Decizie nr. 122 din 21.11.2019

La originea cauzei se află excepția de neconstituționalitate a cuvântului „pecuniare" din definiția noțiunii „incapacitate de plată" din articolul 2 al Legii insolvabilității nr.149 din 29 iunie 2012, ridicată de către dna avocat Viorica Gladun, în dosarul nr.2i-2046/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul central.

Excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională pe 17 octombrie 2019 de către dl judecător Gheorghe Mîțu din cadrul Judecătoriei Chișinău, sediul central, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Pe 3 decembrie 2018, S.R.L. „Vedacon" a depus în fața instanței de judecată o cerere introductivă prin care a solicitat intentarea procesului de insolvabilitate în privința Î.C.S. „DELTA M.C.M. 93" S.R.L.

În cererea introductivă, creditorul a indicat că prin Hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani, s-a dispus încasarea datoriei din contul debitorului Î.C.S. „DELTA M.C.M. 93" S.R.L. în beneficiul creditorului S.R.L. „Vedacon". Creditorul a trimis titlul executoriu spre executare, iar datoria nu a fost achitată, fapt care i-a dat motiv să considere că debitorul nu este apt să asigure plata datoriei scadente.

Prin încheierea Judecătoriei Chișinău, sediul central, din 11 decembrie 2018 a fost admisă cererea introductivă, cu desemnarea administratorului provizoriu.

În cadrul ședinței de judecată, dna avocat Viorica Gladun a ridicat excepția de neconstituționalitate a textului „pecuniare" conținut în definiția noțiunii „incapacitate de plată" de la articolul 2 din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019, Judecătoria Chișinău, sediul central, a admis ridicarea excepției și a sesizat Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107 din 6 iunie 2002, sunt următoarele:

Autorul excepției susține că capacitatea de plată a unei întreprinderi reprezintă posibilitatea acesteia de a-și respecta obligațiile cu toate bunurile din patrimoniu. Potrivit autorului excepției, posibilitățile de plată se reflectă prin existența atât a banilor cât și a altor bunuri care pot fi evaluate în bani, dar noțiunea „incapacitate de plată" nu face referire la bunuri, ci doar la bani, ca element pentru determinarea capacității sau a incapacității de plată a debitorului.

Mai mult, autorul susține că este încălcat dreptul de proprietate al debitorului, deoarece acesta are în activ bunuri mobile și imobile care, transformate în bani, ar reprezenta o valoare suficientă pentru stingerea datoriilor.

Potrivit autorului excepției, dispozițiile contestate sunt contrare articolelor 9, 46 și 127 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Legii insolvabilității, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate, ridicată de către dna avocat Viorica Gladun, în dosarul nr. 2i-2046/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul central, este formulată de către subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie cuvântul „pecuniare", conținut în definiția noțiunii „incapacitate de plată" din articolul 2 din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea notează că prevederile criticate au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici similare într-o altă excepție de neconstituționalitate (a se vedea DCC nr. 94 din 23 septembrie 2019, § 19).

Mai mult, Curtea observă că, sub aparența unor critici referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, autorul solicită verificarea unei norme care stabilește o definiție generală, prin care legislatorul a explicat o noțiune inclusă în articolul 2 al Legii insolvabilității, și nu a unei norme aplicabile situației juridice concrete, condiție esențială pentru admisibilitatea sesizării (a se vedea DCC nr. 69 din 19 iunie 2018, § 19).

Totodată, Curtea menționează că Legea insolvabilității stabilește cadrul juridic privind stabilirea unei proceduri colective pentru satisfacerea creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului cu scopul obținerii fondurilor necesare pentru acoperirea creanțelor. Legea insolvabilității asigură, sub supravegherea instanței, executarea obligațiilor de plată de către persoanele care se află în situație de criză financiară și nu sunt capabile să-și îndeplinească obligațiile contractuale asumate.

Definiția noțiunii „incapacitate de plată", ca multe altele din Legea insolvabilității, este concepută să asigure interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în raport cu participanții la procedura de insolvabilitate.

Mai mult, Curtea reține că normele legale trebuie interpretate de către instanțele de judecată având în vedere și celelalte prevederi care reglementează raporturile juridice în spiritul garanțiilor constituționale ale previzibilității și protecției drepturilor părților. Legea insolvabilității prevede că, pe baza aprecierii motivelor de insolvabilitate și a faptelor constatate în cadrul examinării cererii introductive, instanța de insolvabilitate decide cu privire la intentarea procedurii de insolvabilitate sau cu privire la respingerea cererii introductive.

Prin urmare, debitorul poate răsturna prezumția incapacității de plată prin prezentarea probelor care să confirme că are capacitatea de a-și onora obligațiile pecuniare.

Cu referire la criticile aduse cuvântului „pecuniar" din definiția menționată, Curtea menționează că semnificația termenului contestat poate fi dedus nu doar cu ajutorul consultanței juridice de specialitate, ci și din sensul obișnuit al acestuia (a se vedea

Curtea reține că, având prerogativa constituțională de a garanta și ocroti proprietatea privată, de a reglementa activitatea economică, de a asigura libertatea comerțului și a activității de întreprinzător, legislatorul a stabilit că obligațiile civile trebuie executate în mod corespunzător, cu bună-credință, la locul și în momentul stabilit [articolul 858 alin. (2) din Codul civil]. Dacă debitorul în mod nejustificat nu își execută obligația, creditorul poate să ceară, în condițiile legii și, după caz, ale contractului executarea silită a obligației [articolul 901 alin. (1) din Codul civil], inclusiv obținerea plății silite a sumelor de bani [articolul 912 alin. (1) din Codul civil].

În cazul în care debitorul nu-și poate, din lipsă de mijloace financiare, achita datoriile ajunse la scadență și nu întreprinde nicio măsură pentru a-și remedia sau a-și soluționa relația cu creditorul, acesta din urmă este îndreptățit să se adreseze la instanța competentă pentru a porni un proces de insolvabilitate împotriva debitorului său (articolul 18 din Legea insolvabilității), în vederea încasării forțate a creanței pe care o are.

Curtea menționează că doar instanța, în baza articolului 34 alin. (1) din Legea insolvabilității, hotărăște, ca urmare a aprecierii cauzei de insolvabilitate și a faptelor constatate în cadrul examinării cererii introductive, în privința intentării procedurii de insolvabilitate sau respingerii cererii introductive.

Pentru a determina dacă debitorul este insolvabil și pentru a porni procedurile judiciare stabilite, instanța trebuie să stabilească incapacitatea lui de plată, adică, i) dacă debitorul are datorii pecuniare (bănești) ajunse la scadență și ii) dacă lipsesc sau sunt insuficiente mijloacele bănești pentru a plăti și stinge aceste datorii. La determinarea capacității de plată a debitorului, instanța nu va avea în vedere obligațiile care trebuie executate în natură (revendicarea unui bun, înlăturarea unui obstacol, etc.), precum nici valoarea bunurilor corporale și incorporale deținute sau creanțele pe care le are față de terți. Legislatorul a stabilit cert că pentru a constata incapacitatea de plată a debitorului are importanță doar existența obligațiilor pecuniare (datoriilor bănești) neachitate și dacă debitorul către acest moment nu a găsit alte modalități de stingere a obligațiilor pecuniare, în privința lui se aplică procedurile reglementate de Legea insolvabilității în scopul achitării forțate a acestor datorii. În caz contrar s-ar provoca o incapacitate de plată în lanț, afectând și creditorii debitorului insolvabil.

Din considerentele menționate, Curtea relevă că instanțele judecătorești pot stabili caracteristicile esențiale ale obligațiilor pecuniare doar în baza textului care îl specifică, adică prin aplicarea simplă a regulilor de interpretare lingvistică. Așadar, textul legii este suficient de clar și există repere obiective care ajută destinatarul și interpretul legii să prevadă sensul exact al termenului contestat.

Prin urmare, în baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.