CASE OF VOD BAUR IMPEX S.R.L. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property (Article 1 of Protocol No. 1 - Positive obligations;Article 1 para. 1 of Protocol No. 1 - Peaceful enjoyment of possessions)
CASE OF VOD BAUR IMPEX S.R.L. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2022)
Tradus
ș
i revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)
CURTEA
EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA
A PATRA
CAUZA VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 17060/15)
HOTĂRÂRE
(Fond)
Art. 1 din Protocolul nr. 1
• Obligații
pozitive
•
Respectarea bunurilor
•
Refuzu
l
de a acorda
despăgubiri după
anularea
parțială
a contractului de vânzare
a
proprietății
încheiat cu o autoritate
publică
care nu
deținea
proprietatea
•
Evaluar
e
extrem de
rigidă
a
instanțelor
interne a
pretențiilor societății
reclamante
ș
i
nepăstrarea
unui just echilibru între interesele concurente
STRASBOURG
26 aprilie 2022
DEFINIT
IVĂ
26 iulie 2022
Hotărârea
a
rămas definitivă
în
condițiile prevăzute
la art. 44 § 2 din
Convenți
e.
Poate suferi
modificări
de
formă.
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND)
În cauza Vod Baur Impex S.R.L. împotriva României,
Curtea
Europeană
a Drepturilor Omului
(Secția
a patra),
reunită
într-o
cameră compusă
din
:
Yonko Grozev,
președinte,
Tim Eicke,
Faris
Vehabović,
Iulia Antoanella Motoc,
Armen Harutyunyan
,
Pere Pastor Vilanova,
Jolien Schukking,
judecători,
ș
i Ilse Freiwirth,
grefier adjunct de
secție
,
Având în vedere:
cererea (nr. 17060/15)
îndreptată
împotriva României, prin care o societate
comercială
cu
răspundere limitată,
Vod Baur Impex S.R.L.
(„societatea
reclamantă”),
a sesizat Curtea, la 24 iunie 2015, în temeiul art.
34
din
Convenția
pentru
apărarea
drepturilor omului
ș
i a
libertăților
fundamentale
(„Convenția”);
decizia de a comunica cererea Guvernului României
(„Guvernul”);
observaț
iile
părților;
după
ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 noiembrie 2021
ș
i
la 15 martie 2022,
pronunță
prezenta
hotărâre, adoptată
la
aceeași dată:
INTRODUCE
RE
Cererea
societății
reclamante,
depusă
în temeiul art. 1 din Protocolul
nr. 1,
privește
neacordarea de daune-interese de
către autoritățile naționale
în urma
anulării parțiale
a unui contract de vânzare încheiat cu Municipiul
București.
ÎN FAPT
Societatea
reclamantă
este o societate
română
cu sediul social
la
București.
A fost
reprezentată
de doamna M. Voicu, avocat în
București.
Guvernul a fost reprezentat de agentu
l
său
guvernamental, cel mai recent
doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de
părți,
pot fi rezumate
după
cum
urmează.
I. CONTRACTUL
DE VÂNZAR
E
La 26 septembrie 2006, societatea
reclamantă
a
cumpărat
de la Municipiul
București („vânzătorul”),
reprezentat de Consiliul Local
al Sectorului 1
București,
o proprietate cu o
suprafață totală
de 283 mp,
situat
ă
într-o
clădire supraetajată
cu apartamente pentru uz privat. Proprietatea
1
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
în sine era
compusă
din
spații
comerciale dispuse pe mai mult de
două
etaje:
parterul, în
suprafață
de 151,58 mp, utilizat pentru vânzarea cu
amănuntul; ș
i
un
spațiu
aflat la subsol, în
suprafață
de 131,62 mp, pentru depozitarea
mărfurilor.
Vânzarea includea, de asemenea, cota
indiviză
de teren,
în
suprafață
de 23,47 mp.
Prețul
întregii
proprietăți
era de 600
788,56 lei
românești
(RON) (aproximativ 172
000 euro
–
EUR),
sumă plătită
în principal în
tranșe
lunare, pe o
perioadă
de trei ani
.
La 14 februarie 2007, societatea
reclamantă
a încheiat un contract
de închiriere
pentru o
perioadă
de zece ani pentru proprietate cu o
bancă
privată.
Chiria a fost
stabilită
la 8 000 EUR pe
lună.
Întrucât
spațiul
aflat
la subsol
era într-o stare
tehnică precară,
societatea
reclamantă ș
i banca
au încheiat
un acord prin care aceasta din
urmă
trebuia
să
efectueze
anumite
lucrări
de amenajare necesare, în contul a
două
luni de chirie.
II.
ACȚIUNEA INTRODUSĂ
DE UN
TERȚ
PENTRU ANULAREA
PARȚIALĂ
A CONTRACTULUI DE VÂNZA
RE
La 5 noiembrie 2007,
asociația
de proprietari care îi reprezenta
pe proprietarii
apartamentelor private din
clădirea
în litigiu a introdus
o
acțiune
în
fața instanțelor
civile, solicitându-le anularea contractului
de vânzare în ceea ce
privește spațiul
aflat la subsol în
suprafață
de 131,62 mp
(supra, pct.
5).
S-a
susținut că suprafața
în
cauză
fusese
deținută
întotdeauna
de
asociația
de proprietari.
Ambele
părți
la contractul de vânzare au fost citate ca pârâte
în
procedură.
Prin decizia din 25 octombrie 2010, Curtea de Apel
București
a confirmat
hotărârea instanțe
i de prim grad din 18 februarie 2009
ș
i a anulat
parțial
contractul de vânzare. A
reținut,
în
esență, că
Municipiul
București
vânduse o proprietate pe care nu o
deținea,
întrucât
spațiul
aflat la subsol
aparținuse
întotdeauna
asociației
de proprietari.
În
consecință,
societatea reclam
antă
trebuia
să
modifice contractu
l
de închiriere încheiat cu banca: întrucât putea închiria numai parterul, chiria
era
redusă
la 6 000 EUR p
e
lună.
Societatea
reclamantă
a transmis o scrisoare
către
Consiliul Loca
l
al Sectorulu
i
1
București,
solicitând rambursarea tuturor cheltuielilo
r
(inclusiv a
prețului)
suportate în
legătură
cu proprietatea pe care o pierduse
în urma
anulării parțiale
a contractului de vânzare.
La 9 decembrie 2011, Consiliul Local al Sectorului 1
București
a
răspuns
la ultima cerere a
societății
reclamante
transmisă
la 14 noiembrie
2011; afirma
că,
având în vedere faptul
că prețul
de vânzare privea întreaga
proprietate, astfel cum fusese stabilit într-un raport de evaluare, trebuia
mai întâi
să dispună
un alt raport de evaluare care
să stabilească
valoarea
corespunzătoare
a
spațiului
aflat la subsol.
Primăria
era la acea
dată
în proces
de angajare a unui nou expert evaluator; de
îndată
ce
obținea
noul raport
de evaluare, urma
să
ramburseze
societății
reclamante suma
corespunzătoare
părții
din proprietate de care fusese
privată.
2
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
III.
ACȚIUNEA INTRODUSĂ
DE SOCIETATEA
RECLAMANTĂ
ÎN VEDEREA
OBȚINERII
DE
DAUNE-INTERESE
PENTRU PRIVAREA DE PROPRIETATE
A.
Instanța
de fond
La 13 februarie 2012, societatea
reclamantă
a introdus o
acțiune
împotriva Municipiului
București,
solicitând daune-interese
pentru prejudiciul suferit în urma
anulării parțiale
a contractului de vânzare
din 26 septembrie 2006. La o
dată ulterioară,
societatea
reclamantă
ș
i-a modificat cererea, introducând, de asemenea, o
acțiune
în
garanție
pentru
evicțiune
împotriva Consiliului Local al Sectorului 1
București.
Societatea
reclamantă susținea că
avea dreptul
să
-i fie acordate
daune-interese pentru proprietatea de care fusese
privată, susținând că pârâți
i
trebuie
să răspundă
pentru
evicțiunea
pe care o suferise. De asemenea, estima
prejudiciile pe care le suferise
după
cum
urmează:
279 420
RON
(echivalentul a aproximativ 65
000 EUR), pentru suma
plătită
pentr
u
proprietatea
pierdută;
34 400 RON (echivalentul a aproximativ 8 000 EUR)
pentru cheltuielile suportate în timpul
lucrărilor
de amenajare a
spațiului;
alte cheltuieli
legate de proprietatea
pierdută, ș
i anume 6
645,45 RON
(echivalentul a aproximativ 1
546 EUR) pentru cheltuielile de
judecată
suportate în cursul
acțiunii
de anulare; 17
032,32 RON (echivalentul
a aproximativ
3 960
EUR) pentru cheltuielile suportate în momentul
încheierii contractului de vânzare (inclusiv impozitul pe proprietate, taxele
notariale, taxa de evaluare
ș
i taxa de înscriere în cartea
funciară); ș
i, în
sfârșit,
619 200 RON
(echivalentul a aproximativ 144
000 EUR) reprezentând
foloase nerealizate, corespunzând pierderii venitului din închiriere ca urmare
a
anulării parțiale
a contractului de vânzare.
A invocat prevederile art. 1701-1703 din Codul civil (infra, pct.
32-
33).
Municipiul
București
a argumentat
că
nu are
locus standi
în pro
cedură,
subliniind
că
acest contract fusese încheiat cu Consiliul Local al Sectorului 1
București,
care încasase, de asemenea,
prețul proprietății
vândute; aceasta
din
urmă
a argumentat
că, dimpotrivă,
Municipiul
București
era cel care
vânduse proprietatea
ș
i avea astfel calitate
procesuală.
Ambele
entități
au argumentat
că,
în temeiul legii aplicabile,
ș
i anume al vechiului Cod civil
(infra, pct.
33),
cumpărătorul
care a suferit o
evicțiune parțială
avea dreptul
doar la valoarea de
piață
a
proprietății
pierdute la momentul
evicțiunii,
nu la o parte
proporțională
a
prețului, așa
cum se solicitase.
La 14 martie 2013,
instanța
a numit un expert care
să
prezinte
două
rapoarte de evaluare: primul raport, prezentat în octombrie 2013,
stabilea
că
valoarea de
piață
a
proprietății
pierdute la momentul
evicțiuni
i
era de 102 830 EUR; cel de-al doilea raport, prezentat în decembrie 2013,
stabilea
că
cheltuielile suportate pentru amenajarea
proprietăți
i
erau în valoare de 63 691 EUR.
La 3 aprilie 2014, Tribunalul
București
a admis
parțial acțiunea
societății
reclamante.
3
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
A
hotărât că
Municipiul
București
avea calitate
procesuală,
în calitate
de
vânzător
al
proprietății.
În plus, a constatat
că
societatea
reclamantă
era
îndreptățită să primească
daune-interese ca urmare a
evicțiunii parțiale
cauzate de anularea
parțială
a contractului de vânzare.
În conformitate cu art.
1347-1348 din vechiul Cod civil (infra,
pct.
30-
31
ș
i33),
care era în vigoare la momentul
evicțiunii ș
i astfel aplicabil
cauzei, precum
ș
i al probelor depuse la dosar, inclusiv cele
două
rapoarte
de evaluare ale
experților
(supra, pct.
16),
instanța
a decis
să
acorde
societății
reclamante 279 420 RON (echivalentul a aproximativ 65 000 EUR
– prețul
proprietății
pierdute);
o
sumă echivalentă
cu 17
464,50 EUR
(pentru cheltuielile
de amenajare a
spațiului
aflat în proprietate pierdut);
7 027,87 RON (echivalentul a aproximativ 2 067 EUR
–
taxele notariale
ș
i
taxa de evaluare);
ș
i, în cele din
urmă,
16 000
EUR cu titlu de foloase
nerealizate.
Instanța
a respins ca
nesusținute
sau nefondate restul capetelor
de cerere din cererea pentru acordarea de daune-interese.
B.
Instanța
de apel
Societatea
reclamantă ș
i Municipiul
București
au introdus apel
împotriva
hotărârii instanței
de fond. În timp ce prima a criticat suma
acordată
de
instanță
cu titlu de daune-interese,
cealaltă
parte
ș
i-a reiterat argumentul
potrivit
căruia
nu avea calitate
procesuală ș
i
că,
în orice caz,
cumpărătorul
avea dreptul
să primească
la valoarea de
piață
a
proprietății
pierdute
la momentul
evicțiunii.
La 24 noiembrie 2014, Curtea de Apel
București
a admis apelul
vânzătorului ș
i, în
consecință,
a respins
pretențiile societății
reclamante.
22.
Instanța
a constatat
că
prima
instanță
a comis o eroare prin aplicarea
dispozițiilor
legale care reglementau
garanția vânzătorului
contra
evicțiunii,
în
măsura
în care aceste
dispoziții
nu erau aplicabile în
speță. Instanța
de apel
a constatat
că, odată
ce contractul de vânzare fusese anulat
parțial,
această
parte era
considerată că
nu a existat
niciodată,
precum
ș
i
că
se aplica
principiul
restitutio in integrum
; cu toate acestea, în lipsa unui contract,
nici
garanția
pentru
evicțiunea aferentă
contractului nu putea exista.
C. Înalta
Curte de
Casație ș
i
Justiție
Societatea
reclamantă
a declarat recurs împotriva
hotărârii curții
de apel. A
susținut că evicțiunea
era
definită
drept o pierdere a
proprietăți
i
ca urmare
a faptelor sau
acțiunilor
unui
terț;
în
această privință,
anularea
contractului de vânzare reprezenta o
evicțiune. Garanția
contra
evicțiunii
îi revenea
vânzătorului,
care vânduse o proprietate pe care nu o
deținea.
În plus,
societatea
reclamantă
a
susținut că
interpretarea
dată
de
instanța
de apel
a
dispozițiilor
legale care reglementau
garanția
contra
evicțiunii
o
făcea să
fie
lipsită
de orice
semnificație ș
i o împiedica
să producă
vreun efect.
4
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
În plus, chiar
părțile
pârâte au admis
că dispozițiile
privind
garanția
contra
evicțiun
ii erau aplicabile
ș
i nu au contestat decât suma care urma
să
fie
acordată
cu titlu de daune-interese în temeiul
legislației
relevante.
Prin urmare,
instanța pronunțase
o
hotărâre
ultra petita
,
pronunțându
-se
asupra unui aspect care nu fusese ridicat de vreuna din
părțile
la
procedură.
O astfel de decizie era
nelegală
ș
i constituia un abuz de drept procesual.
La 4 martie 2015, Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
a respins recursul
ș
i a confirmat
raționamentul instanței
de apel.
25.
Instanța
a considerat
că
anularea contractului de vânzare reprezenta
mai mult decât o
simplă evicțiune;
anularea implica faptul
că
contractul
nu a fost considerat
niciodată
existent; în
consecință, părțile
aveau dreptul
să
beneficieze de
restitutio in integrum
,
ș
i anume
să
fie plasate în
pozițiile
în care
fuseseră
înainte de semnarea contractului. Prin urmare, societatea
reclamantă
avea dreptul
să obțină
rambursarea
prețului plătit ș
i plata
de daune-interes
e
nu pe baza
garanției
contra
evicțiunii,
ci pe baza
principiului
restitutio in integrum
.
Dispozițiile
legale care reglementau
anularea contractelor
ș
i
garanția
contra
evicțiunii
erau mutual exclusive
ș
i nu puteau fi aplicate simultan.
Pe de
altă
parte, prin respingerea capetelor de cerere ale
societății
reclamante,
instanța
de apel nu procedase
ultra
sau
plus petita
,
întrucât acordas
e
prioritate unei chestiuni de ordine
publică, ș
i anume
aplicarea
corectă
a legii în raport cu faptele cauzei.
IV.
ACȚIUNEA INTRODUSĂ
DE SOCIETATEA
RECLAMANTĂ
ÎN TEMEIUL
PRINCIPIULUI
RESTITUTIO IN INTEGRUM
(
ACȚIUNE
ÎN
RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ
)
Potrivit Guvernului, la 7 martie 2018, societatea
reclamantă
a introdu
s
o
acțiune
în
răspundere civilă delictuală
(infra, pct.
35)
în
fața
Tribunalului
București
împotriva Municipiului
București,
solicitând rambursarea
prețulu
i
plătit
pentru proprietatea
pierdută ș
i a cheltuielilor de amenajare.
La 17 ianuarie 2019,
instanța
a respins
acțiunea societății
reclamante
ca
prescrisă. Instanța
a considerat
că
o astfel de
acțiune
trebuia
introdus
ă
în termenul general de
prescripție, ș
i anume trei ani (infra, pct.
35),
calculată
din momentul în care
hotărârea
de anulare a contractului de vânzare a devenit
definiti
vă, ș
i anume 25 octombrie 2010 (supra, pct.
9).
29.
Hotărârea
nu a fost
atacată ș
i a
rămas definitivă
la 9 iulie 2019.
CADRUL JURIDIC
Ș
I PRACTICA RELEVANTE
I. Codul
civil
Art. 1695-1706 din Codul civil
reiterează, deși
cu
modificări ușoare,
conținutul
art. 1337-1351
din vechiul Cod civil; acestea stabilesc
garanția
vânzătorului
contra
evicțiunii
.
5
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
Potrivit art.
1336-133
7
din vechiul Cod civil,
vânzătorul răspund
e
către cumpărător
de
liniștita
posesie
ș
i de viciile bunului
cumpărat.
Art. 1695
din noul Cod civil prevede
că vânzătorul
este de drept obligat
să
îl garanteze
pe
cumpărător
împotriva
evicțiunii
care l-ar împiedica total sau
parția
l
în
stăpânirea netulburată
a bunului
cumpărat. Garanția
este
datorată
împotriva
evicțiunii
ce
rezultă
din
pretențiile
unui
terț
numai
dacă
acestea
sunt întemeiate pe un drept
născut
anterior datei
vânzării ș
i care nu a fost ad
us
la
cunoștința cumpărătorului până
la acea
dată.
Art. 1701-1702 din noul Cod civil (similare
conținutului
art. 1341-
1348 din vechiul Cod civil)
prevăd că cumpărătorul
evins poate solicita
rambursarea
prețului plătit
pentru bun
ș
i plata cheltuielilor (inclusiv
a cheltuielilor
de
judecată,
a taxelor legate de încheierea contractului
de vânzare, precum
ș
i a cheltuielilor suportate pentru renovarea
proprietății
în cazul în care erau necesare)
ș
i a daunelor-interese (inclusiv pentru foloase
nerealizate), indiferent
dacă vânzătorul acționase
cu
bună
-
credință
sau
rea-
credință
.
Art. 1703 prevede
că,
în cazul în care
cumpărătorul
este
parțial
evins
ș
i
evicțiunea
nu atrage
rezoluțiunea
contractului,
vânzătorul
trebuie
să
restituie
cumpărătorului
o parte din
preț proporțională
cu valoarea
părți
i
cu care a fost evins
ș
i,
dacă
este cazul,
să plătească
daune-interese, calculate
în conformitate cu art. 1702. Art. 1348 core
spunzător
din vechiul Cod civil
prevedea
că,
în
această situație specială, dacă
nu se
strică
vânzarea,
vânzătorul
trebuie
să
restituie
cumpărătorului
valoarea de
piață
a bunului pierdut oricare
ar fi fost
prețul
la momentul
evicțiunii.
În ceea ce
privește
efectele
anulării
actelor juridice
ș
i normele conexe
privind
despăgubirile,
în timp ce vechiul Cod civil nu
conține
a
nicio
dispoziție
care
să
reglementeze aceste aspecte, noul Cod civil le
tratează
la art.
1254-1260
ș
i
stabilește condițiile
pentru
restitutio in integrum
(restituirea
prestațiilor)
la art. 1639-1647. Aceste din
urmă
articole
prevăd că
daunele-interese care trebuie
plătite cumpărătorului
se
calculează ț
inând cont
de valoarea bunului fie la momentul
semnării
contractului de vânzare
,
fie la momentul pierderii bunului, în
funcție
de diferitele
circumstanțe
descrise în detaliu de lege.
35.
Dispozițiile
relevante privind
acțiunile
în
răspundere civilă
delic
tuală
ș
i termenul general de
prescripție
sunt descrise în
Nicolae Virgiliu
Tănase
împotriva României
[(MC) nr. 41720/13, pct. 68-69, 25 iunie 2019
].
II.
JURISPRUDENȚĂ INTERNĂ RELEVAN
TĂ
Potrivit
informațiilor obținute
proprio motu
de Curte din surse
publice
1
, în special în ceea ce
privește
practica
internă relevantă,
se pare
că,
între 2013
ș
i 2016, Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
a
pronunțat
o serie
de
hotărâri
prin care a admis
că garanția vânzătorului
contra
evicțiunii
1.
Informația
a fost
găsită
pe principalul portal de
legislație românească,
care
oferă
,
de asemenea, acces la o parte d
in
jurisprudența internă:
https://lege5.r
o/
6
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
era
relevantă
pentru aprecierea cauzei, fie în procedurile de anulare a titlului
cumpărătorului
ca urmare a
preexistenței
unui titlu al unei
terț
constatat
a fi valid
de
către instanță,
fie în procedurile în care titlul
terțului
a avut
întâietate
față
de cel al
cumpărătorului
într-o
acțiune
în revendicare
.
Câteva exemple
care
ilustrează
abordarea Înaltei
Curți
care sunt relevante
în
speță
sunt prezentate mai jos.
Într-o decizie din 29 octombrie 2013,
deși
a admis
că vânzătorul
garanta, în general, contra
evicțiunii suferită
de
cumpărător
în urma
anulării
contractului de vânzare, întrucât
cumpărătorul
nu se mai putea bucura
de
stăpânirea liniștită
a bunului
cumpărat,
Înalta Curte a constatat
că,
în cauza
prezentată
în
fața
sa, care privea un bun care intra sub
incidența dispozițiilor
privind restituirea,
lex specialis
era
aplicabilă ș
i, prin urmare,
prețul plătit
pentru bun trebuia restituit
cumpărătorului
în temeiul acestei legi,
nu al art.
1337 din Codul civil.
Această
concluzie a fost
reiterat
ă
în alte câteva decizii
pronunțate
la momentul faptelor de cea mai
înalt
ă
instanță
din România.
Într-o decizie din 7 noiembrie 2014, Înalta Curte a admis cererea
formulată
de
cumpărător,
care invoca
garanția vânzătorului
contra
evicțiunii
în urma
anulării
contractului de vânzare.
Instanța
a
reținut următoarele:
„
Evicțiun
e
a, plecând de la etimologia termenului «a evinge» (
evinc
o
)
–
a învinge
în
justiție – semnifică
pierderea
totală
sau
parțială
a lucrului vândut prin efectul
unei
hotărâri judecătorești,
care
recunoaște
în folosul unui
terț existența
unui drept real
asupra bunului, în virtutea unei cauze anterioare
vânzării,
în alte cuvinte ipoteza
vânzării
lucrului altuia.
Chiar
dacă
vânzarea bunului altuia este
sancționată
cu nulitatea actului de vânzare-
cumpărare, obligația
de
garanție
în
această ipoteză
nu
izvorăște
din vânzare, ci din culpa
vânzătorului
[delict sau quasi
–
delict] care a transmis un bun ce nu-i
aparține.
Astfel, în ipoteza
vânzării
bunului altuia, chiar
dacă
vânzarea este
nulă, obligația
de
garanție izvorăște
din actul a
cărui
realitate
juridică
nu poate fi
contestată
,
pe care
părțile
l-au calificat vânzare,
sancțiunea nulității vânzării
neputând afecta
răspunderea vânzătorului
în temeiul art. 1337 C. civ. în
măsura
în care sunt îndeplinite
ș
i celelalte
condiții
impuse de
dispozițiile
care
reglementează răspunderea
pentru
evicțiune, garanția
fiind un efect al
desființării
retroactive a
vânzării.”
Într-o decizie din 7 aprilie 2016, Înalte Curte a respins constatarea
instanței
de grad inferior potrivit
căreia, odată
anulat contractul de vânzare,
cumpărătorul –
în cererea sa de daune-interese
–
nu mai putea invoca
garanția
vânzătorului
contra
evicțiunii
în
măsura
în care
însăși
sursa acestei
obligații
fusese
eliminată ș
i, prin urmare, a respins cererea de acordare de daune-
interese
formulată
de
cumpărător
ca
inadmisibilă.
Înalta Curte a considerat
că,
într-o astfel de
situație, obligația
de
garanție
a
vânzătorului își
avea
originea în propria
culpă ș
i nu se întemeia pe actul de vânzare-
cumpărare;
în plus,
instanța
de grad inferior ar fi trebuit
să facă
uz de acele
dispoziții
legale care deschideau calea de acces a
părților
la
instanța
de
judecată ș
i
nicidecum pe acelea care interziceau
de plano
intervenția efectivă
a
instanței
de
judecată
prin
soluția
strict
formală
de respingere a
acțiunii
reclamantei,
practic pentru neîndeplinirea unei
condiții
de admisibilitate.
7
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
Într-o decizie din 31 octombrie 2016, Înalta Curte a considerat
că,
în
măsura
în care contractul de vânzare fusese anulat,
cumpărătorul
nu mai putea
invoca
garanția vânzătorului
contra
evicțiunii,
deoarece
se considera
că însuși
fundamentul unei astfel de datorii
–
contractul de
vânzare
–
nu existase
niciodată. Cumpărătorul
ar fi trebuit
să
invoce,
în
acțiunea
de
despăgubire,
principiul care
reglementează îmbogățirea
fără justă cauză.
ÎN DREPT
I. CU
PRIVIRE LA PRETINSA
ÎNCĂLCAR
E
A
A
RT.
1
DIN PROTOCOLUL NR.
1
Societatea
reclamantă
s-a plâns
că instanțele
interne au respins în mo
d
greșit pretențiile
sale privind rambursarea
prețului plătit ș
i a cheltuielilor
suportate pentru bunul de care fusese
privată,
cu
încălcarea
prevederilor art. 1
din Protocolul nr. 1, redactat
după
cum
urmează:
„Orice persoană fizică
sau
juridică
are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză
de utilitate
publică ș
i
în
condițiile prevăzute
de lege
ș
i de principiile generale ale dreptul
ui
internațional
.
Dispozițiile
precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile
pe care l
e
consideră
necesare pentru a reglementa
folosința
bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor
contribuții,
sau a
amenzilor
.”
A. Cu
privire la admisibilitat
e
Compatibilitatea
ratione materiae
– existența
unor bunuri în sensul
art. 1 din Protocolul nr. 1
(a) Argumentele
părțilo
r
Guvernul a
susținut că
societatea
reclamantă
nu dispunea de un bun,
întrucât dreptul
său
de proprietate fusese anulat de
instanțe, ș
i
că
aceasta
nu avea nicio
așteptare legitimă
de a-i fi
admisă acțiunea
pentru acordarea
de daune-interese
,
considerând
că își
întemeiase
pretențiile
pe
dispoziți
i
legale
greșite.
Astfel, în loc
să introducă
o
acțiune
pentru rambursarea
prețului
plătit
în temeiul principiului
restitutio în integrum
, aceasta
își
întemeiase
în mod
greșit pretențiile
pe
garanție
contra
evicțiunii.
Prin urmare, Guvernul
a considerat
că
cererea era
incompatibilă
ratione materiae
cu
dispozițiile
Convenției.
Societatea
reclamantă
n
u
în
această privință.
a
transmis niciun comentariu
(b) Motivarea
Curții
Curtea
reiterează
faptul
că,
potrivit
jurisprudenței
sale constante,
„bunurile”
pot fi
„bunuri actuale”
sau active, inclusiv
pretenții,
pentru care
reclamantul poate argumenta
că
are cel
puțin „aștepta
rea
legitimă”
8
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
de a beneficia efectiv de un drept de proprietate [a se vedea, printre multe
alte
hotărâri,
Kopecký împotriva Slovaciei
(MC), nr.
44912/98, pct.
35,
CEDO 2004-IX].
Atunci când interesul patrimonial ia forma unei
pretenții,
Curtea
a considerat
că
poate fi considerat un
„bun”
numai în cazul în care are
un temei suficient în dreptul intern sau
reclamanții
au
„o pretenție
care a fost
stabilită
suficient pentru a fi
executorie”
sau în care persoanele în
cauză
sunt
îndreptățite să
invoce faptul
că
un act juridic specific nu ar fi invalidat
retroactiv în detrimentul lor
ș
i în cazul în care asemenea acte juridice ar putea
consta într-un contract, de exemplu (a se vedea
Kurban împotriva Turciei
,
nr. 75414/10, pct. 63, 24 noiembrie 2020,
ș
i cauzele citate).
În
speță,
societatea
reclamantă
a devenit proprietarul a
două
loturi
dintr-un imobil (parterul
ș
i un
spațiu
aflat la subsol) pe baza unui contract
de vânzare
încheiat cu o autoritate
locală
(supra, pct.
5).
Ca urmare
a unei
hotărâri
interne, care a devenit
definitivă
la 25 octombrie 2010
ș
i care
a invalidat
parțial
contractul de vânzare, societatea
reclamantă ș
i-a pierdut
titlul de proprietate asupra
spațiului
aflat la subsol.
Instanțele
interne
au constatat la acea
dată că
un
terț
era proprietarul de drept al
părții
respective
din imobil
ș
i
că
autoritatea
locală
o vânduse
societății
reclamante
deș
i
nu o
deținea
(supra, pc
t.9).
Curtea
observă că părțile
nu sunt în dezacord cu privire la aspectul
că
societatea
reclamantă
a fost
privată
de proprietatea sa în procesul încheiat
prin
hotărârea
din 25 octombrie 2010. Într-
adevăr, capătul
de cerere al
societății
reclamante nu
privește
privarea de proprietate, ci cererea
de
despăgubire
(supra, pct.
41).
Punctul de
divergență
dintre
părți
nu pare
să
se refere nici la dreptul
la daune-interese (supra, pct.
42),
ci mai
degrabă
clarificarea aspectului
dac
ă
societatea
reclamantă ș
i-a
susținut
în mod adecvat
acțiunile
de
despăgubire
în
fața instanțelor
interne.
În
această privință,
Curtea
observă că
atât
vânzătorul
(supra,
pct.
15
ș
i
20),
cât
ș
i
instanțele
interne (supra, pct.
18,
22
ș
i
25)
au recunoscut
permanent
că
pierderea
proprietății
sus-
menționată
implica dreptul
societății
reclamante de a fi
despăgubită
pentru
această
pierdere, astfel cum prevede
dreptul intern. Cu toate acestea,
deși instanța
de fond a considerat
că
daunele
-
interese puteau fi
plătite
în temeiul
garanției vânzătorului
contra
evicțiunii ș
i
a acceptat astfel în parte
pretențiile
reclamantei (supra, pct
.
18-
19),
curtea
de apel
ș
i Înalta Curte nu au fost de acord, aceasta din
urmă
indicând
în mod expres
că
daunele-interese în
cauză
puteau fi pretinse doar
prin intermediul
unei
acțiuni
prin care
să
se solicite rambursarea
prețului
plătit
în urma
anulării
contractului de vânzare (supra, pct.
22
ș
i
25).
Prin urmare, în opinia
Curții,
se putea considera
că
societatea
reclamantă
avea
„așteptarea legitimă” că
cererea sa va fi
examinată
în conformitate cu legea
aplicabilă ș
i
că
va putea
obține
rambursarea sumei
aflate în
dispută
(a se vedea, de exemplu,
ș
i
mutatis mutandis
,
Presso
s
Compania Naviera S.A.
ș
i
alții
împotriva Belgiei
, 20 noiembrie 1995, pct. 31,
9
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
Seria A nr. 332,
ș
i
S.A. Dangeville împotriva
Franței
, nr. 36677/97, pct. 48,
CEDO 2002-III).
În
consecință,
societatea
reclamantă
avea un interes material
recunoscut în temeiul dreptului intern
ș
i protejat în temeiul art.
1 din
Protocolul nr. 1.
Este
adevărat că existența
unei astfel de
pretenții
nu
scutește
societatea
reclamantă
de a-
și susține
respectiva
pretenție
cu
diligență,
invocând
dispoziții
legale adecvate, capabile
să
ofere o
reparație adecvată.
Acest aspect
,
însă, ț
ine de fondul cauzei
ș
i trebuie examinat în etapa
respectivă
(a se vedea,
mutatis mutandis
,
Plechanow împotriva Poloniei
,
nr. 22279/04, pct. 86, 7 iulie 2009).
Prin urmare,
obiecția
Guvernului în
această privință
trebuie
respinsă.
Cu
privire la alte motive de inadmisibilita
te
Curtea
constată
în continuare
că
acest
capăt
de cerere nu este nici
vădit
nefondat, nici inadmisibil pentru alte motive enumerate la art.
3
5
din
Convenție.
Prin urmare, este necesar
să
fie declarat admisibil.
B. Cu
privire la fon
d
Argumentele
părților
Societatea
reclamantă
a
susținut că instanțele
interne o
privaseră
de bunul
său
pe care l-a
cumpărat
de la o autoritate
publică
cu
bună
-
credință
ș
i au refuzat apoi
să
îi acorde vreo
despăgubire.
Guvernul a
susținut că măsura
de care se plânge societatea
reclamantă
era
legală;
în special, aplicarea principiilor care reglementau anularea acte
lor
juridice fusese
previzibilă ș
i
accesibilă.
În plus,
măsura
avusese drept scop
protejarea interesului general, inclusiv al
celorlalți
proprietari ai imobilului
în
cauză,
precum
ș
i protejarea ordinii publice.
57.
Măsura
fusese, de asemenea,
proporțională;
respingând
pretențiile
societății
reclamante,
instanțele
interne au
pronunțat hotărâri
motivate
ș
i
au aplicat în mod corect legea. În plus, Înalta Curte indicase, de asemenea,
societății
reclamante care era calea pe care ar fi trebuit
să
o
aleagă
pentru a-i fi admise
pretențiile, ș
i anume invocarea principiului
restitutio
in integrum
(supra, pct.
25).
Motivarea
Curții
(a) Principii
general
e
Curtea
reiterează
faptul
că
exercitarea
efectivă
a dreptului protejat
de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu depinde doar de
obligația
statului de a nu da
naștere
unei
ingerințe,
ci poate necesita
măsuri
pozitive de
protecție,
în special în cazul în care
există
o
legătură directă
între
măsurile
pe care un
reclamant le poate
aștepta
în mod legitim din partea
autorităților ș
i dreptul
de a
se bucura efectiv de
stăpânirea netulburată
a bunului [a se vedea
Öneryıldız
împotriva Turciei
(MC, nr. 48939/99, pct. 134, CEDO 2004-XI
I].
10
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
Natura
ș
i întinderea
obligațiilor
pozitive
variază,
în
funcție
de
circumstanț
e
(
Kurșun
împotriva Turciei
, nr.
22677/10, pct.
114, 30 octombrie 2018).
Cu toate acestea, ca o
regulă generală,
statul trebuie
să
se asigure
că
dreptu
l
de proprietate este protejat suficient prin lege
ș
i
că
sunt
prevăzute căi
de at
ac
adecvate prin care victima unei
ingerințe
poate încerca
să își
revendice
drepturile, inclusiv,
dacă
este cazul, prin solicitarea de daune-interese pentru
orice pierdere
suferită
(a se vedea
Blumberga împotriva Letoniei
,
nr. 70930/01, pct. 67, 14 octombrie 2008).
Măsurile
pe care statul poate fi
obligat
să
le ia într-un astfel de context pot, prin urmare,
să
fie preventive sau
reparatorii [a se vedea
Kotov împotriva Rusiei
(MC), nr. 54522/00, pct. 113,
3 aprilie 2012,
ș
i
Kurșun
,
citată
anterior, pct. 114].
Aceasta
semnifică,
în special,
că
statele au
obligația
de a oferi
un mecanism
judiciar pentru
soluționarea efectiv
ă
a
litigiilor
privind proprietatea
ș
i de a asigura conformitatea acestor mecanisme
cu
garanțiile
procedurale
ș
i materiale consacrate de
Convenție.
Acest principi
u
este valabil cu atât mai mult atunci când este vorba
despre un litigiu între stat
ș
i o
persoană particulară.
În
consecință, deficiențele
grave în
soluționarea
unor astfel de litigii pot ridica o
problemă
în temeiul
art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea
Plechanow
,
citată
anterior, pct. 100).
La evaluarea
conformității
cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie
să
realizeze o examinare
globală
a diverselor interese implicate,
ț
inând seama
de faptul
că
scopul
Convenț
iei este
să
protejeze drepturi care sunt
„concrete
ș
i
efective”.
Aceasta trebuie
să privească
dincolo de
aparențe ș
i
să
investigheze
realitățile situației
reclamate (a se vedea, de exemplu,
Kotov
,
citată
anterior, pct. 115).
(b) Aplicarea
acestor principii în prezenta
cauză
Revenind la
circumstanțele
prezentei cauze, Curtea
observă că
acțiunile
reclamantei au fost respinse întrucât, în opinia
instanței
de apel
ș
i
a Înaltei
Curți,
aceasta a invocat
dispoziții
legale
greșite
pentru a-
și susține
drepturile (supra, pct.
22
ș
i
25).
Mai specific,
deși
niciuna dintre
instanțele
interne nu a negat dreptul
societății
pârâte de a primi daune-interese ca urmare
a
anulării parțiale
a contractului de vânzare, cererile sale de acordare
de daune-interes
e
au fost respinse în etapa apelului
ș
i în cea a recursului
în
casație,
întrucât
instanțele interpretaseră garanția vânzătorului
contra
evicțiunii
într-un mod care excludea
încă
de la început cererea sa.
Cu toate acestea, Curtea
observă că
dreptul intern nu
susținea
în mod expres
această
interpretare (supra, pct.
31
referitor la vechiul Cod civil), în
măsura
în care
garanția
contra
evicțiunii
fusese
stabilită
în favoarea unui
cumpărător
care fusese împiedicat
să
se bucure de
stăpânirea netulburată
a bunului
cumpărat,
nefiind oferite în lege niciun fel de
specificații
cu privire la modul
în care s-ar putea face acest lucru în
practică.
În acest context, Curtea reiter
ează
faptul
că,
potrivit
jurisprudenței
sale
consacrate, sarcina sa nu este de a examina dreptul intern
in abstracto
, ci
de a stabili
dacă
modul în care acesta a fost aplicat reclamantului, sau
11
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
l-a afectat pe acesta, a dat
naștere
unei
încălcări
a
Convenției
(a se vedea,
de exemplu,
Kurban
,
citată
anterior, pct. 83).
În
această privință,
Curtea
observă că,
în prezent
a
cauză,
interpretarea
dată dispozițiilor
juridice de
către instanțele naționale invocată
de societatea
reclamantă
a
făcut
ca
pretențiile
sale
să
fie inadmisibile, pentru neindicarea
temeiului legal corect
.
În plus, Înalta Curte a indicat, de asemenea
că,
în opinia sa, exista
o cale
alternativă
care ar fi trebuit
urmată
de societatea
reclamantă
(supra,
pct.
25).
Cu toate acestea, Curtea
observă că,
la momentul în care
instanța
de apel
ș
i Înalta Cur
te
ș
i-au
pronunțat hotărârile,
incluzând
indicații
cu privire
la ceea ce se considera
că
era calea
legală corectă
care trebuia
urmată,
orice noi
pretenții
formulate de societatea
reclamantă
în vederea primirii
de
despăgubiri
ca urmare a
anulării
titlului
său
de proprietate nu aveau
nicio
perspectivă
de succes, întrucât acestea erau deja prescrise. Într-
adevăr,
astfel cum a
hotărât
Tribunalul
București ș
i nu a fost contestat de Guvern,
termenul de
prescripție
în ceea ce
privește acțiunea
în
răspundere civilă
delictuală introdusă
de societatea
reclamantă
expirase la 25 octombrie 2013
(supra, pct.
28),
în timp ce Curtea de Apel
București ș
i Înalta Curte
își pronunțaseră hotărârile
la 24 noiembrie 2014, respectiv la 4 martie 2015
(supra, pct.
21
ș
i
24).
65.
Rezultă că,
constatând
că pretențiile
de acordare de daune-interese
formulate de societatea
reclamantă
nu se
întemeiaseră
pe
dispozițiile
legale
adecvate, în
măsura
în care orice alte
căi
de atac legale erau deja ineficiente
fiind prescrise,
instanțele
interne au privat societatea
reclamantă
de orice posibilitate
de a
obține despăgubiri
adecvate pentru bunul
de care fusese
privată
(a se vedea,
mutatis mutandis, Staibano
ș
i
alții
împotriva Italiei
, nr. 29907/07, pct. 54-57, 4 februarie 2014,
ș
i
Mottola
ș
i
alți
i
împotriva Italiei
, nr. 29932/07, pct. 54-57, 4 februarie 2014).
Pe de
altă
parte, revenind la întrebarea
dacă autoritățile naționale
au efectuat
o punere în
balanță
a intereselor în
cauză,
astfel cum impune
Convenția,
Curtea
observă,
de asemenea,
că pârâții
din
procedură
au admis
că despăgubirea solicitată
era
datorată
pe baza
garanției vânzătorului
contra
evicțiunii
(supra, pct.
15
ș
i
20).
O astfel de abordare nu ar fi fost
în
concordanță
cu cel
puțin
o parte din practica
internă existentă
la momentul
faptelor (supra, pct.
36-
39).
Cu toate acestea,
instanțele
au considerat
că,
în pofida acestor argumente, interpretarea
corectă
a legii trebuia
să
prevalez
e
(supra, pct.
26),
ceea ce semnifica, în opinia lor,
că evicțiune
a
ș
i anularea
se excludeau reciproc (supra, pct.
25).
De la început, Curtea
observă că
legea
însăși
nu
făcea
nicio
distincție
între aceste
două situații – evicțiunea
fiind
definită
în general ca o
încălcare
a dreptului
cumpărătorului
de a se bucura netulburat de
stăpânirea
bunului
său, fără
nicio trimitere care
să excludă
sau
să includă
anularea
(supra, pct.
31
ș
i61),
astfel cum
indică pronunțările
Înaltei
Curți
în cauze
similare prezentei
spețe,
în care
garanția
contra
evicțiunii
a fost
considerat
ă
relevantă
chiar
ș
i atunci când contractul de vânzare fusese anulat (supra,
pct.
36-
39).
Deși
le revine în principal
autorităților naționale,
în special
12
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
instanțelor,
sarcina de a
soluționa
problemele de interpretare a dreptului
intern, Curtea trebuie
totuși să
verifice compatibilitatea cu
Convenți
a
a efectelor unei astfel de
interpretări,
în special
dacă
interpretarea
respectivă
a fost
făcută
într-un mod previzibil
ș
i rezonabil,
fără
a constitui un obstacol
în calea accesului efectiv al
societății
reclamante la
justiție
(a se vedea,
mutatis mutandis
,
Kurșun
împotriva Turciei
, nr.
22677/10, pct.
95, 30
octombrie 2018). Luând în considerare cele de mai sus, Curtea
constată că,
în
speță,
interpretarea
dată
de
către instanțele
interne dreptului aplicabil
nu pare
să
fi avut un sprijin precedent consecvent la momentul faptelor
ș
i,
prin urmare, nu era
previzibilă
pentru societatea
reclamantă.
În orice caz,
aceasta golea o cale de atac
oferită
de dreptul intern de scopul
său
practic,
care era, astfel cum s-a
arătat
mai sus, acela de a proteja
cumpărătorul
în cazul
unei
încălcări
a dreptului
său
la
stăpânirea netulburată
a bunului
său.
În plus, în procedurile interne nu s-a efectuat nicio evaluare
a
proporționalității,
astfel cum impune
Convenția,
întrucât
acțiunile
au fost
respinse în mod direct pe motiv
că
se întemeiau pe un temei legal
greșit
(supra, pct.
22
ș
i
25).
Prin urmare, Curtea va evalua ea
dacă
rezultatul a fost
disproporționat.
Curtea
reiterează
faptul
că
criteriul
proporționalității
impune
o examinare gen
erală
a diferitelor interese aflate în joc, ceea ce poate necesita
o
analiză
a unor elemente precum
condițiile despăgubirii ș
i comportamentul
părților
la litigiu, inclusiv a mijloacelor utilizate de stat
ș
i punerea lor
în aplicare
[a se vedea
, mutatis mutandis
,
Beyeler împotriva Italiei
(MC),
nr. 33202/96, pct. 114, CEDO 2000-I].
În
această privință,
Curtea face trimitere la pledoaria Guvernului
întemeiată
pe faptul
că măsura
în litigiu avea drept scop protejarea interesului
general, inclusiv a celui al
celorlalți
proprietari (supra, pc
t.
56).
Având în vedere
circumstanțele
specifice ale prezentei cauze, Curtea nu vede
în ce mod acordarea unei
despăgubiri societății
reclamante ca urmare
a
anulării parțiale
a titlului
său
de proprietate ar fi adus atingere drepturilor
celorlalți
proprietari, observând
că
drepturile acestora
fuseseră
deja recunoscute de
instanțe
în cadrul procedurii de anulare (supra, pct.
9)
ș
i
că
acest aspect nu fusese contestat de societatea
reclamantă,
care
ș
i-a modificat
acțiunile
în
consecință
(de exemplu, supra, pct.
10).
În plus, astfel cum s-a
menționat
mai sus, respingând
pretențiile
societății
reclamante,
instanțele
interne au
lăsat
-o
fără
o
alternativă viabilă
pentru a-
și susține
drepturile (supra, pct.
64-
65)
.
Curtea
reiterează
în acest context faptul
că
riscul
oricărei greșeli
din partea
unei
autorități
a statului
–
precum, în
speță,
vânzarea
către
societatea
reclamantă
a unui bun pe care nu îl
deținea –
trebuie
să
fie suportat
de stat
ș
i
că
astfel de erori nu trebuie reparate în detrimentul persoanei
în
cauză
(a se vedea,
mutatis mutandis
,
Dzirnis împotriva Letonie
i
,
nr. 25082/05, pct. 80, 26 ianuarie 2017,
ș
i cauzele citate).
73.
Fără
a aduce atingere marjei de apreciere permise unui stat în alegere
a
celui mai adecvat
răspuns
în astfel de cazuri, Curtea
constată, ț
inând seama
de toate elementele de mai sus (supra, pct.
65,
67,
70
ș
i
71),
că
maniera
rigidă
13
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND
)
a
instanțelor
interne de a evalua
pretențiile societății
reclamante, care
au privat-o de orice posibilitate de
a
obține
daune-interese pentru prejudiciul
suferit,
reflectă deficiențe
grave în
soluționarea
litigiului
ș
i, în orice caz,
au fost
disproporționate ș
i nu au
păstrat
un just echilibru între interesul public
ș
i drepturile
societății.
74.
Rezultă că,
în prezenta
cauză,
statul nu
ș
i-a îndeplinit
obligațiile
pozitive care îi reveneau în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În
consecință,
a existat o
încălcare
a acestui articol.
II. CU
PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN
CONVENȚI
E
Art. 41 din
Convenție
prevede
:
„Dacă
Curtea
declară că
a avut loc o
încălcare
a
Convenției
sau a protocoalelor sale
ș
i
dacă
dreptul intern al înaltei
părți
contractante nu permite decât o
înlăturare
incompletă
a
consecințelor
acestei
încălcări,
Curtea
acordă părții
lezate,
dacă
este cazul,
o
reparație echitabilă.”
Prejudiciu
Societatea
reclamantă
a solicitat 102
830 euro (EUR) cu titlu
de prejudiciu material, reprezentând valoarea de
piață
a bunului de care fusese
privată.
În
susținerea pretenției
sale, societatea
reclamantă
a
făcut
trimitere
la un raport de
expertiză
prezentat în octombrie 2013 în cursul procedurilor
interne relevante, care concluziona
că
valoarea
indicată
reprezenta
la momentul faptelor valoarea de
piață
a imobilului în
cauză
(supra, pct.
16).
Cu titlu de cheltuieli de
judecată,
societatea
reclamantă
a solicitat,
de asemenea,
63 691
EUR, reprezentând cheltuielile suportate
pentru amenajarea
spațiului. Această sumă
se întemeia, în mod similar,
pe un raport de
expertiză, ș
i anume cel încheiat în decembrie 2013 (supra,
pct.
16).
Societatea
reclamantă
nu a formulat nicio
pretenție
cu titlu de prejudiciu
moral.
Guvernul a
susținut că
nu
există
o
legătură
de cauzalitate
între
despăgubirile
solicitate cu titlu de prejudiciu
ș
i
încălcarea constatată.
În
circumstanțele
prezentei cauze, Curtea
constată că
nu se poate
pronunța
asupra aspectului referitor la aplicarea art.
41. Prin urmare,
este necesar
să
se rezerve acest aspect
ș
i
să
se
stabilească
procedura
ulterioară,
ț
inând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât
ș
i
societatea
reclamantă
(art. 75 §
1
ș
i 4 din Regulamentul
Curții).
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1.
Declară
, cu majoritate, cererea
admisibilă;
2.
H
otărăște
, cu cinci voturi la
două, că
a fost
încălcat
art. 1 din Protocolul
nr. 1;
14
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND)
3.
H
otărăște
, în unanimitate,
că
nu se poate
pronunța
cu privire la aspectul
aplicării
art. 41
ș
i, pe cale de
consecință:
(a)
rezervă pronunțarea
asupra acestui aspect în întregime;
(b)
invită părțile să
prezinte, în termen de
ș
ase luni de la data
rămânerii
definitive a
hotărârii,
în conformitate cu art.
44 §
2 din
Convenție,
propriile
observații
scrise cu privire la aspectul respectiv
ș
i, în special,
să
informeze Curtea cu privire la orice acord la care ar putea aju
nge;
(c)
rezervă pronunțarea
privind procedura
ulterioară ș
i
deleagă
Președintelui
Camerei
competența
de
soluționare,
în cazul în care
este necesar
.
Redactată
în limba
engleză, ș
i
comunicată
în scris, la 26 aprilie 2022,
în temeiul art. 77 § 2
ș
i 3 din Regulamentul
Curții.
Ilse Freiwirt
h
Yonko Grozev
Grefier adjunct
Președinte
În conformitate cu art. 45 § 2
din
Convenție ș
i art. 74 § 2 din Regulamen
tul
Curții,
opinia
separată
a domnilor
judecători
Eicke
ș
i Schukking se
anexează
la prezenta
hotărâre.
Y.G.
I.F
.
15
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND)
–
OPINI
E
SEPARAT
Ă
OPINIA
SEPARATĂ
A DOMNILOR
JUDECĂTO
RI
EICKE
Ș
I SCHUKKING
Introducere
Din
păcate,
pentru motivele expuse mai jos, nu am putut fi de acord
cu majoritatea
că,
date în
circumstanțele
cauzei, a fost stabilit suficient
că
cererea
societății
reclamante era
admisibilă
sau, chiar
ș
i în cazul în care
ar fi
admisibilă,
a existat o
încălcare
a drepturilor sale în temeiul art.
1
din Protocolul nr. 1.
Istoric
2.
După
ce a fost
cumpărat
un imobil de la Municipiul
București
la
26 septembrie
2006 (pct.
5), prin
hotărârea definitivă
a
Curții
de Apel
București
din 25 octombrie 2010 (pct. 9), contractul de vânzare încheiat a fost
anulat
parțial
pe motiv
că
Municipiul
București
nu
deținuse niciodată,
în fapt,
spațiul
aflat la subsolul imobilului.
La 13 februarie 2012, societatea
reclamantă
a introdus o
acțiune
împotriva
Municipiului
București
,
solicitând
daune-interese
pentru prejudiciul pretins suferit în urma
anulării parțiale
a contractului de
vânzare din 26 septembrie 2006. Societatea
reclamantă
a
susținut că
are dreptul
la daune-interese pe baza faptului
că
fusese
„evacuată”
de pe o parte din imobilul pe care îl
cumpărase ș
i, prin urmare, avea dreptul
la daune-interese în
consecință. Deși
a
cțiunea
fost
admisă parțial
în
fața
Tribunalului
București,
în
primă instanță,
atât Curtea de Apel
București,
cât
ș
i Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
au respins
pretențiile
formulate de
societatea
reclamantă.
Ambele
instanțe
au confirmat
că,
în fapt,
dispozițiile
legale care reglementau
garanția vânzătorului
contra
evicțiunii
nu erau aplicabile
situației societății
reclamante, dar
că, odată
ce contractul
de vânzare fusese anulat
parțial,
acesta trebuia considerat
că
nu existase
niciodată ș
i, prin urmare, ar fi trebuit
introdusă
o
acțiune
în temeiul
principiului
restitutio in integrum
(pct. 22
ș
i 25).
Cu toate acestea, numai printr-o
acțiune inițiată
la 7 martie 2018,
la mai mult
de trei ani
după
ce Curtea de Apel
București
a identificat
pentru prima
dată
restitutio in integrum
drept modul (unic) adecvat de
acțiune
(24 noiembrie
2014)și
Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
a respins definitiv
acțiunea întemeiată
pe
evicțiune,
în baza acestui temei (4 martie 2015),
societatea
reclamantă
a introdus o
acțiune întemeiată
pe
restitutio in integrum
în
fața
Tribunalului
București.
Cu toate acestea,
acțiunea
a fost
respinsă
în
primă instanță
ca fiind
introdusă
în afara termenului de
prescripție
de trei ani
(pct. 28)
ș
i
hotărârea respectivă
nu a fost
atacată ș
i a devenit
definitivă
la 9 iulie 2019.
16
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND)
–
OPINI
E
SEPARAT
Ă
Dezacord
În acest context, astfel cum se
arată
în
hotărâre
la pct. 41, societatea
reclamantă
s-a plâns
că „instanțele
interne au respins în mod
greșit pretenții
le
sale privind rambursarea
prețului plătit ș
i a cheltuielilor suportate pentru
bunul de care fusese
privată,
cu
încălcarea
prevederilor art.
1
din Protocolul nr.
1”.
În
consecință, capătul
de cerere era, în cele din
urmă,
unul de acces la
o
instanță
pentru a
obține
daune-interese, iar motivarea
Curții
în
privința
acestui
capăt
de cerere depindea în mod inevitabil în mare
măsură
de interpretarea dreptului intern. Aceasta este,
însă,
momentul în care
au
apărut dificultățile
noastre, nefiind în
măsură să interpretăm
dreptul intern
român.
În definitiv, în timp ce
hotărârea susține
(pct. 28)
că
termenul
de
prescripție
referitor la orice
pretenție întemeiată
pe
restitutio in integrum
expiră după
trei ani de la data la care
hotărârea
de anulare a contractului
de vânzare a devenit
definitivă,
acest lucru pare contrazis atât de
observațiile
Guvernului, cât
ș
i de rezumatul legii relevante la care se face trimitere
în
hotărâre
(pct. 35).
Guvernul, în
observațiile
sale,
arată că
respingerea cererii
societății
reclamante de
restitutio in integrum s
-a întemeiat pe art.
3
din Decretul nr. 167/1958
ș
i
susține că,
în realitate, termenul de
prescripție
relevant trebuia calculat de la data
hotărârii
Înaltei
Curți
de
Casație ș
i
Justiție.
Din nefericire, în opinia
noastră,
societatea
reclamantă
nu s-a folosit
niciodată
sau nu a contrazis
această afirmație
din dreptul intern
ș
i nici
măcar
nu a explicat
de ce nu a
menționat
procedura de
restitutio in integrum
în contextul
cererii sale formulate în
fața Curții.
În
consecință,
societatea
reclamantă
nu a explicat nici motivul pentru care a
așteptat
mai mult
de trei ani de la
hotărârea
Înaltei
Curți
de
Casație
ș
i
Justiție
înainte de a
iniția
o astfel de
acțiune
de
îndată
ce Curtea de Apel din
București
a identificat
acest mod
de
acțiune
drept unul adecvat (chiar
dacă
a fost
formulată
în
această etapă
doar ca
alternativă
la recursul în
fața
Înaltei
Curți
de
Casație
ș
i
Justiție)
sau cel târziu imediat
după
respingerea recursului de
către
Înalta
Curte de
Casație ș
i
Justiție.
8.
Această lipsă
de implicare în
observațiile
Guvernului cu privire la
dreptul intern relevant este
agravată ș
i mai mult de faptul
că,
aparent,
aserțiunile
Guvernului sunt în conformitate foarte mult cu rezumatul
legislației
relevante, astfel cum este
prezentată
în
Nicolae Virgiliu
Tănase
împotriva României
[(MC), nr.
41720/13, pct.
68-70, 25 iunie 2019
ș
i,
cel
puțin parțial,
adoptate prin
hotărârea
în prezenta
cauză
(pct. 35):
„68.
Vechiul Cod civil, în vigoare
până
la 1 octombrie 2011, prevedea
că
orice
faptă
a omului, care
cauzează
altuia prejudiciu,
obligă
pe aceia din a
cărui greșeală
s-a ocazionat, a-l repara; omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat
prin fapta
sa, dar
ș
i de acela ce a cauzat prin
neglijența
sau prin
imprudența
sa
(art. 998
ș
i 999)
.
17
HOTĂRÂREA
VOD BAUR IMPEX S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (FOND)
–
OPINIE
SEPARAT
Ă
În temeiul Decretului nr. 167/1958 privind
prescripția extinctivă,
care a
rămas
în vigoare
până
la 1 octombrie 2011, termenul de
prescripție
pentru
acțiunea
având
un obiect
patrimonial era de 3 ani (art.
1
ș
i 3).
Prescripția
dreptului la
acțiun
e
în repararea
pagubei pricinuite prin fapta
ilicită
începea
să curgă
de la data când
păgubitul
a cunoscut sau trebuia
să cunoască,
atât paguba cât
ș
i pe cel care
răspunde
de ea
(art. 8).
Prescripția
se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare
în
judecată
(art. 16).
După
întrerupere începe
să curgă
o
nouă prescripție
(art. 17).
Noul Cod civil al României, în vigoare de la 1 octombrie 2011, prevede
că
orice
persoană,
având
discernământ, răspunde
de toate prejudiciile cauzate,
fiind
obligată să
le repare integral (art.
1349). [...] Dreptul la
acțiune,
în special
cea având obiect patrimonial, este supus termenului
prescripției
extinctive, care este
3 ani,
dacă
legea nu prevede un alt termen (art.
2500, 2501
ș
i 2517).
Prescripți
a
dreptului la
acțiune
în repararea unei pagube care a fost
cauzată
printr-o
faptă ilicită
începe
să curgă
de la data când
păgubitul
a cunoscut sau trebuia
să cunoască
atât paguba,
cât
ș
i pe cel care
răspunde
de ea (art. 2528).
Prescripția
se întrerupe prin introducerea
unei cereri de chemare în
judecată
sau prin constituirea ca parte
civilă
pe parcursul
urmăririi
penale sau în
fața instanței
de
judecată până
la începerea
cercetări
i
judecătorești
(art. 2537). În cazul în care
prescripția
a fost
întreruptă
prin constituirea
ca parte
civilă
pe parcursul
urmăririi
penale, întreruperea
operează până
la comunicarea
ordonanței
de clasare, a
ordonanței
de suspendare a
urmăririi
penale ori a
hotărârii
de suspendare a
judecății
sau
până
la
pronunțarea hotărârii
definitive a
instanței
penale
(art.
2541).”
(subliniere
adăugată
)
Pe de
altă
parte, nu
există
niciun indiciu
că,
în vreun moment, societatea
rec
lamantă
a prezentat în
fața instanțelor
interne, fie pe fond, fie pe
formă,
orice argument potrivit
căruia
respingerea cererii sale de
despăgubire
ar fi constituit o
încălcare
a art. 1 din Protocolul nr. 1.
În
consecință,
nu suntem
convinși că
societatea
reclamantă,
care
a fost permanent
reprezentată
juridic, a stabilit în mod suficient
că
a epuizat
fie în mod adecvat, fie în totalitate
căile
de recurs interne
prevăzute
la art. 3
5
din
Convenție,
fie, în orice caz,
că instanțele
interne au respins, în fapt,
în mod
greșit pretențiile
acesteia legate de rambursarea
prețului plătit ș
i
a cheltuielilor
pretinse pentru bunul de care fusese
privată,
într-un mod
care a constituit o
încălcare
a art. 1 din Protocolul nr. 1.
18