 2013 și din 30 aprilie 2015, S.R.L. „Sansilvia” a fost obligată să achite dlui Corneliu Țurcanu datoria, dobânda calculată și penalitățile de întârziere.

Pe 4 aprilie 2014, S.R.L. „Sansilvia” a depus o cerere privind intentarea procedurii de insolvabilitate în privința sa.

Prin hotărârea Curții de Apel Chișinău din 5 iunie 2014, a fost dispusă intentarea procesului de insolvabilitate față de SRL „Sansilvia”.

Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 3 noiembrie 2014, s-a dispus trecerea la procedura de faliment a SRL „Sansilvia”.

La sfârșitul anului 2019 lichidatorul S.R.L. „Sansilvia” a solicitat instanței de insolvabilitate declararea nulă a contractului de împrumut încheiat în anul 2012 între dl Corneliu Țurcanu și S.R.L. „Sansilvia” și a altor acte ulterioare încheiate sau adoptate în baza acestui contract.

Pe 30 ianuarie 2020, dl Corneliu Țurcanu a solicitat ridicarea excepției de neconstituționalitate a textului ,,pe tot parcursul perioadei de observație, al procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului și/sau al procedurii de restructurare” conținut în articolul 104 din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012.

Prin încheierea Judecătoriei Chișinău, sediul central, din 30 ianuarie 2020, a fost admisă cererea de ridicare a excepției și a sesizat, în acest sens, Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 sunt următoarele:

Autorul excepției susține că textul „pe tot parcursul perioadei de observație, al procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului și/sau al procedurii de restructurare” conținut în articolul 104 din Legea insolvabilității este contrar dispozițiilor articolului 46 din Constituție, deoarece permite extinderea termenelor de prescripție în revendicarea bunurilor și anularea actelor juridice peste cele generale stabilite de normele Codului civil.

Autorul sesizării consideră că Legea insolvabilității oferă puteri absolute și nelimitate administratorului insolvabilității sau, după caz, lichidatorului, care poate iniția acțiuni în anularea actelor juridice ale debitorului insolvabil oricând în decursul procedurii de insolvabilitate (procedura de restructurare, procedura falimentului), care ar putea dura și mai mult de 15 ani.

Autorul sesizării nu neagă că prevederea contestată ar putea urmări un scop legitim, în sensul articolului 54 din Constituție, și anume contracararea abuzurilor comise de fosta conducere a companiei insolvabile. Totuși, lipsa unui termen limită în cadrul căruia poate fi intentată acțiunea de anulare a actelor juridice anulabile nu este proporțională cu scopul urmărit.

De asemenea, autorul sesizării solicită Curții Constituționale să-și extindă controlul de constituționalitate și asupra unui text similar din articolul 105 al Legii insolvabilității, care nu este aplicabil în cauza în care a fost ridicată excepția, însă aceasta ar contribui la prevenirea încălcării drepturilor omului în țară.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Legii insolvabilității, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate, ridicată de către dl Corneliu Țurcanu, în dosarul nr. 2i-754-2/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul central, este formulată de către subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție, așa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie textul ,,pe tot parcursul perioadei de observație, al procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului și/sau al procedurii de restructurare” conținut în articolul 104 [anularea unor acte juridice] din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012.

Curtea constată că norma contestată ar putea fi aplicată de către instanță, deoarece, după cum rezultă din sesizare, pe rolul instanței de judecată se află cererea lichidatorului privind anularea actelor juridice încheiate de debitorul insolvabil în perioada anterioară intentării procesului de insolvabilitate.

Curtea constată că textul criticat nu a constituit anterior obiect al controlului constituționalității.

Curtea pornește analiza sa de la afirmația autorului sesizării potrivit căreia textul „pe tot parcursul perioadei de observație, al procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului și/sau al procedurii de restructurare” conținut în articolul 104 din Legea insolvabilității ar veni în contradicție cu articolele 46 [dreptul la proprietate privată] și 54 [restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți] din Constituție, deoarece extinde termenele de prescripție.

Curtea relevă că dreptul de proprietate, garantat de Constituție, nu este un drept absolut, poate suporta anumite limitări și este susceptibil de ingerințe ale statului în ceea ce privește exercitarea atributelor sale. Instituirea anumitor limite este impusă de necesitatea asigurării unui echilibru între interesele individuale și interesul general, alteori ele au ca scop protecția drepturilor și libertăților altor persoane.

În acest sens, în

Legea insolvabilității, care include textul criticat, constituie un ansamblu de norme juridice care contribuie la respectarea drepturilor participanților la circuitul civil prin declanșarea unor proceduri colective de satisfacere a creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului insolvabil. Cuprinzând un domeniu vast, complex și dinamic al relațiilor sociale, legislatorul a reglementat detaliat procedura de insolvabilitate, competențele instanței, drepturile și obligațiile participanților, regimul bunurilor incluse în masa debitoare, precum și alte relații sociale specifice. Prevederile Legii insolvabilității se interpretează și se aplică în coroborare unele cu altele pentru a asigura atât caracterul unitar al procedurilor speciale reglementate, cât și eficiența actului de justiție (DCC nr. 150 din 26 decembrie 2019, §23-24).

Totodată, Curtea reține că un număr important de norme ale Legii insolvabilității sunt de natură de a restrânge dreptul de proprietate al anumitor participanți la procedurile judiciare și, în special, al debitorului insolvabil, care, prin efectul legii din momentul intentării procedurii judiciare este desesizat de la administrarea afacerii, iar posesia, folosința și dispoziția bunurilor trece de drept la administratorul insolvabilității sau, după caz, la lichidatorul debitorului insolvabil. Complexitatea cauzelor de insolvabilitate demonstrează că uneori incapacitatea de plată sau supraîndatorarea debitorului se datorează și unor acte juridice prejudiciabile încheiate în perioada anterioară intentării procesului de insolvabilitate, care au defavorizat patrimoniul insolvabilului și implicit pe creditorii acestuia, și invers, au consolidat poziția patrimonială a părții cu care s-a contractat. Din motivul că astfel de acte juridice ar putea fi de natură să afecteze patrimoniul debitorului insolvabil, legislatorul a înzestrat administratorul insolvabilității și/sau lichidatorul cu competența de a contesta în instanță unele acte juridice și a demonstra că ele sunt fictive, frauduloase, cu titlu gratuit sau

Din analiza sistemică, Curtea observă că potrivit normei legale, pentru anularea unor astfel de tranzacții urmează a fi întrunite cumulativ două condiții, și anume:

Afirmația autorului sesizării precum că termenele de prescripție stabilite de Legea insolvabilității pentru contestarea actelor juridice defavorabile debitorului depășesc termenele prevăzute de Codul civil, iar pe de altă parte ar putea să continue o perioadă incertă și prin aceasta ar afecta dreptul de proprietate al persoanelor care au contractat cu debitorul, nu poate fi reținută de Curte.

Așadar, instituirea prin lege a unei proceduri distincte de judecare a acțiunilor în vederea anulării unor acte juridice, încheiate de către debitor anterior intentării procesului de insolvabilitate, și stabilirea unor termene extinse sunt justificate de preocuparea legislatorului de a reglementa în mod judicios aspectele ce țin de această procedură. De altfel, în cadrul procedurii de insolvabilitate, administratorul/ lichidatorul are o poziție și o situație deosebită față de toate părțile și față de toți ceilalți participanți la procedură, nefiind parte în proces, ci participant la procedură, cu rol și atribuții determinate de lege. Acesta nu acționează în interes personal, ci în interesul bunei desfășurări a întregii proceduri, în interesul debitorului insolvabil, pentru reîntregirea patrimoniului acestuia, precum și în interesul creditorilor, pentru ca aceștia să își poată valorifica creanțele într-o măsură cât mai mare și cât mai operativ (a se vedea DCC nr. 32 din 14 iunie 2016,

).

Curtea constată că legislatorul deține competența deplină de a reglementa regimul juridic al proprietății (articolul 72 alin. (3) lit. i) din Constituție), de a reglementa activitatea economică, libertatea comerțului și activității de întreprinzător, crearea unui cadru favorabil tuturor factorilor de producție (articolul 126 alin. (2) din Constituție) și garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicție cu interesele societății (articolul 127 alin. (2) din Constituție). Aceste norme constituie fundamentul constituțional pentru legile organice care reglementează dreptul de proprietate privată, statutul juridic al persoanelor, capacitatea și modalitățile de încheiere a actelor juridice civile, modalitățile de apărare a drepturilor patrimoniale și termenele de prescripție în interiorul cărora se poate apăra dreptul încălcat.

Legea insolvabilității, care de asemenea trebuie să corespundă exigențelor dreptului de proprietate prevăzut de Constituție, cuprinde un ansamblu de norme juridice la aplicarea cărora se apelează în situații de criză în afaceri, atunci când debitorul nu mai este în stare să-și execute obligațiile ajunse la scadență. Pentru astfel de situații, deținând competența constituțională corespunzătoare, legislatorul a stabilit, pe lângă alte măsuri speciale, și termene de prescripție extinse, pentru a permite administratorului insolvabilității sau lichidatorului desemnat de instanță să înțeleagă toată complexitatea de relații ale debitorului insolvabil cu partenerii săi și să identifice contractele prejudiciabile care au dus debitorul la eșec, și, în măsura în care este posibil, să repare situația.

Curtea reține că reglementarea de către legislator, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - material sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene de prescripție speciale, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. În acest context, Curtea reamintește că în conformitate cu prevederile articolului 55 din Constituție, orice persoană trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora.

La fel și Curtea Europeană în jurisprudența sa a reținut că folosirea termenelor limitative (de prescripție sau de decădere dintr-un drept dacă nu este exercitat) urmărește un scop legitim în interesul general. Durata termenului este o chestiune asupra căreia statul are o marjă de apreciere, cu condiția ca termenul să nu fie atât de scurt, încât să fie inacceptabil (a se vedea,

Curtea ajunge la concluzia că termenele stabilite prin articolul 104 din Legea insolvabilității pentru contestarea în anulare a actelor juridice, chiar și fiind prelungite cu perioada de observație, perioada procedurii de insolvabilitate sau a procedurii falimentului nu încalcă dreptul de proprietate al celeilalte părți contractante dacă acestea au prejudiciat patrimoniul debitorului insolvabil, dar și al creditorilor acestuia.

Prin urmare, în baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.