2ra-293/25 — încasarea prejudiciului material si moral, precum si compensarea cheltuielilor de judecată

La 9 iunie 2023, Veaceslav Mîrza i a depus cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratului Național de Securitate Publică cu privire la încasarea prejudiciului material și moral, precum și compensarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că, la 6 noiembrie 2021 în baza procesului verbal cu privire la contravenție nr.MAI05 405860 i-a fost aplicată sancțiunea contravențională în sumă de 750 de lei. În temeiul art. 34 alin. (3) din Codul contravențional, amenda în mărime de 375 de lei a fost achitată în data de 8 noiembrie 2021, fapt confirmat prin nota de plată nr. 6096241502448606, prin intermediul serviciului guvernamental de plăți electronice MPay.

A menționat că, prin hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Ciocana din 13 mai 2022, a fost anulată decizia de sancționare din 6 noiembrie 2021 emisă în baza procesului verbal cu privire la contravenție nr.MAI05 405860. Hotărâre menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 1 februarie 2023.

Reclamantul a notat că la 20 martie 2023 a solicitat Serviciului Fiscal de Stat returnarea amenzii achitate de 375 de lei, iar prin răspunsul din 7 aprilie 2023 s-a refuzat întru restituirea amenzii, solicitând prezentarea actului irevocabil în care s-a dispus restituirea amenzii contravenționale.

A afirmat că s-a adresat Judecătoriei Chișinău, sediul Ciocana pentru emiterea actului judecătoresc prin care să fie dispus restituirea amenzii contravenționale de 375 de lei de către Serviciul Fiscal de Stat, însă i s-a comunicat că această chestiune urmează să fie soluționată de către Judecătoria Chișinău, sediul Centru conform Codului de procedură civilă.

La 12 februarie 2024 și 15 februarie 2024, reclamantul Veaceslav Mîrza, reprezentat de avocatul Eugeniu Bujoreanu, a depus cerere de concretizare prin care a invocat că pretențiile acestuia urmează a fi îndreptate împotriva Inspectoratului Național de Securitate Publică din cadrul Inspectoratului General de Poliție ca unic pârât. Totodată a concretizat și temeiul de drept - Legea nr. 1545/1998, precum și pretențiile, solicitând astfel încasarea de la Inspectoratul Național de Securitate Publică suma de 1 000 de lei cu titlu de prejudiciu moral cauzat pentru atragerea eronată la răspundere contravențională și lezarea dreptului la prezumția nevinovăției și suma de 375 de lei cu titlu de prejudiciu material 1 suferit prin achitarea forțată a amenzii contravenționale, precum și compensarea cheltuielilor de judecată în mărime de 1 000 de lei pentru asistența juridică acordată.

Întru consolidarea soluției sale, instanța de apel a reținut că, prin hotărâre judecătorească definitivă, procesul contravențional intentat lui Veaceslav Mîrza a fost încetat pentru lipsa faptei contravenției, iar ulterior acesta a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin aplicarea nelegală a sancțiunii contravenționale. Acțiunea civilă înaintată împotriva Inspectoratului Național de Securitate Publică a fost admisă parțial de instanța de fond, fiind acordat prejudiciul moral și cheltuielile de asistență juridică.

Instanța de apel a constatat că soluția instanței de fond este rezultatul aprecierii corecte a materialului probator și al interpretării juste a normelor de drept, inclusiv a prevederilor Legii nr. 1545-XIII din 25 februarie 1998, Codului contravențional și Codului civil. Instanța de fond a reținut în mod temeinic că prejudiciul moral poate fi reparat independent de existența unui prejudiciu material, iar cuantumul acestuia se stabilește potrivit principiilor compensării rezonabile și echitabile, ținând cont de natura dreptului lezat, de durata procedurilor contravenționale și de suferințele psihice cauzate reclamantului.

Referitor la critica apelantului privind lipsa calității procesuale pasive, Curtea de apel a reținut că, potrivit cadrului legal aplicabil, prejudiciul cauzat prin aplicarea ilicită a amenzii contravenționale de către alte organe decât instanța de judecată se repară de către organul care a aplicat sancțiunea, Inspectoratul Național 2 de Securitate Publică având statut de persoană juridică de drept public și capacitate procesuală.

În ceea ce privește cheltuielile de asistență juridică, instanța de apel a stabilit că acestea au fost reale, necesare și rezonabile, fiind dovedite prin actele anexate la dosar, iar admiterea lor este conformă dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Instanța de apel a mai reținut că partea apelantă nu a contestat soluția primei instanțe în partea respingerii pretenției privind prejudiciul material, motiv pentru care, în limitele apelului, această chestiune nu poate fi examinată.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală și întemeiată, argumentele apelantului având un caracter formal și nefiind susținute prin probe pertinente și admisibile. În lipsa unor probe noi apte să răstoarne concluziile instanței inferioare, hotărârea atacată urmează a fi menținută, iar apelul respins ca neîntemeiat.

În esență, în argumentarea recursului, cu reiterarea motivelor de fapt și de drept expuse anterior, recurentul a indicat că decizia instanței de apel este neîntemeiată și nelegală, întrucât nu ar fi fost elucidate complet circumstanțele relevante și nu ar fi fost aplicate corect normele de drept material și procesual. În esență, recurentul susține că răspunderea pentru repararea prejudiciului în temeiul Legii nr. 1545/1998 presupune întrunirea condițiilor legale și constatarea caracterului ilicit al acțiunilor/inacțiunilor autorității competente, iar simpla existență a unui proces-verbal contravențional și anularea sancțiunii nu ar echivala, automat, cu stabilirea caracterului ilicit al acțiunilor autorității în sensul legii speciale.

Recurentul a afirmat că instanțele ar fi extins nejustificat sfera aplicării Legii nr. 1545/1998 și ar fi interpretat greșit normele ce guvernează repararea prejudiciului cauzat în proceduri contravenționale.

Totodată, recurentul a contestat concluzia privind existența și întinderea prejudiciului moral, arătând că intimatul nu ar fi demonstrat, prin probe pertinente și admisibile, suferințe efective și legătura de cauzalitate care să justifice cuantumul stabilit, iar aprecierea instanțelor ar fi fost una formală și neconformă criteriilor legale ale echității și rezonabilității. În aceeași logică, recurentul critică soluția privind cheltuielile de asistență juridică, invocând că nu ar fi fost verificate suficient caracterul real, necesar și rezonabil al acestora.

Un argument central al recursului vizează calitatea procesuală pasivă, recurentul susținând că pârâtul corespunzător ar fi trebuit să fie Ministerul Justiției (ca reprezentant al statului în procedura de reparare a prejudiciului), iar nu INSP, 3 în condițiile reglementărilor Legii nr. 1545/1998 și ale cadrului legal privind repararea prejudiciilor cauzate de autorități. În opinia recurentului instanța de apel a respins nejustificat această critică și a reținut greșit că organul constatator ar fi direct ținut să repare prejudiciul.

De asemenea, recurentul a invocat încălcări procesuale privind modul de examinare a cauzei și aprecierea probelor, susținând că argumentele sale nu au fost analizate efectiv, iar hotărârile atacate ar conține raționamente neconvingătoare în raport cu circumstanțele și normele aplicabile. În sprijin, recurentul face trimitere la practică judiciară în cauze similare, invocând necesitatea aplicării unitare a legii și a unei abordări conforme jurisprudenței relevante.

Art. 433 alin.(1) lit. a) și f) din Codul de procedură civilă: ,,Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: f) recursul este vădit neîntemeiat.

Art. 432 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curții Supreme de Justiție; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanța nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale. Temeiurile menționate la alin. (1) lit. d)–f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanța de apel.”

Art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă: ,,Judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii contestate prin prisma temeiurilor prevăzute la art. 432. Instanța invocă, din oficiu, neatragerea în proces a persoanelor ale căror drepturi sunt lezate prin hotărâre.”

Art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă: „În cazul în care se constată existența unuia dintre temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părților, declară 4 recursul inadmisibil. Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele și temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție și se expediază părților.”

Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (1) lit. a)-f) și alin. (2) din Codul de procedură civilă. Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că procedura admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă.

Din analiza prevederilor legale reținute supra, rezultă că admisibilitatea/ inadmisibilitatea recursului urmează să însușească în condițiile Codului de procedură civilă exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil bazat pe temeiuri concludente și serioase. Astfel, normele citate oferă un drept exclusiv al instanței de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.

Completul Curții Supreme de Justiție notează, că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare convingătoare și întemeiată în condițiile nominalizate mai sus. În consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanțele expuse se referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului și filtrului de admisibilitate.

Or, dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel, nu constituie temei de casare a deciziei contestate, or, recursul exercitat conform Secțiunii a II-a are un caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia în fapt.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție remarcă că potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele ierarhic inferioare. Forța atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor și concluziile făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

Argumentele invocate de recurent au primit un răspuns complet, coerent și explicit în actul judecătoresc contestat. În aceste condiții, criticile formulate în recurs nu exprimă decât un simplu dezacord subiectiv față de soluția adoptată de 5 instanța ierarhic inferioară, fără a evidenția vreo eroare de drept sau de fapt care să justifice casarea deciziei.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține că nu orice dezacord cu soluția instanței ierarhic inferioare echivalează cu o încălcare a principiilor de drept sau cu o hotărâre arbitrară. Or, instanța de apel a identificat corect obiectul apelului și limitele investirii, a stabilit și expus circumstanțele relevante, precum și a analizat normele incidente și le-a aplicat în mod argumentat cauzei.

Iar argumentele recurentului, formulate pe temeiul art. 432 alin. (1) lit. b) și e) din Codul de procedură civilă, nu evidențiază reale erori de drept ale instanței de apel, or, instanța de apel a reținut în mod corect existența unui act de reabilitare, ca premisă esențială pentru angajarea răspunderii statului, în sensul legislației speciale și generale incidente.

Astfel, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție va considera recursul declarat de Inspectoratul Național de Securitate Publică, ca fiind vădit neîntemeiat, prin urmare inadmisibil.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) și (2), art. 433 alin. (1) lit. f) și art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Consideră inadmisibil recursul declarat de Inspectoratul Național de Securitate Publică, împotriva deciziei din 5 februarie 2025 a Curții de Apel Centru. Încheierea este irevocabilă. Președinte Stela Procopciuc Judecători Ion Munteanu Gheorghe Stratulat 6