Decizie nr. 37 din 07.04.2020

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 248 alin. (1) al Legii insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012, ridicată de către dl avocat Igor Litvinenco,

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de către dl judecător Alexandru Ceban de la Judecătoria Chișinău, sediul central, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Prin hotărârea Curții de Apel Chișinău din 22 februarie 2016 a fost intentat procesul de insolvabilitate în privința S.R.L. „Favoris Group” și a fost desemnat administrator al insolvabilității dl Radu Fortuna.

Pe 3 martie 2017, adunarea creditorilor a aprobat raportul final și bilanțul de lichidare a S.R.L. „Favoris Group” și a propus încetarea procesului de insolvabilitate cu radierea debitorului din registrul persoanelor juridice.

Pe 10 mai 2017, dl Radu Fortuna, lichidator al S.R.L. „Favoris-Group”, a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva dlui Andrei Coțofan (fost administrator și asociat al S.R.L. „Favoris-Group”) privind tragerea la răspundere în baza articolului 248 din Legea insolvabilității.

Prin încheierea Judecătoriei Chișinău, sediul central, din 30 ianuarie 2020, instanța de judecată a admis cererea privind ridicarea excepției și a sesizat, în acest sens, Curtea Constituțională, în vederea soluționării ei.

Autorul excepției susține că textul contestat din articolul 248 alin. (1) al Legii insolvabilității, care prevede competența administratorului insolvabilității / lichidatorului să inițieze o procedură de atragere la răspundere a membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere, precum și a altor persoane cărora le este imputabilă insolvabilitatea debitorului, ar afecta accesul liber la justiție [articolul 20] și dreptul la apărare [articolul 26 din Constituție] al persoanelor atrase la răspundere.

De asemenea, autorul sesizării invocă o eventuală interpretare contradictorie provocată de aplicarea combinată a articolelor 54 alin. (3), 59 alin. (1) și 248 alin. (1) din Legea insolvabilității potrivit căreia, în cazul în care chestiunea ce ține de competența administratorului a fost delegată adunării creditorilor și adunarea creditorilor s-a pronunțat prin hotărâre, această hotărâre rămâne obligatorie pentru toți. Astfel, consideră autorul sesizării, dacă adunarea creditorilor a hotărât neatragerea la răspundere subsidiară a administratorului asociat al debitorului insolvabil, lichidatorul desemnat de instanța de insolvabilitate nu ar fi îndreptățit să depună o cerere în instanța de insolvabilitate pentru atragerea la răspundere subsidiară a acestei persoane. În caz contrar, s-ar menține în vigoare o confuzie juridică potrivit căreia una și aceeași chestiune ar putea fi concomitent de competența a două organe: a adunării creditorilor (art.54 alin. (3)) fie a administratorului insolvabilității/ lichidatorului (articolul 248 alin.(1) din Legea insolvabilității).

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Legii insolvabilității, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate, ridicată de dl avocat Igor Litvinenco, în dosarul nr. 2i-894-1/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul central, este formulată de subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție, așa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie articolul 248 alin. (1) din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012.

Curtea constată că norma contestată ar putea fi aplicată de către instanță, deoarece, după cum rezultă din sesizare, pe rolul instanței de judecată se află cauza civilă privind tragerea la răspundere subsidiară a dlui Andrei Coțofan.

Curtea constată că textul criticat nu a constituit anterior obiect al controlului constituționalității.

Curtea reține că autorul sesizării susține că norma contestată vine în contradicție cu articolele 20 [accesul liber la justiție] și 26 [dreptul la apărare] din Constituție.

Legea insolvabilității, care include textul criticat, constituie un ansamblu de norme juridice care contribuie la respectarea drepturilor participanților la circuitul civil prin declanșarea unor proceduri colective de satisfacere a creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului insolvabil. Cuprinzând un domeniu vast, complex și dinamic al relațiilor sociale, legislatorul a reglementat detaliat procedura de insolvabilitate, competențele instanței, drepturile și obligațiile participanților, regimul bunurilor incluse în masa debitoare, precum și alte relații sociale specifice. Prevederile Legii insolvabilității se interpretează și se aplică în coroborare unele cu altele pentru a asigura atât caracterul unitar al procedurilor speciale reglementate, cât și eficiența actului de justiție (DCC nr. 150 din 26 decembrie 2019, §§23-24).

Curtea reține că articolul 248 alin. (1) din Legea insolvabilității, care include textul contestat, prevede că dacă în cadrul procesului sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvabilitate a debitorului, la cererea administratorului insolvabilității/lichidatorului instanța de insolvabilitate poate dispune ca o parte din datoriile debitorului insolvabil să fie suportate de membrii organelor lui de conducere și/sau de supraveghere, precum și de orice altă persoană, care i-au cauzat insolvabilitatea

Pornind analiza de la eventuala contradicție a dispoziției contestate cu articolul 20 din Constituție, Curtea reține că procesul de tragere la răspundere a membrilor organelor de conducere a debitorului insolvabil, ca și întregul proces de insolvabilitate, decurge în fața instanței de judecată. Doar instanța de judecată deține competența de a hotărî atragerea la răspundere patrimonială a persoanelor cărora le este imputabilă insolvabilitatea, după examinarea probelor pertinente și stabilirea tuturor elementelor specifice răspunderii civile. Respectiv, cei care au fost identificați de către administrator/lichidator ca fiindu-le imputabilă insolvabilitatea debitorului sunt participanți la proces, dispun de întregul arsenal de mijloace procesuale de a se apăra atât în instanța de insolvabilitate (articolul 248 alin. (4)), cât și în instanța de recurs (articolul 248 alin.(6)). Prin urmare, Curtea nu găsește întemeiate alegațiile autorului sesizării privind încălcarea dreptului la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente

Curtea nu reține ca fiind întemeiate nici afirmațiile potrivit cărora norma contestată ar încălca dreptul la apărare protejat de articolul 26 din Constituție.

Competența administratorului insolvabilității / lichidatorului de a iniția proceduri de atragere la răspundere a persoanelor care au cauzat prejudicii și au provocat debitorului starea de insolvabilitate rezultă atât din dispoziția contestată, cât și din scopul general al procesului de insolvabilitate, care îl obligă să întreprindă în numele debitorului insolvabil, orice măsuri de urmărire a datornicilor în scopul de a păstra, majora și valorifica cât mai eficient masa debitoare prin toate mijloacele legale disponibile, pentru executarea cât mai deplină a creanțelor creditorilor (articolul 68 alin. (2)). În conținutul normei contestate legislatorul operează cu expresii de gen „dacă în cadrul procesului sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvabilitate a debitorului”, „instanța de insolvabilitate poate dispune ca o parte din datoriile debitorului insolvabil să fie suportate de membrii organelor lui de conducere”, expresii care impun concluzia că instanța de judecată doar în rezultatul examinării probelor va decide dacă persoanei i se impută starea de insolvabilitate a debitorului și partea din datorie care poate fi pusă în sarcina ei. Mai mult, teza a doua din articolul 248 alin. (4) prevede că persoana se poate elibera de solidaritate dacă demonstrează că a acționat nevinovat la adoptarea unor anumite decizii ale organelor colective de conducere ale debitorului insolvabil. Respectiv, în fața instanței are lor un veritabil proces judecătoresc care permite persoanei a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită să exercite fără nicio îngrădire dreptul la apărare, precum și căile legale de atac.

Dacă persoana căreia i se impută insolvabilitatea debitorului nu este de acord cu soluția pronunțată de instanța de insolvabilitate, acesta poate contesta hotărârea respectivă. În acest sens, articolul 8 alin. (1) al Legii insolvabilității prevede că hotărârile și încheierile instanței de insolvabilitate pot fi contestate numai cu recurs și numai în cazurile prevăzute expres de Legea insolvabilității. Articolul 248 alin. (6) din aceeași lege prevede că hotărârea instanței de judecată prin care se atrag la răspundere membrii organelor de conducere ale debitorului insolvabil sau oricare persoană căreia îi este imputabilă insolvabilitatea debitorului poate fi atacată cu recurs de persoanele vizate în ea.

Suplimentar, Curtea notează că proceselor de insolvabilitate le sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă ce se referă la reprezentare. În acest sens, articolul 75 prevede că, în proces civil, persoanele fizice își pot apăra interesele personal, prin avocat sau avocat stagiar (alin. (1)).

Respectiv, nu există niciun indiciu care ar demonstra că norma contestată ar afecta dreptul la apărare protejat de articolul 26 din Constituție.

Eventualele confuzii ce derivă din interpretările articolelor 54 alin. (3) și 59 alin. (1) combinate cu articolul 248 alin.(1) din Legea insolvabilității nu reprezintă o problemă de constituționalitate, dar o problemă de interpretare și de aplicare a legii. Curtea reiterează că această competență le revine instanțelor de judecată de drept comun (DCC nr. 130 din 2 decembrie 2019, § 22; DCC nr. 6 din 23 ianuarie 2020, § 29; DCC nr. 28 din 12 martie 2020, § 56; DCC nr. 35 din 23 martie 2020, § 29).

Prin urmare, în baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.