Associated Newspapers Limited împotriva Regatului Unit

Publicat la 16 mai 2022 CUARTA SECȚIUNE Cerere nr. 72458/17 NEWSPAPERS ASSOCIATE LIMITATE împotriva Regatului Unit depusă la 29 septembrie 2017 comunicat la 28 aprilie 2022 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, Associated Newspapers Limited, este editorul Daily Mail și a Postului de duminică. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl. K. Mathieson, avocat practicant la Londra cu RPC LLP. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 octombrie 2008, Daily Mail a publicat un articol sugerând că Comisarul Poliției Metropolitane, care a fost un prieten de lungă durată și partener de schi al unui dl M., a plătit consultanța de management a domnului M. peste trei milioane de kilograme de bani publici ca urmare a „conductei necorespunzătoare și cronismului”.

A fost stabilită o anchetă, care a exonerat Comisarul și domnul M. de rău. În septembrie 2009, dl M. a emis o procedură de livrare împotriva reclamantului. El a instruit avocatii și avocații, alții care au intrat în acorduri de taxe condiționale („CFA”), și a luat după eveniment asigurarea („ATE”) de a-și susține răspunderea de a plăti costurile reclamantului. Cererea a fost îndeplinită de solicitant cu o apărare oficială a justificării, care a fost servită în iulie 2010. În cursul discuțiilor suplimentare, dl avertizat reclamantul că va trebui să-și crească acoperirea ATE, cu excepția cazului în care a fost de acord să-și limiteze costurile recuperabile în cazul în care ar fi să câștige. Reclamantul nu a fost de acord și, în consecință, dl M. și-a sporit acoperirea ATE în iunie 2011. În mai 2012, reclamantul a fost de acord să limiteze costurile sale la 360,000 GBP în cazul în care a avut succes.

În consecință, dl M. a încheiat un nou acord cu asigurătorii săi pentru a-și spori acoperirea ATE la 360,000 GBP. În ciuda faptului că ambele părți au făcut oferte de soluționare, cazul nu s-a soluționat și a mers la judecată completă. Într-o hotărâre din 21 decembrie 2012, judecătorul a constatat că dovezile nu susțin nici o suspiciune de nedreptăți sau că contractele au fost atribuite necorespunzător companiei dlui M... Cu toate acestea, a stabilit că compania sa a făcut o treabă bună și valoroasă pentru care a fost plătită în mod corespunzător. Ea a acordat daune de 65.000 GBP, inclusiv daune agravate, dlui M. Hotărârea a fost înscrisă oficial la 15 martie 2013 în această sumă și pentru costurile care urmează să fie plătite de către reclamant pe bază standard până la 11 ianuarie 2012 și pe bază de indemnitate, după aceea.

La 24 ianuarie 2014, un recurs la Curtea de Apel a fost respins cu costuri pe bază standard. O cerere de autorizație pentru recurs la Curtea Supremă a fost refuzată la 13 februarie 2014. Costurile de bază ale dlui M. au fost convenite la 633.006.08 GBP. Cu toate acestea, el a susținut, în plus, 587.000 GBP în ceea ce privește taxele de succes și 248.000 GBP în ceea ce privește prima sa ATE. Deși nu provoacă raționalitatea acestor cifre, reclamantul susține că, în urma raționării din MGN Limited c. Regatul Unit , nr. 39401/04, 18 ianuarie 2011, în cazul în care ar fi obligat să ramburseze aceste sume, această întrebare ar fi fost adresată judecătorului Diviziei Bench a Reinei. Judecătorul a remarcat că există un conflict puternic între o parte a raportului dintre Casei Lordilor Campbell și MGN Limited (No.2) [2005] UKHL 61 și hotărârea clară a Curții în MGN Limited (citat mai sus).

El s-a considerat obligat să urmeze hotărârea Casei Lordilor și să susțină că schema pentru taxele de succes este compatibilă cu drepturile reclamantului în temeiul articolului 10 din Convenție. Cu toate acestea, el a acordat un certificat pentru a permite Curții Supreme să rezolve problema, dacă alege să facă acest lucru. Prin urmare, judecătorul a luat în considerare prima ATE în mod separat, deoarece acest lucru nu făcea parte din plângerea MGN Limited în fața Camerei Lordelor sau a Curții. Judecătorul a observat că primele ATE și taxele de succes au o sursă legală diferită și, în timp ce considerațiile sociale susținând că acestea nu sunt identice. Întrucât a fost posibil să se prevadă un rezultat la Strasbourg în temeiul căruia regimul de taxe de succes a rămas condamnat, dar sistemul de asigurare ATE nu a fost, a fost necesar să se ia în considerare în propriul fond.

Judecătorul a continuat: „Counsel for Associated Newspapers Limited” nu constă în aplicarea schemei ATE cu privire la faptele prezentului caz sau la rezonabilitatea primei plătite, ci la compatibilitatea acesteia ca scheme cu art. 10. Acest lucru, pot face față pe baza unui material adecvat. Raportul schemei se suprapune cu cel al prevederii taxelor de succes. Acesta a inclus îmbunătățirea accesului la justiție prin eliminarea unui puternic dissuasiv față de reclamanții care consideră că au fost difamați, și anume potențialul lor răspundere pentru costurile inculpatului. Există o asemănare strânsă între acest lucru și îndepărtarea altor disincentivi puternici, răspunderea pentru propriile costuri ale reclamantului în caz de eșec.

În această măsură, justificarea celor două scheme este similară, însă justificarea sistemului ATE diferă într-un respect foarte semnificativ de cel avansat de către Regatul Unit în MGN/Regatul Unit în vederea justificării taxelor de succes, și anume sporirea accesului la justiție de către alte persoane decât reclamantul în litigiul examinat, încurajând avocații să finanțeze riscul de a lua cazuri dubioase din profiturile realizate pentru cele care au avut succes. În plus, controalele privind primele ATE sunt mai mari decât cele privind taxele de succes, iar nevoia și dimensiunea primelor plătibile pot fi influențate de inculpați. CPR 44,3 literele (b), (c) și (e) și direcția practică impun reclamanților să notifice inculpați în legătură cu o poliță de asigurare ATE într-un timp specificat.

În acest caz, acuzații pot, în realitate, dicta nivelul maxim al primei prin acordarea de a nu solicita costuri deasupra unei sume fixe, astfel cum s-a întâmplat în acest caz, sau de a elimina nevoia de asigurare deloc, prin acordarea de a nu face nicio cerere pentru costuri. [Counsel for Associated News Limited ] sugerează că acest lucru interferă injust cu articolul acuzatului 10 drepturi și faptul că un sistem care are acest efect este depășit cu marja de apreciere disponibilă Regatului Unit. Această depunere, în judecata mea, este nefondată. Publicarea materialului presupus difamat despre o persoană are un risc inevitabil în ceea ce privește costurile. Darea unei opțiuni unui editor pentru a suporta propriile costuri, chiar dacă sunt de succes, nu este atât de disproporționat un dissuasiv față de libertatea de exprimare, încât să fie fără marja de apreciere permisă Regatului Unit.

Mai departe, prin direcția practică, punctele 11.7 și 11.10, instanța menține controlul asupra rezonabilității costurilor asigurărilor. Acest control nu este afectat de interdicția din punctul 11.9 privind reducerea „o creștere procentuală”, pur și simplu din cauza faptului că totalul pare disproporționat din cauza simplei fapte că o primă de asigurare nu este „o creștere procentuală”, ci un cost nu calculat prin referință la un procent din costurile de bază. Aplicarea celor trei teste prevăzute de art. 10 nu este în litigiu că sistemul de recuperare a primei ATE este prescris de lege și că servește un scop social legitim. Sunt mulțumit, că este necesar într-o societate democratică că ar trebui să existe un sistem ca acesta.

Este necesar să se permită unui reclamant care susține că a fost difamat de un articol de ziar pentru a-și vindeca drepturile în temeiul articolului 8, deoarece reputația sa este o caracteristică a vieții sale private, prin litigiu în cazul în care riscurile litigiilor pentru el nu sunt inacceptabil de ridicate. Sunt convins că sarcina impusă de ATE Schema de primărie pentru publicatorii inculpați nu este atât de mare și nu lipsește în controalele adecvate încât să constituie o ingerință disproporționată în dreptul lor la libertatea de exprimare. Nu cred că, în ceea ce privește materialul pe care l-am luat în considerare, că Curtea de Strasbourg, atunci când se confruntă cu această chestiune ca o chestiune discretă, ar concluziona că sistemul Regatului Unit a fost depășit cu marja de apreciere permisă Regatului Unit.

Din aceste motive, răspunsul meu la întrebarea care mi-a fost adresat este că atribuirea unor datorii suplimentare către reclamant nu ar fi incompatibil cu dreptul de exprimare al pârâtului ca editor în temeiul articolului 10 Reclamantul a primit permisiunea de a face apel la Curtea Supremă, în cazul în care apelul său a fost auzit împreună cu alte două cauze (Flug v. Times News Ltd (nr. 2), Miller v. Associated Newspapers Ltd și Frost și alții v. MGN Ltd (nr. 2) [2017] UKSC 33). Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea la 11 aprilie 2017. În hotărârea principală, Lordul Neuberger din Abbotsbury PSC, cu care Lordul Mance, Lordul Sumption, Lordul Hughes și Lordul Hodge JJSC au fost de acord, nu a considerat adecvat să determine dacă dreptul intern ar trebui să reflecte MGN Limited în măsura în care se stabilește o regulă generală că atunci când un inculpat este un ziar sau un radiodifuzor, recuperabilitatea taxei de succes ar încălca în mod normal drepturile articolului 10. În opinia sa, chiar dacă o astfel de regulă generală s-a aplicat la nivel intern, în acest caz, ordinele pentru costuri nu ar trebui să fie variate, deoarece ar fi greșit să priveze reclamanții de capacitatea de a recupera taxele de succes și primele ATE pentru care au fost responsabile de consilierii lor juridici și, respectiv, asigurătorii ATE.

În special, el a remarcat că dl M. în 2009, în momentul în care schema CFA a fost deținută de Camera de Lordi pentru a fi compatibilă cu art. 10 din Convenție. Privirea reclamanților a capacității de recuperare a taxelor de succes și ATE Primele ar constitui nu numai o nedreptate clară, ci ar risca, de asemenea, să-și violeze drepturile în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece acestea au o așteptare legitimă de drept juridic. În plus, aceasta ar putea încălca drepturile acestora în temeiul articolului 6 din Convenție și chiar și al articolului 8, având în vedere că scopul punerii în aplicare a procedurii este în scopul restabilirii sau menținerii demnității personale.

Potrivit Lordului Neuberger, este un principiu fundamental al oricărui sistem civilizat de guvernare că cetățenii au dreptul să acționeze după presupunerea că legea a fost stabilită în legislație și nu va fi schimbată retroactiv. Deși libertatea de exprimare este, de asemenea, un principiu fundamental, aceasta nu a fost implicată central în aceste cazuri ca decizie în MGN Limited În concluzie, el a afirmat că: „Este corect să înregistrăm că am fost presați cu argumentul că dl [M.] nu va suferi dacă ordinul de costuri nu i-a dat dreptul să recupereze taxa de succes sau ATE. Primă, deoarece avocații săi și compania de asigurări nu ar apăsa în practică pentru plata, respectiv, a taxei de succes sau a primei ATE, dacă ei știau că nu le-ar putea recupera din ANL.

Acesta a fost un argument care a fost, de asemenea, ridicat în Lawrence (nr. 3). , și a fost respins … În orice caz, trebuie să fie cel puțin argumentat că avocații care își desfășoară practicile profesionale pe baza faptului că regimul legii din 1999 a fost legal, ar putea pretinde că drepturile lor A1P1 au fost încălcate în cazul în care acestea au fost, în practică, private de taxele lor de succes prin determinarea că CFA-urile în care au fost încheiate cu clienții lor nu au fost complet executibile. În rezumat, atunci, fie în cazul în cauză, fie ANL, fie [M.], trebuie să sufere o nedreptate (inclusiv încălcarea drepturilor Convenției), și este clar pentru mine că ar trebui să fie ANL cel care suferă, deoarece nedreptatea asupra dlui [M.] ar fi semnificativ mai substanțială.

În consecință, aș respinge apelul în Miller v ANL ...” Cadru juridic și practică relevante Legislația și practicile interne relevante privind costurile, modalitățile condiționale și taxele de succes sunt, în mare parte, stabilite în hotărârea MGN Limited c. Regatul Unit , nr. 39401/04 , §§ 89-120, 18 ianuarie 2011. Ajutorul, sentința și penamentul infractorilor Legea 2012 („LASPO”) a exclus, ca regulă generală, recuperabilitatea taxelor de succes și ATE Primele obținute de reclamanții de succes din partea pierderii. Cu toate acestea, deși secțiunea 44 a fost, în mare parte, pusă în vigoare în aprilie 2013, în temeiul Legii Ajutoarelor, sentințelor și pedepsei pentru infracțiunile din 2012 (Comentamentul nr. 5 și proviziune de economii) Ordinea 2013, guvernul a optat să nu o introducă în vigoare în ceea ce privește „procedurile de publicitate și de confidențialitate”.

art. 1 alineatul (2) din Ordinea 2013 a definit „proceduri de publicare și de confidențialitate” ca includerea procedurilor de (a) difamare; (b) falsitate danoasă; (c) încălcarea încrederii care implică publicul în general; (d) abuzul de informații private; sau (e) hărțuire, în cazul în care acuzatul este un editor de știri. La 29 noiembrie 2018, Guvernul a anunțat că art. 44 din LASPO va începe acum în ceea ce privește procedurile de difamare, astfel încât taxele de succes să nu fie recuperabile. În consecință, taxele de succes datorate în temeiul CFA introduse după 6 aprilie 2019 nu mai pot fi recuperate de la inculpați din mass-media în procedurile de confidențialitate și de publicare. Primele de asigurare ATE rămân recuperabile.

Coventry și alții c. Lawrence și alții [2015] UKSC 50 În acest caz, reclamanții, care au fost finanțați cu un acord de taxe condiționale și care au luat asigurarea ATE, au introdus o procedură de nuință de zgomot împotriva șase acuzați. Costurile de bază ale reclamanților în primă instanță a constituit 307.642 GBP; taxa de succes de 100 la sută a constituit 215.007 GBP; iar prima ATE a fost în regiunea de 305.000 GBP. În plus, costurile de bază ale reclamanților în Curtea de Apel și în Curtea Supremă erau de 103.457 GBP și, respectiv, de 204.226 GBP; taxele de succes ale acestora erau de 71.770 GBP în Curtea de Apel și de 92.115 GBP în Curtea Supremă; iar primele ATE ale acestora erau de 70.141 GBP în Curtea de Apel și de 126.588 GBP în Curtea Supremă.

Acuzații nesuferiți au susținut că schema Legii din 1999 era incompatibilă atât cu art. 6 cât și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu majoritatea de cinci până la doi, Curtea Supremă a respins argumentele lor. Hotărârea principală a fost pronunțată de Lord Neuberger și Lord Dyson (cu care Lord Sumption și Lord Carnwath au fost de acord). Lord Neuberger și Lord Dyson s-au distins MGN Limited , din moment ce în acest caz Curtea a criticat sistemul în contextul articolului 10 și a acordat întotdeauna o importanță deosebită libertății de exprimare, plângerea în acest caz a fost, prin urmare, de un „caracitate foarte diferită”.

Ei au remarcat, de asemenea, faptul că din cele patru „fapte” identificate în revizuirea Jackson (a) revizuirea fundamentală a normelor și principiilor care reglementează costurile litigiilor civile publicate în ianuarie 2010 și adresate de Curtea din MGN Limited , numai a treia – adică efectul „blackmail” sau „chilling” al schemei care ar putea determina părțile să se stabilească mai devreme, în ciuda bunelor perspective de apărare, identificat și de Lordul Neuberger în Supremă Hotărârea Curții din 23 iulie 2014 ca unul dintre „foartele unice și regretabile” ale schemei – ar fi putut afecta negativ art. 6 sau art. 1 din Protocolul nr. 1 drepturi ale părților opozite. Lord Neuberger și Lord Dyson au acceptat faptul că, în temeiul legii din 1999, costurile acordate reclamanților de succes care aveau beneficiile CFA ar putea fi într-adevăr foarte ridicate și, prin urmare, ar avea potențialul de a pune părțile opuse sub o presiune considerabilă de soluționare.

Cu toate acestea, având în vedere abordarea adoptată în privința măsurilor generale, cum ar fi Animal Defenders International c. Regatul Unit ([GC], nr. 48876/08, CEHR 2013 (extracte)), ei au remarcat că sistemul în ansamblu este un sistem rațional și coerent de asigurare a accesului la justiție celor la care ar fi fost probabil negați, a fost făcută în urma unei consultări largi, și a căzut în domeniul hotărârii discreționale acordate legislatorilor și autorităților de reglementare. Cu toate acestea, având în vedere că Curtea a respins un astfel de argument în MGN Limited , deși în contextul articolului 10, Lord Neuberger și Lord Dyson au continuat să examineze poziția în mod mai critic. Ei au observat că, în crearea schemei, Guvernul încearcă să găsească o soluție la problema creată de limitarea asistenței juridice civile în 1999, dar s-a dovedit imposibil să se obțină o soluție care să se întâmple cu aprobarea universală.

Cu toate acestea, potențial nedreptate a schemei de lege din 1999 a fost atenuată prin faptul că judecătorii de district și judecătorii de costuri ar îndeplini rolul de „watchdog” pentru a verifica orice practică care ar putea să-și submineze echitatea. Astfel, costurile de bază ar trebui evaluate de către instanță, având în vedere proporționalitatea și rezonabilitatea acestora. În ceea ce privește orice răspundere suplimentară, un litigant de succes a avut dreptul la o taxă rezonabilă de succes și la prima ATE. Într-un caz corespunzător, instanța ar putea face un ordin de reducere a costurilor, iar acuzații ar putea înșiși să intre în CFA și să ia asigurarea ATE. Lord Neuberger și Lord Dyson au examinat dacă, în evaluarea costurilor în temeiul schemei din legea din 1999, ar trebui să se ia în considerare toate circumstanțele, inclusiv proporționalitatea totalului costurilor de bază, elevațiile și primele, precum și toate circumstanțele plătitorului.

Cu toate acestea, au constatat că o astfel de cerință ar fi putut pune în pericol întreaga schemă, deoarece avocații ar fi fost dispuși să intre în CFA pentru teamă că, chiar dacă ar fi avut succes, ridicarea convenită ar putea fi redusă sau neautorizată la evaluare. În plus, întrucât asigurarea ATE a fost integrală la furnizarea de acces la justiție, în cazul în care o primă a fost necesară să fie considerată proporțională. În sfârșit, orice cerință de evaluare a costurilor totale ține seama de situația financiară a părții plătitoare ar duce probabil la litigii prin satelit, cu cheltuielile, întârzierile și incertitudinile care implică în mod normal aceste litigii. Din aceste motive, Lordul Neuberger și Lordul Dyson s-au mulțumit că schema Legii din 1999 a ajuns la un echilibru echitabil între interesele diferitelor litigi.

Lord Mance, cu care a fost de acord și Lordul Carnwath, a respins în mod similar provocările acuzaților. El a fost de acord cu Lordul Neuberger și Lordul Dyson că schema trebuie considerată ca un întreg. El a observat că cazul în cauză a fost extrem și neobișnuit și că ar fi dificil să conceapă orice soluție care să asigure astfel de cazuri fără a pune în pericol întreaga schemă. În plus, schema a fost aprobată de instanțe interne de peste un deceniu, iar litiganții și avocații se bazase justificabil pe validitatea sa. Prin urmare, securitatea juridică, consecvența și așteptările legitime au generat toate militate în favoarea Curții Supreme susținând schema.

Lord Clarke de Stone-Cum-Ebony (cu care Baronesa Hale din Richmond a fost de acord) nu era de acord cu majoritatea, constatand că principiile identificate de Curtea din MGN Limited în contextul articolului 10 se aplică și acestui caz, în cazul în care acuzații se bazau pe dreptul lor de acces la justiție și pe un proces echitabil în temeiul articolului 6 și/sau pe dreptul lor de protecție a bunurilor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Pentru el, a fost discriminatoriu și disproporționat faptul că inculpații nu sunt asigurați cu costuri care au depășit în mare măsură costurile echitabile și rezonabile suportate de reclamant pentru a încuraja avocatii să acționeze pentru alți reclamanți în cazul în care reclamația ar putea eșua.

În special, el a remarcat că modul în care taxa de succes a fost calculată a agravat inegalitatea și nedreptatea deoarece magnitudinea taxei rezonabile de succes era inversă în raport cu puterea cazului reclamantului: cel mai riscant în cazul reclamantului, cu atât majoritatea taxei de succes ar putea impune avocatul său în mod legitim. Prin urmare, a urmat faptul că, cu atât mai puternica perspective de succes a inculpatului, cu atât mai mult ar trebui să plătească reclamantului în cazul în care reclamantul a câștigat. În plus, Lord Clarke a considerat că „o caracteristică impresionantă a unui CFA” că a fost disponibilă atât pentru bogați, cât și pentru solicitanți săraci. Prin urmare, aceasta nu a fost doar un mijloc de asigurare a accesului la justiție pentru cei care nu puteau să-l permită altfel, ci și un „medium liber de asigurare a accesului la avocați pentru cei care ar putea finanța în alte moduri”.

În timp ce reclamantul a avut de ales dacă să meargă la instanță, odată ce a fost făcută această alegere, inculpatul nu a avut de ales să nu ia parte. În plus, deoarece asigurarea ATE era de obicei disponibilă doar pentru litigianții ale căror șanse erau „mai bune decât egale”, în cazul în care reclamantul avea asigurare ATE, inculpatul ar avea puțin sau nici o șansă de obținere a acestuia. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 10 din Convenție cu privire la răspunderea sa în acest caz pentru a plăti atât taxele de succes ale reclamantului și primele ATE. A încălcat recuperabilitatea taxelor de succes ale reclamantului și primele ATE drepturile reclamantului în temeiul articolului 10 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis MGN Limited c. Regatul Unit (n. 39401/04, 18 ianuarie 2011)? Recuperabilitatea primelor ATE ridică probleme separate în temeiul articolului 10 din Convenția de la recuperabilitatea taxelor de succes?

Published on 16 May 2022

FOURTH SECTION

Application no. 72458/17

ASSOCIATED NEWSPAPERS LIMITED

against the United Kingdom lodged on 29 September 2017 communicated on 28 April 2022

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Associated Newspapers Limited, is the publisher of the Daily Mail and the Mail on Sunday. It is represented before the Court by Mr K. Mathieson, a lawyer practising in London with RPC LLP. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 2 October 2008 the Daily Mail published an article suggesting that the Metropolitan Police Commissioner, who was a longstanding friend and skiing partner of a Mr M., had paid Mr M.’s management consultancy over three million pounds of public money as a result of “improper conduct and cronyism”. An enquiry was established, which exonerated the Commissioner and Mr M. of wrongdoing.

In September 2009 Mr M. issued proceedings for libel against the applicant. He instructed solicitors and counsel, all of whom entered into conditional fee arrangements (“CFAs”), and he took out After the Event (“ATE”) insurance to underwrite his liability to pay the applicant’s costs. The claim was met by the applicant with a formal defence of justification, which was served in July 2010. In the course of further discussions Mr M. warned the applicant that he would have to increase his ATE cover unless it agreed to limit its recoverable costs if it was to win. The applicant did not agree and, accordingly, Mr M. increased his ATE cover in June 2011. In May 2012 the applicant agreed to limit its costs to GBP 360,000 in the event that it succeeded.

As a consequence, Mr M. entered into a further agreement with his insurers to increase his ATE cover to GBP 360,000. Despite the fact that both parties made settlement offers, the case did not settle and instead went to full trial. In a judgment given on 21 December 2012, the judge found that the evidence did not support any suspicion of wrongdoing or that the contracts were improperly awarded to Mr M.’s company. It did, however, establish that his company had done a good and valuable job for which it was appropriately paid. She awarded damages of GBP 65,000, including aggravated damages, to Mr M. Judgment was formally entered on 15 March 2013 in that sum and for costs to be paid by the applicant on the standard basis until 11 January 2012 and on the indemnity basis, thereafter.

On 24 January 2014 an appeal to the Court of Appeal was dismissed with costs on the standard basis. A petition for permission to appeal to the Supreme Court was refused on 13 February 2014. Mr M.’s base costs were agreed at GBP 633,006.08. However, he claimed in addition GBP 587,000 in respect of success fees and GBP 248,000 in respect of his ATE premium. While not challenging the reasonableness of these figures as such, the applicant contended that, following the reasoning in MGN Limited v. the United Kingdom , no. 39401/04, 18 January 2011, it would infringe its Article 10 rights if it were to be required to reimburse these sums. That question was referred to a judge of the Queen’s Bench Division.

The judge noted that there was a stark conflict between part of the ratio of the House of Lords in Campbell v MGN Limited (No.2) [2005] UKHL 61 and the clear ruling of the Court in MGN Limited (cited above). He considered himself bound to follow the judgment of the House of Lords and to hold that the scheme for success fees was compatible with the applicant’s rights under Article 10 of the Convention. However, he granted a certificate to permit the Supreme Court to resolve the issue, should it choose to do so. The judge then considered the ATE premium separately, as this had not formed part of MGN Limited’s complaint before either the House of Lords or the Court. The judge observed that the ATE premium and success fees had a different statutory source and while the social considerations underpinning them overlapped they were not identical.

As it was possible to envisage an outcome in Strasbourg under which the success fee regime remained condemned but the ATE insurance scheme was not, it was necessary to consider it on its own merits. The judge continued: “[Counsel for Associated Newspapers Limited’s] challenge is not to the application of the ATE scheme on the facts of this case or to the reasonableness of the premium paid but to its compatibility as a scheme with Article 10. This, I can deal with on the basis of adequate material. The rationale for the scheme overlaps that of the provision for success fees. It included enhancing access to justice by removing a powerful disincentive to claimants who consider that they have been defamed, namely their potential liability for the defendant’s costs.

There is a close similarity between that and the removal of another powerful disincentive, the liability for a claimant’s own costs in the event of failure. To that extent, the rationale for the two schemes is similar but the rationale for the ATE scheme differs in one very significant respect from that advanced by the United Kingdom in MGN v UK to justify success fees, namely enhancing access to justice by persons other than the claimant in the litigation under consideration by encouraging lawyers to fund the risk of taking on doubtful cases out of the profits made on successful ones. Further, the controls on ATE premiums are greater than on success fees, and the need for and the size of the premiums payable can be influenced by the defendants.

CPR 44.3(b), (c) and (e) and the practice direction require claimants to notify defendants about an ATE insurance policy within a specified time. The defendants can then, in effect, dictate the maximum level of the premium by agreeing not to claim costs above a fixed amount, as happened in this case, or to remove the need for insurance at all by agreeing to make no claim for costs. [Counsel for Associated Newspapers Limited ] suggests that this unfairly interferes with the defendants’ Article 10 rights and that a scheme which has that effect is outwith the margin of appreciation available to the United Kingdom. That submission, is, in my judgment, ill founded. Publishing allegedly defamatory material about an individual carries with it an unavoidable risk as to costs.

Giving the option to a publisher to bear its own costs, even if successful, is not so disproportionate a disincentive to freedom of expression as to be without the margin of appreciation allowed to the United Kingdom. Further, by the practice direction, paragraphs 11.7 and 11.10, the court retains control over the reasonableness of the costs of insurance. That control is unaffected by the prohibition in paragraph 11.9 on reducing ‘a percentage increase’, simply on the ground that the total appears disproportionate for the simple reason that an insurance premium is not ‘a percentage increase’ but a cost not calculated by reference to a percentage of base costs. Applying the three tests required by Article 10, it is not in dispute that the scheme for recovery of an ATE premium is prescribed by law and that it serves a legitimate social purpose.

I am satisfied, that it is necessary in a democratic society that a scheme such as this should exist. It is necessary to permit a claimant who contends that he has been defamed by a newspaper article to vindicate his rights under Article 8, because his reputation is a feature of his private life, by litigation where the risks of the litigation for him are not unacceptably high. I am satisfied that the burden imposed by the ATE premium scheme on defendant publishers is not so large and not so lacking in appropriate controls as to amount to a disproportionate interference in their right to freedom of expression. I do not, on the material which I have considered, believe that the Strasbourg Court, when faced with this as a discrete issue, would conclude that the UK scheme was outwith the margin of appreciation allowed to the United Kingdom.

For those reasons, my answer to the question referred to me is that the award of additional liabilities to the claimant would not be incompatible with the defendant’s right of expression as a publisher under Article 10 .” The applicant was given permission to appeal to the Supreme Court, where its appeal was heard together with two other cases ( Flood v. Times Newspapers Ltd (No. 2), Miller v. Associated Newspapers Ltd and Frost and others v. MGN Ltd (No. 2) [2017] UKSC 33). The Supreme Court handed down its judgment on 11 April 2017. In the leading judgment, Lord Neuberger of Abbotsbury PSC, with whom Lord Mance, Lord Sumption, Lord Hughes and Lord Hodge JJSC agreed, did not consider it appropriate to determine whether domestic law should reflect MGN Limited to the extent of laying down a general rule that where a defendant was a newspaper or broadcaster, the recoverability of the success fee would normally infringe its Article 10 rights.

In his view, even if such a general rule applied at the domestic level, in the present case the orders for costs should not be varied as it would be wrong to deprive the claimants of the ability to recover the success fees and ATE premiums for which they were liable to their legal advisors and ATE insurers respectively. In particular, he noted that Mr M. had embarked on legal proceedings and incurred liabilities to his lawyers in 2009, at a time when the CFA scheme had been held by the House of Lords to be compatible with Article 10 of the Convention. Depriving the claimants of the ability to recover the success fees and ATE premiums would not only amount to a plain injustice, but it would also risk infringing their rights under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention as they had a legitimate expectation of a legal right.

In addition, it could infringe their rights under Article 6 of the Convention and even Article 8, given that the purpose of his bringing the proceedings was for the purpose of restoring or maintaining personal dignity. According to Lord Neuberger, it was a fundamental principle of any civilised system of government that citizens were entitled to act on the assumption that the law was set out in legislation and would not be changed retroactively. While freedom of expression was also a fundamental principle, it was not centrally engaged in these cases as the decision in MGN Limited was based on the indirect chilling effect on freedom of expression of a very substantial costs order.

In conclusion, he stated that: “It is right to record that we were pressed with the argument that Mr [M.] would not in fact suffer if the costs order did not entitle him to recover the success fee or ATE premium, because his lawyers and insurance company would not in practice press for payment of, respectively, the success fee or ATE premium, if they knew that he could not recover them from ANL. That was an argument which was also raised in Lawrence (No 3) , and it was rejected … In any event, it must be at least arguable that lawyers who conducted their professional practices on the basis that the 1999 Act regime was lawful, could claim that their A1P1 rights were infringed if they were, in practice, deprived of their success fees by a determination that the CFAs into which they had entered into with their clients were not fully enforceable.

In summary, then, in the present case either ANL or Mr [M.] has to suffer an injustice (including infringement of Convention rights), and it is clear to me that it should be ANL that suffers, as the injustice on Mr [M.] would be significantly more substantial. Accordingly, I would dismiss the appeal in Miller v ANL ...” Relevant legal framework and practice The relevant domestic law and practice concerning costs, conditional fee arrangements and success fees is, for the most part, set out in the judgment of MGN Limited v. the United Kingdom , no. 39401/04, §§ 89-120, 18 January 2011. Legal Aid, Sentencing and Punishment of Offenders Act 2012 Following the Court’s judgment in MGN Limited , section 44 of the Legal Aid, Sentencing and Punishment of Offenders Act 2012 (“LASPO”) precluded, as a general rule, the recoverability of success fees and ATE premiums by successful claimants from the losing party.

However, although section 44 was, for the most part, brought into force in April 2013, by virtue of the Legal Aid, Sentencing and Punishment of Offenders Act 2012 (Commencement No. 5 and Saving Provision) Order 2013, the Government opted not to bring it into force in respect of “publication and privacy proceedings”. Article 1(2) of the 2013 Order defined “publication and privacy proceedings” as encompassing proceedings for (a) defamation; (b) malicious falsehood; (c) breach of confidence involving publication to the general public; (d) misuse of private information; or (e) harassment, where the defendant is a news publisher. On 29 November 2018 the Government, in a consultation response on Costs Protection in Defamation and Privacy Proceedings, announced that section 44 of LASPO would now be commenced in relation to defamation proceedings so that success fees would not be recoverable.

As a consequence, success fees due under CFAs entered into after 6 April 2019 are no longer recoverable from media defendants in privacy and publication proceedings. ATE insurance premiums remain recoverable. Coventry and Others v. Lawrence and Others [2015] UKSC 50 In this case the plaintiffs, who were funded by a conditional fee arrangement and who had taken out ATE insurance, had brought proceedings for noise nuisance against six defendants. The plaintiffs’ base costs at first instance amounted to GBP 307,642; the 100 percent success fee amounted to GBP 215,007; and the ATE premium was in the region of GBP 305,000. Furthermore, the plaintiffs’ base costs in the Court of Appeal and Supreme Court were GBP 103,457 and GBP 204,226, respectively; their success fees were GBP 71,770 in the Court of Appeal and GBP 92,115 in the Supreme Court; and their ATE premiums were GBP 70,141 in the Court of Appeal and GBP 126,588 in the Supreme Court.

The unsuccessful defendants contended that the 1999 Act scheme was incompatible with both Article 6 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. By a majority of five to two, the Supreme Court rejected their submissions. The leading judgment was handed down by Lord Neuberger and Lord Dyson (with whom Lord Sumption and Lord Carnwath agreed). Lord Neuberger and Lord Dyson distinguished MGN Limited , since in that case the Court’s criticisms of the system had been made in the Article 10 context, and it had always given particular weight to freedom of expression. The complaint in that case was therefore of a “wholly different character”.

They further noted that of the four “flaws” identified in the Jackson review (a fundamental review of the rules and principles governing the costs of civil litigation which was published in January 2010) and referred to by the Court in MGN Limited , only the third – that is, the “blackmail” or “chilling” effect of the scheme which could drive parties to settle early despite good prospects of a defence, which was also identified by Lord Neuberger in the Supreme Court judgment of 23 July 2014 as one of the scheme’s “unique and regrettable features” – could have adversely affected the Article 6 or Article 1 of Protocol No. 1 rights of opposing parties. Lord Neuberger and Lord Dyson accepted that under the 1999 Act costs awarded to successful claimants who had the benefit of CFAs could be very high indeed, and therefore had the potential to place opposing parties under considerable pressure to settle.

However, having regard to the approach adopted towards general measures in cases such as Animal Defenders International v. the United Kingdom ([GC], no. 48876/08, ECHR 2013 (extracts)), they noted that the system as a whole was a rational and coherent scheme for providing access to justice to those to whom it would probably otherwise have been denied, it had been made following wide consultation, and it fell within the area of discretionary judgment afforded to legislators and rule-makers. Nevertheless, given that the Court had rejected such an argument in MGN Limited , albeit in the Article 10 context, Lord Neuberger and Lord Dyson proceeded to examine the position more critically. They observed that in creating the scheme the Government had been trying to find a solution to the problem created by the constraining of civil legal aid in 1999, but it proved impossible to come up with a solution that would meet with universal approval.

However, the potential unfairness of the 1999 Act scheme was mitigated by the fact that district judges and costs judges would perform the role of “watchdog” to check any practices which might undermine its fairness. Thus, base costs were to be assessed by the court, having regard to their proportionality and reasonableness. As to any additional liability, a successful litigant was only entitled to a reasonable success fee and ATE premium. In an appropriate case, the court could make a cost-capping order, and defendants could themselves enter into CFAs and take out ATE insurance. Lord Neuberger and Lord Dyson considered whether, in assessing costs under the 1999 Act scheme, courts should be required to take into account all the circumstances, including the proportionality of the total of base costs, uplifts and premiums, and all of the payer’s circumstances.

However, they found that such a requirement would have imperilled the whole scheme, since lawyers would have been unwilling to enter into CFAs for fear that, even if successful, the agreed uplift could be reduced or disallowed on assessment. Furthermore, since ATE insurance was integral to the provision of access to justice, if a premium was necessarily incurred it had to be regarded as proportionate. Finally, any requirement that the assessment of total costs take into account the financial position of the paying party would likely lead to satellite litigation, with the expenses, delays and uncertainties which such litigation normally involves. For these reasons, the Lord Neuberger and Lord Dyson were satisfied that the 1999 Act scheme struck a fair balance between the interests of different litigants.

Lord Mance, with whom Lord Carnwath also agreed, similarly rejected the defendants’ challenge. He agreed with Lord Neuberger and Lord Dyson that the scheme had to be considered as a whole. He observed that the case at hand was an extreme and unusual one, and that it would be difficult to conceive of any solution that would cater for such cases without imperilling the whole scheme. Furthermore, the scheme had been endorsed by domestic courts for over a decade, and litigants and lawyers had justifiably relied on its validity. Therefore, legal certainty, consistency and the legitimate expectations generated all militated in favour of the Supreme Court upholding the scheme.

Lord Clarke of Stone-Cum-Ebony (with whom Baroness Hale of Richmond agreed) disagreed with the majority, finding that the principles identified by the Court in MGN Limited in the context of Article 10 applied also to this case, where the defendants were relying on their right of access to justice and a fair trial under Article 6 and/or their right to protection of property under Article 1 of Protocol No.1. For him, it was discriminatory and disproportionate to burden uninsured defendants with costs which vastly exceeded the fair and reasonable costs incurred by the claimant in order to encourage solicitors to act for other claimants in cases where the claim might fail.

In particular, he noted that the way in which the success fee was calculated compounded the inequality and unfairness because the magnitude of the reasonable success fee was in inverse proportion to the strength of the claimant’s case: the riskier the claimant’s case, the greater the success fee his lawyer could legitimately charge. It therefore followed that the stronger the defendant’s prospect of success, the more he would have to pay the claimant in the event that the claimant won. In addition, Lord Clarke considered it “a striking feature of a CFA” that it was available to rich as well as poor applicants. Thus, it was not only a means of providing access to justice for those who could not otherwise afford it, but also a “risk free means of providing access to lawyers for those who could fund it in other ways”.

Whereas the claimant had a choice about whether to go to court, once that choice was made, the defendant had no choice not to take part. Moreover, since ATE insurance was usually only available to litigants whose chances were “better than evens”, if the claimant had ATE insurance, the defendant would have little or no chance of obtaining it. COMPLAINT The applicant complains under Article 10 of the Convention about its liability in the present case to pay both the claimant’s success fees and ATE premiums.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Did the recoverability of the claimant’s success fees and ATE premiums violate the applicant’s rights under Article 10 of the Convention (see, mutatis mutandis , MGN Limited v. the United Kingdom (no. 39401/04, 18 January 2011)? 2. Does the recoverability of the ATE premiums raise any separate issues under Article 10 of the Convention from the recoverability of the success fees?