CASE OF KHASANOV AND RAKHMANOV v. RUSSIA

La originea cauzei se află două cereri (nr. 28492/15 și nr. 49975/15) îndreptate împotriva Federației Ruse, prin care doi resortisanți kîrgîzi, domnul Turdivai Urunbaievici Hasanov și domnul Șavkatbek Salijanovici Rahmanov („reclamanții”) au sesizat Curtea la 15 iunie și, respectiv, 11 octombrie 2015, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). După ce inițial au fost desemnați prin inițialele T.K. și S.R. în procedura în fața Camerei din cadrul Secției a treia, reclamanții au solicitat ulterior dezvăluirea numelui lor și renunțarea la anonimatul și confidențialitatea acordate anterior în temeiul art. 33 și art. 47 § 4 din Regulamentul de procedură al Curții.

Reclamanții au fost reprezentați de doamna N. Iermolaieva, domnul K. Jarinov, doamna D. Trenina și doamna E. Davidian, avocați în Moscova. Guvernul rus („Guvernul”) a fost inițial reprezentat de domnii G. Matiușkin și M. Galperin, foști reprezentanți ai Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar ulterior de succesorul acestora în funcție, domnul M. Vinogradov.

Reclamanții, invocând art. 3 din Convenție, au susținut că ar fi expuși unui risc real de a fi supuși unor rele tratamente din cauza originii lor etnice uzbece în cazul extrădării lor în Republica Kîrgîză.

La 16 iunie și, respectiv, 12 octombrie 2015, Curtea a indicat guvernului pârât, în temeiul art. 39 din Regulament, că reclamanții nu ar trebui să fie extrădați sau expulzați nevoluntar din Rusia în Republica Kîrgîză sau în altă țară pe durata procedurii în fața Curții. S-a decis, de asemenea, să se acorde prioritate acestor cauze în temeiul art. 41 din Regulament.

Cererile au fost repartizate Secției a treia a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). La 16 iunie 2015 și, respectiv, 10 martie 2016, Guvernului i s-au comunicat sus-menționatele capete de cerere formulate în temeiul art. 3 din Convenție.

La 15 octombrie 2019, o cameră din cadrul Secției a treia, compusă din Paul Lemmens, președinte, Helen Keller, Dmitri Dedov, Alena Poláčková, María Elósegui, Gilberto Felici și Erik Wennerström, judecători, precum și Stephen Phillips, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre. Camera, în unanimitate, a conexat cele două cereri, le-a declarat admisibile și a hotărât, cu cinci voturi la două, că nu va fi încălcat art. 3 din Convenție în cazul extrădării reclamanților în Republica Kîrgîză. La hotărâre s-au anexat două opinii separate, ale judecătorilor Keller și Elósegui.

Prin scrisoarea din 7 februarie 2020, reclamanții au solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în conformitate cu art. 43 din Convenție. La 15 aprilie 2020, Colegiul Marii Camere a admis această cerere.

Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și 5 din Convenție și art. 24 din Regulament.

Reclamanții și Guvernul au depus, fiecare, observații scrise suplimentare pe fond (art. 59 § 1 din Regulament).

La 20 ianuarie 2021, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg; din cauza crizei de sănătate publică determinată de pandemia de COVID-19, ședința s-a desfășurat în sistem videoconferință. Înregistrarea ședinței (webcast) a fost afișată în ziua următoare pe site-ul Internet al Curții. Au compărut în fața Curții: (a) pentru Guvern dl M. Galperin , reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, agent , dl P. Smirnov, dna O. Oceretianaia , dna Z. Bereza , dl S. Grigorenko, dl S. Klikovski, dna O. Zincenko , dna K. Djabarova , consilieri ; (b) pentru reclamanți dna N. Iermolaieva , dl K. Jarinov , consilier . Curtea a ascultat declarațiile făcute de domnul Galperin, doamna Iermolaieva și domnul Jarinov, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători. ÎN FAPT

Domnul Hasanov („primul reclamant”) s-a născut în 1957. Până în 2010 a locuit în Oș, Republica Kîrgîză. A ajuns în Rusia în iulie 2010.

La 13 septembrie 2010, împotriva primului reclamant s-a pus în mișcare o acțiune penală în Republica Kîrgîză, acuzația fiind de delapidare de fonduri în formă agravată în valoare de aproximativ 18 500 de euro (EUR). S-a susținut că acesta, în calitate de director general al unei societăți comerciale, primise bani de la alte patru societăți comerciale în cadrul unor tranzacții comerciale, dar cheltuise sumele în cauză pentru nevoile sale personale. 15 . La 13 noiembrie 2010 s-a emis actul de inculpare in absentia . În partea relevantă a aducerii la cunoștință a acuzațiilor se menționau următoarele: „Turdivai Urunbaievici Hasanov, între 23 mai 2008 și 5 noiembrie 2009, acționând în calitate de director general al Altin Alco LLC și profitând de funcția sa oficială, în cadrul relațiilor sale comerciale cu Isabai și K LLC a primit 726 366 som [kîrgîz] de la directorul său general, S. [A primit, de asemenea, sume de bani] de la mai multe persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent [întreprinzători privați]: A. – 195 000 som, S. – 87 027 som, B. – 49 415 som, A. – 22 957 som, reprezentând în total 1 080 765 som, pe care nu le-a declarat și pe care le-a cheltuit pentru nevoile sale personale.”

Autoritățile kîrgîze au dispus ulterior arestarea primului reclamant și au emis un mandat internațional de urmărire și arestare pe numele său.

La 11 iulie 2013, reclamantul a fost reținut în Rusia; ulterior, instanțele ruse au dispus și au prelungit arestarea sa. A fost pus în libertate la data de 2 aprilie 2014 și locuiește în prezent în Verhneie Muhanovo, regiunea Oriol. Procedura de extrădare 18 . La 30 iulie 2013, organele de urmărire penală din Republica Kîrgîză au solicitat extrădarea primului reclamant pentru acuzațiile sus-menționate. Cererea conținea diverse asigurări că acesta va fi tratat în mod corespunzător, inclusiv: a) garanții că nu va fi supus torturii și tratamentelor sau pedepselor cu cruzime, inumane ori degradante; b) că nu va fi urmărit penal pentru motive politice sau discriminatorii; c) că va avea toate posibilitățile pentru a se apăra și a avea acces la un avocat. La 5 februarie 2014, autoritățile kîrgîze au extins asigurările adăugând că reclamantul va fi vizitat de membri ai corpului diplomatic rus în locurile de deținere după extrădare.

La 21 februarie 2014, extrădarea primului reclamant a fost autorizată de procurorul general adjunct al Federației Ruse. În aceeași zi, acesta a trimis o scrisoare Ministerului Afacerilor Externe din Rusia cu privire la procedura de extrădare în curs și a solicitat cooperare la supravegherea asigurărilor date de autoritățile kîrgîze. Pasajele relevante din scrisoare au următorul conținut: „Parchetul general al Republicii Kîrgîze a oferit asigurările necesare în ceea ce privește drepturile [reclamantului], inclusiv absența persecuției pe motive etnice, precum și garanții împotriva torturii și a altor tratamente și pedepse interzise. În același timp, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului demonstrează atitudinea critică a Curții față de extrădarea în Republica Kîrgîză a persoanelor de origine etnică «nemajoritară» [нетитульная], din cauza vulnerabilității acestora și a riscului de a fi supuse unor tratamente interzise. În cauza Mahmudjan Ergașev împotriva Rusiei , Curtea Europeană, pronunțându-se în favoarea reclamantului, a precizat că [asigurările] date de autoritățile Republicii Kîrgîze, în sine și în lipsa unui mecanism de supraveghere, erau insuficiente pentru a proteja [o persoană] împotriva unor tratamente interzise. Având în vedere această practică, Parchetul General al Republicii Kîrgîze a oferit asigurări extinse că [în cazul transferului reclamantului] autoritățile competente din Republica Kîrgîză se vor asigura că personalul diplomatic rus are acces la locul de deținere [în care reclamantul urmează să fie deținut] pentru a supraveghea respectarea drepturilor sale.” Din text reiese că scrisori similare au fost trimise Ministerului Afacerilor Externe din Rusia în toate cazurile în care autoritățile kîrgîze au dat asigurări extinse similare.

Primul reclamant a contestat decizia de extrădare în instanță, invocând faptul că făcea parte dintr-un grup etnic vulnerabil și că era astfel expus unui risc real de a fi supus unor persecuții și rele tratamente.

La 2 aprilie 2014, Curtea Regională Oriol s-a pronunțat în favoarea plângerii primului reclamant și a anulat decizia de extrădare ca fiind nelegală. Referindu-se la jurisprudența Curții, instanța regională a concluzionat că reclamantul făcea parte dintr-un grup etnic vulnerabil care risca să fie supus unor tratamente contrare art. 3 din Convenție și că asigurările date de autoritățile kîrgîze ar putea fi insuficiente pentru a atenua acest risc, având în vedere îndoielile referitoare la modul în care aceste asigurări funcționează în practică. Instanța a considerat, de asemenea, că, potrivit raportului autorităților responsabile de migrație, situația politică, socială și economică din Republica Kîrgîză rămâne „complexă”. Reclamantul a fost de îndată pus în libertate.

Parchetul a declarat recurs, făcând trimitere, printre alte argumente, la următoarele trei aspecte. În primul rând, reclamantul era suspectat de infracțiuni financiare și, prin urmare, nu se ridica nicio problemă de persecuție cu caracter politic sau etnic ca atare. În al doilea rând, făcând trimitere la hotărârea Curții în cauza Latipov împotriva Rusiei (nr. 77658/11, 12 decembrie 2013), parchetul a susținut că reclamantul nu putea să se prevaleze numai de situația generală din țară, ci trebuia să prezinte probe privind riscurile individualizate. În al treilea rând, deși a luat act de concluziile Curții în hotărârea pronunțată în cauza Mahmudjan Ergașev împotriva Rusiei (nr. 49747/11, 16 octombrie 2012) referitoare la persecutarea etnicilor uzbeci care au fost implicați în ciocnirile din 2010, parchetul a susținut că asigurările date de autoritățile kîrgîze în cazul reclamantului erau suficiente și conțineau garanții extinse că personalul diplomatic rus va avea acces la locurile de deținere.

La 28 mai 2014, Curtea Supremă a Federației Ruse a respins recursul și a confirmat hotărârea pronunțată de curtea regională. Parchetul a declarat recurs în supraveghere ( надзор ). 24 . La 4 februarie 2015, Prezidiul Curții Supreme a Federației Ruse, întrunit în calitate de instanță de supraveghere, a anulat hotărârile anterioare și a trimis cauza spre rejudecare. Prezidiul a observat că instanța regională s-a bazat pe jurisprudența Curții și pe faptul că autoritățile responsabile de migrație au declarat „complexă” situația din Republica Kîrgîză, dar a considerat că concluziile instanțelor inferioare se bazau pe o descriere generală a situației, fără nicio evaluare individuală a riscurilor cu care se confrunta primul reclamant. Partea relevantă din decizie are următorul conținut: „O instanță care evaluează riscul unei încălcări a drepturilor omului trebuie nu numai să studieze situația generală a drepturilor omului în statul solicitant, ci și să evalueze circumstanțele specifice ale cauzei, care în totalitate ar putea dovedi prezența sau absența unor motive întemeiate pentru a crede că o persoană ar putea fi supusă unor tratamente sau pedepse [cu cruzime]. Legea ar trebui interpretată ca prevăzând că o instanță care evaluează chestiuni legate de extrădare trebuie să ia în considerare declarațiile persoanei [în cauză], informațiile primite de la Ministerul Afacerilor Externe cu privire la situația drepturilor omului în statul solicitant, asigurările oferite de statul solicitant, precum și alte documente și materiale. [...] Probele aflate la dosar demonstrează că [primul reclamant] este acuzat de o infracțiune care nu a avut caracter etnic sau politic și care a fost săvârșită în perioada 2008–2009, cu mult timp înainte de evenimentele din iunie 2010. În declarațiile pe care le-a dat autorităților ruse la 11 iulie 2013 [primul reclamant nu a susținut că a fost persecutat din motive politice sau de altă natură sau că a venit în Rusia pentru a solicita azil]. Aceste declarații, care ar fi putut influența concluziile [curții regionale], nu au fost examinate. În plus, [curtea regională] nu a evaluat în mod corespunzător informațiile prezentate de Parchetul General [...] cu privire la asigurările oferite de autoritățile competente din Republica Kîrgîză cu privire la faptul că personalul diplomatic rus va avea acces la locul de deținere [a reclamantului]. Anulând decizia de extrădare, instanța de fond s-a referit la raportul autorităților responsabile de migrație, dar numai la partea care descrie situația politică, socială și economică din Republica Kîrgîză ca fiind «complexă» și a neglijat cealaltă parte, care a enumerat măsurile adoptate de guvernul Republicii Kîrgîze pentru a consolida respectarea drepturilor omului și a asigura drepturile minorităților etnice.” 25 . La 8 aprilie 2015, Curtea Regională Oriol, reexaminând plângerea primului reclamant împotriva deciziei de extrădare, a avut în vedere raționamentul Prezidiului Curții Supreme și a respins plângerea. Mai precis, aceasta a reținut că, în conformitate cu jurisprudența Curții, situația generală dintr-o anumită țară ar putea să nu justifice o interzicere totală a extrădărilor. Curtea regională a concluzionat că reclamantul nu se confrunta cu riscuri individualizate, având în vedere asigurările oferite de autoritățile kîrgîze, posibilitatea supravegherii acestora de către personalul diplomatic rus, faptul că s-au înregistrat anumite progrese în ceea ce privește drepturile omului în Republica Kîrgîză, caracterul financiar al infracțiunii și respingerea cererii sale de azil de către autoritățile responsabile de migrație. Partea relevantă din decizie are următorul conținut: „Prin scrisoarea din 21 august 2013, Parchetul General al Republicii Kîrgîze a garantat că [primului reclamant] i se vor pune la dispoziție toate înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, inclusiv asistență din partea avocaților, că nu va fi supus torturii, relelor tratamente sau altor pedepse sau tratamente inumane ori degradante și că cererea de extrădare nu avea ca scop persecutarea sa din motive politice sau rasiale ori din cauza opiniilor sale etnice, religioase sau politice. La 5 februarie 2014 au fost oferite asigurări suplimentare că Parchetul General din Republica Kîrgîză va asigura accesul personalului diplomatic rus la [primul reclamant] la locul de deținere al acestuia [...] Contrar capetelor de cerere, nu există motive de îndoială cu privire la asigurările oferite de autoritățile kîrgîze. Instanța este conștientă de poziția Curții Europene potrivit căreia situația generală dintr-un stat reclamant nu poate fi [singurul] motiv pentru interzicerea totală a extrădărilor către statul respectiv. Materialele analitice ale Ministerului Afacerilor Externe demonstrează că Republica Kîrgîză își respectă obligațiile internaționale. Probele aflate la dosarul cauzei demonstrează că [primul reclamant] este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni economice de drept comun în 2008 și 2009 în Republica Kîrgîză, [infracțiune] care nu are niciun fel de caracter politic sau etnic și nu are legătură cu evenimentele din iunie 2010. În declarația sa din 11 iulie 2013, [primul reclamant] nu a susținut că a fost persecutat în Republica Kîrgîză [pentru vreun motiv] [...] Nu și-a justificat șederea în Rusia prin intenția de a solicita azil în legătură cu [vreo] persecuție. Prin urmare, nu s-a identificat niciun motiv care să poată împiedica extrădarea [primului reclamant], în temeiul tratatelor internaționale sau al legislației ruse. [...]”

La 17 iunie 2015, Curtea Supremă a Federației Ruse a confirmat hotărârea instanței de grad inferior printr-o hotărâre definitivă. Procedura privind statutul de refugiat

La 14 august 2013, primul reclamant a solicitat statut de refugiat, referindu-se la riscurile de persecuție în Republica Kîrgîză pe baza originii sale etnice.

La 20 noiembrie 2013, Departamentul Regional Oriol al Serviciului Federal pentru Migrație a respins cererea. În special, departamentul regional a menționat: (1) lipsa oricăror acuzații de rele tratamente anterioare sau actuale la care au fost supuși reclamantul sau rudele sale cu reședința în Republica Kîrgîză; (2) declarațiile oficiale ale reclamantului, potrivit cărora nu a făcut niciodată parte din organizații politice sau religioase; (3) anularea șederii sale permanente în Republica Kîrgîză la 5 luni de la sosirea sa în Rusia; (4) faptul că audierea inițială în dosarul său penal a avut loc în mai 2010 și că a ascuns acest fapt într-unul dintre interviurile cu autoritățile responsabile de migrație; (5) descrierea evenimentelor din iunie 2010 în termeni vagi și generali, fără detalii specifice privind situația personală; (6) faptul că, în primul său interviu în Rusia, a declarat în mod expres că nu intenționează să solicite azil în Rusia. În consecință, departamentul regional a concluzionat că sosirea reclamantului în Rusia nu a fost legată de evenimentele din iunie 2010 și a reprezentat o strategie de evitare a urmăririi penale pentru infracțiunile financiare.

La 15 ianuarie 2014, Serviciul Federal pentru Migrație a aprobat analiza autorității inferioare și a respins cererea printr-o decizie administrativă definitivă.

Primul reclamant a contestat această decizie în instanță, făcând trimitere la faptul că făcea parte dintr-un grup etnic vulnerabil și că astfel risca în mod real să fie supus persecuțiilor și relelor tratamente.

La 17 iunie 2014, plângerea primului reclamant a fost respinsă de Tribunalul Districtual Basmani din Moscova. Acesta nu a declarat recurs. Cererea nr. 49975/15 ( Rahmanov împotriva Rusiei )

Domnul Rahmanov („al doilea reclamant”) s-a născut în 1986. Până în 2010, acesta a locuit în Suzak, în regiunea Jalal-Abad din Republica Kîrgîză. A ajuns în Rusia în ianuarie 2011. 33 . La 24 iulie 2012, s-a emis pentru al doilea reclamant actul de inculpare in absentia pentru infracțiuni săvârșite cu violență în legătură cu evenimentele din iunie 2010 ( supra , pct. 12), în special achiziționarea și transportul în mod ilegal de arme și explozivi, săvârșite în cadrul unui grup infracțional organizat; participarea la revolte violente de mare amploare care s-au soldat cu incendieri, distrugerea de bunuri și utilizarea de arme și de substanțe și dispozitive explozive, uciderea unor persoane, fapte motivate de ură etnică și săvârșite cu o cruzime deosebită și prin mijloace de natură să pună în pericol populația, fapte săvârșite în cadrul unui grup organizat; tâlhărie calificată, săvârșită în cadrul unui grup organizat, precum și distrugerea de bunuri și cauzarea de pagube grave prin incendiere sau prin mijloace de natură să pună în pericol populația. Potrivit acuzațiilor, infracțiunile au fost motivate de ură etnică și îndreptate împotriva unor persoane de origine etnică kîrgîză. 34 . În partea relevantă a aducerii la cunoștință a acuzațiilor se menționau următoarele: „[Al doilea reclamant], mânat de intenții criminale, s-a alăturat unui grup infracțional organizat de A.S. și U.A. pentru a săvârși omoruri, tâlhării și distrugeri de bunuri motivate de ură etnică. Pentru a săvârși infracțiunile menționate mai sus, grupul, însoțit de [al doilea reclamant], a cumpărat, a deținut și a transportat în mod ilegal arme de foc, cuțite și bare din fier. Mai mult decât atât, au fabricat și au transportat bastoane cu lame de 1,5 metri lungime, precum și sticle conținând o substanță inflamabilă [...] În plus, continuând săvârșirea de infracțiuni, la 12 iunie 2010 [al doilea reclamant], împreună cu A.S. și U.A., la punctul care marchează kilometrul 564 de pe autostrada Bișkek-Oș, care are o importanță strategică pentru Republica Kîrgîză, în vecinătatea întreprinderii de prelucrare a bumbacului din Sanpa (în Topurak-Bel, în districtul Suzakski), a împrăștiat țiței și moloz pe carosabil și l-a blocat cu un tractor și cu alte utilaje agricole. Aceste fapte au creat obstacole deosebite pentru vehiculele care circulau pe autostradă. Astfel, [al doilea reclamant], împreună cu alți membri ai grupului, au participat activ la revolte violente, incendieri și distrugeri de bunuri motivate de ură etnică, i-au atacat pe șoferii și pasagerii autovehiculelor care circulau pe autostradă și i-au tâlhărit [...] [Al doilea reclamant], continuând săvârșirea de infracțiuni, la 12 iunie 2010, în complicitate cu grupul infracțional, și făcând uz de arme de foc, a oprit autovehiculele care circulau pe autostradă și în care se aflau ca pasageri locuitori din orașul Oș: K.M. și K.A. Au oprit, de asemenea, locuitori din regiunea Bazar-Korgonski: A.M., K.N., M.A., Z.M. și K.S. Făptuitorii i-au scos cu violență din mașinile lor, i-au bătut cu deosebită cruzime cu bastoanele cu lame și bare de fier și i-au înjunghiat în diferite părți ale corpului. Plăgi prin împușcare au suferit următoarele persoane: A.M., K.N., M.A., Z.M. și K.S. Victimele K.M., A.M., K.N., M.A., Z.M. și K.S. au murit pe loc din cauza rănilor suferite. K.A. a murit în spitalul municipal Jalal-Abad. [...] [Secțiunea care urmează conține detalii din rapoartele de expertiză medico-legală întocmite în urma autopsierii victimelor.] În plus, grupul infracțional, însoțit de [al doilea reclamant], a continuat săvârșirea de infracțiuni, a oprit autovehicule care circulau pe autostradă, sub amenințarea cu arme de foc, substanțe și dispozitive explozive (sticle conținând o substanță inflamabilă) și i-a tâlhărit pe șoferi și pasageri. Prin urmare, autovehiculul U [care a costat 4.000 som] [...] a fost distrus în totalitate cu pietre, bastoane și bare de fier [...]. În plus, autovehiculul M [care a costat 237.500 som] a fost prădat și dezasamblat, cauzând [societății comerciale care îl deținea] [...] un prejudiciu material. [...]”

Autoritățile kîrgîze au dispus ulterior arestarea celui de-al doilea reclamant și au emis un mandat internațional de urmărire și arestare pe numele său.

La 15 aprilie 2014, reclamantul a fost reținut în Rusia; ulterior, instanțele ruse au dispus și au prelungit privarea sa de libertate. A fost pus în libertate la data de 15 octombrie 2015 și locuiește în prezent în Elektrogorsk, regiunea Moscova. Procedura de extrădare 37 . La 13 mai 2014, organele de urmărire penală din Republica Kîrgîză au solicitat extrădarea celui de-al doilea reclamant pentru acuzațiile sus-menționate. Cererea conținea diverse asigurări că acesta va fi tratat în mod corespunzător, inclusiv: a) garanții că nu va fi supus torturii și tratamentelor sau pedepselor cu cruzime, inumane ori degradante; b) că nu va fi urmărit penal pentru motive politice sau discriminatorii; c) că va avea toate posibilitățile pentru a se apăra și a avea acces la un avocat; d) că va fi vizitat de membri ai corpului diplomatic rus în locurile de deținere după transfer.

La 8 iulie 2015, extrădarea celui de-al doilea reclamant a fost autorizată de procurorul general adjunct al Federației Ruse.

Reclamantul a contestat această decizie în instanță, făcând trimitere la faptul că făcea parte dintr-un grup etnic vulnerabil și că astfel era expus unui risc real de a fi supus persecuțiilor și relelor tratamente de către autoritățile kîrgîze. 40 . La 31 august 2015, Curtea Regională Belgorod a respins plângerea celui de-al doilea reclamant, respingând susținerile acestuia cu privire la riscul de rele tratamente. Referindu-se la practica Curții și a Comitetului Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite (ONU), curtea regională a subliniat că, pe lângă caracterizarea generală a situației dintr-o anumită țară, o persoană care invocă existența unui risc real de rele tratamente trebuie să justifice susținerea sa în raport cu circumstanțele personale. Curtea regională a luat act în mod corespunzător de rapoartele internaționale prezentate de reprezentantul reclamantului, dar a concluzionat că reclamantul nu a reușit să dovedească existența unor riscuri individualizate. Partea relevantă din decizie are următorul conținut: „[Autoritățile responsabile de migrație au respins cererile de acordare a statutului de refugiat formulate de al doilea reclamant.] În special, în decizii [...] se arăta că, la începutul anului 2011, [al doilea reclamant] a părăsit Republica Kîrgîză pentru a căuta un loc de muncă, nu pentru a solicita azil [...] [Al doilea reclamant] nu a prezentat argumente convingătoare care să susțină teama sa de persecuție în țara sa de origine [...] Argumentele [celui de-al doilea reclamant] privind «falsificarea» probelor din dosarul penal de către autoritățile de aplicare a legii din Republica Kîrgîză sunt lipsite de orice probă și contravin principiului recunoașterii reciproce a documentelor oficiale între [statele contractante] [...] Instanța ia act de asigurările scrise oferite de statul străin [...] [și] aplicarea unor astfel de asigurări ar trebui să fie considerată un instrument fiabil împotriva tratamentelor interzise [, iar aceasta] corespunde cerințelor dreptului internațional. Respingând argumentele avocatului [...] referitoare la practica pe scară largă constând în supunerea la rele tratamente a etnicilor uzbeci în Republica Kîrgîză, instanța constată următoarele [...] Materialul de urmărire penală demonstrează că [acuzațiile] îndreptate împotriva [celui de-al doilea reclamant] se referă la infracțiuni contra ordinii publice, a vieții și a integrității corporale. Urmărirea penală a acestuia – contrar declarațiilor sale și ale avocatului său – nu rezultă dintr-o politică a statului sau din persecutarea de către autoritățile kîrgîze a anumitor grupuri de persoane, inclusiv etnici uzbeci. Instanța ia în considerare argumentele și documentele prezentate de apărătorul [celui de-al doilea reclamant], inclusiv extrase din [rapoartele Amnesty International și Human Rights Watch], în care se precizează că în Republica Kîrgîză se folosește tortura împotriva persoanelor acuzate și că etnicii uzbeci care sunt acuzați [în legătură cu evenimentele din 2010] constituie un grup vulnerabil. Totuși, această împrejurare nu poate constitui în sine temei suficient pentru a refuza [extrădarea celui de-al doilea reclamant], pentru următoarele motive. [Combaterea impunității pentru infracțiuni este un principiu fundamental al cooperării internaționale în materie penală.] În cursul audierii din 15 aprilie 2014, după arestarea sa în Rusia, [al doilea reclamant] a declarat că, până în august 2010, a locuit în satul Suzak [...] În iunie 2010, «tinerii uzbeci din satul nostru au blocat doar drumul spre sat, în timp ce kîrgîzii au încercat să preia satul nostru Suzak, dar băieții nu i-au lăsat. Nu am luat parte la toate acestea. Nu sunt persecutat pentru motive politice.» În instanță, [al doilea reclamant] a declarat că nu s-a angajat în activități politice sau civice în Republica Kîrgîză. Cele de mai sus demonstrează că [...] urmărirea penală [a celui de-al doilea reclamant] are legătură cu săvârșirea de fapte care prezintă pericol social, nu cu discriminarea bazată pe etnie [...] [Art. 3 din Convenția împotriva torturii necesită o examinare] nu numai a existenței unor încălcări grave și în masă ale drepturilor omului, ci și a unei întrebări-cheie – dacă există riscuri individuale de tortură sau alte tratamente interzise [...] Acest risc trebuie să fie suficient de real. [Comitetul contra torturii al ONU a declarat în deciziile sale că simpla existență a unor încălcări masive și grave ale drepturilor omului nu poate, în sine, să servească drept temei pentru a concluziona că o persoană riscă să fie supusă relelor tratamente la întoarcerea într-o anumită țară. Trebuie să existe alte informații care să ofere temei pentru a crede că persoana se confruntă cu un risc personal. Acest risc nu trebuie să fie speculativ, ci previzibil, personal și real.] În ceea ce privește situația generală dintr-o țară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că ar trebui să se acorde o anumită atenție rapoartelor recente ale [organizațiilor neguvernamentale internaționale – ONG-urilor]. Totuși, posibilitatea unor rele tratamente din cauza situației instabile din țara de primire nu poate, de una singură, să conducă la o încălcare a art. 3. Atunci când sursele de care dispune Curtea descriu doar situația generală, susținerile specifice ale unui reclamant necesită confirmare prin alte probe în fiecare caz. [Al doilea reclamant] și avocatul său nu au prezentat instanței astfel de probe. [...] Având în vedere concluziile de mai sus și ținând seama de dispozițiile tratatelor internaționale și interpretarea acestora de [organismele înființate în temeiul tratatelor], instanța concluzionează că probele aflate la dosar nu demonstrează existența unui risc individual de supunere la rele tratamente a [celui de-al doilea reclamant] în cazul extrădării sale. [...]” 41 . La 14 octombrie 2015, recursul declarat de al doilea reclamant a fost respins de Curtea Supremă a Federației Ruse prin decizie definitivă. Curtea Supremă a observat că autoritățile kîrgîze au oferit asigurări relevante cu privire la tratamentul adecvat al reclamantului ( supra , pct. 37) și că instanța de grad inferior a considerat în mod corect aceste asigurări ca reprezentând un mecanism fiabil împotriva tratamentelor interzise de dreptul internațional. Procedura privind statutul de refugiat

La 26 mai 2014, al doilea reclamant a solicitat statut de refugiat, referindu-se la riscurile de persecuție în Republica Kîrgîză bazată pe originea sa etnică. 43 . La 3 iulie 2014, Departamentul Regional Belgorod al Serviciului Federal pentru Migrație a respins cererea. În special, departamentul regional a menționat: 1) călătoriile repetate ale celui de al doilea reclamant înspre și dinspre Republica Kîrgîză după luna iunie 2010 și obținerea unui nou pașaport în Republica Kîrgîză la câteva luni după sosirea în Rusia; 2) faptul că cele nouă rude apropiate locuiau încă în satul natal din sudul Republicii Kîrgîze, erau dependente financiar de reclamant și nu invocaseră niciodată vreo persecuție; 3) faptul că acesta nu a fost afiliat niciodată la organizații politice, civile sau religioase. În consecință, departamentul regional a concluzionat că reclamantul a venit în Rusia pentru motive economice și ca strategie de evitare a urmăririi penale în țara de origine. 44 . La 23 septembrie 2014, Serviciul Federal pentru Migrație a confirmat concluziile autorității inferioare și a respins cererea printr-o decizie administrativă definitivă. Serviciul Federal pentru Migrație a subliniat că al doilea reclamant ar beneficia de mecanismul de supraveghere asigurat de corpul diplomatic rus în Republica Kîrgîză.

Al doilea reclamant a contestat această decizie în instanță, făcând trimitere la faptul că făcea parte dintr-un grup etnic vulnerabil și că astfel risca în mod real să fie supus persecuțiilor și relelor tratamente.

La 16 ianuarie 2015, plângerea reclamantului a fost respinsă de Tribunalul Districtual Basmani din Moscova. Hotărârea a fost confirmată în recurs la 8 iunie 2015 de Curtea Municipală Moscova.

În Decizia nr. 11 din 14 iunie 2012, plenul Curții Supreme a Federației Ruse a oferit îndrumări instanțelor inferioare cu privire la interpretarea și aplicarea normelor interne și internaționale în cauzele referitoare la extrădare. Părțile relevante din decizie prevăd următoarele: „[...] 11. În temeiul art. 2 din Convenția europeană, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, [...] o persoană nu poate fi extrădată dacă o infracțiune este pedepsită cu moartea în conformitate cu legislația statului solicitant, dacă statul respectiv nu oferă asigurări, pe care Federația Rusă le consideră suficiente, că nu se va pune în aplicare o pedeapsă cu moartea. Astfel de asigurări pot fi dispoziții legale care interzic aplicarea pedepsei cu moartea în statul solicitant, [sau] asigurări din partea organelor de aplicare a legii sau a altor autorități competente [...] că pedeapsa cu moartea nu va fi pusă în aplicare. 12. Instanțele ar trebui să considere că, în temeiul art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, astfel cum a fost interpretat de Comitetul Drepturilor Omului al ONU, și în temeiul art. 3 din Convenția împotriva torturii [...], o persoană nu este supusă extrădării [nici] atunci când există motive serioase de a crede că persoana respectivă riscă să fie supusă la tortură în statul solicitant [sau] atunci când persoana respectivă poate fi supusă unor pedepse sau tratamente inumane ori degradante. Instanțele ar trebui să fie conștiente de faptul că, în conformitate cu art. 3 din Convenția europeană, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se consideră că tratamentele sau pedepsele sunt inumane atunci când acestea sunt premeditate, aplicate timp de mai multe ore la rând și au ca rezultat fie vătămări corporale reale, fie suferințe fizice și psihice intense. Tratamentele sau pedepsele sunt degradante, în special, atunci când inspiră persoanelor sentimente de frică, angoasă și inferioritate. [...] 13. Extrădarea poate fi refuzată, de asemenea, în cazul în care circumstanțe excepționale arată că aceasta poate să pună în pericol viața și sănătatea persoanei ca urmare, printre altele, a vârstei sau a stării sale fizice. 14. Instanțele ar trebui să considere că, în temeiul [legislației naționale și] art. 3 din Convenția împotriva torturii [...], în cauzele având ca obiect căile de atac împotriva autorizațiilor de extrădare, este de datoria [organelor de urmărire penală] să demonstreze că nu există motive serioase de a crede că persoana în cauză riscă să fie condamnată la pedeapsa cu moartea, supusă la rele tratamente sau persecutată din cauza rasei sale, a convingerilor religioase, a naționalității, a originii etnice sau sociale ori a opiniilor sale politice. În temeiul art. 3 din Convenția împotriva torturii, astfel cum a fost interpretat de Comitetul Drepturilor Omului al ONU, pentru a stabili dacă există sau nu circumstanțele sus-menționate, instanțele ar trebui să evalueze atât situația generală a drepturilor omului în statul solicitant, cât și circumstanțele specifice ale cazului respectiv, care, privite în totalitate, pot dezvălui existența [...] unor motive serioase de a crede că o persoană riscă să fie supusă la tratamente sau pedepse inumane ori degradante. În acest sens, instanțele pot lua în considerare, de exemplu, declarațiile persoanei în cauză și ale martorilor, informațiile privind situația drepturilor omului în statul solicitant furnizate de Ministerul Afacerilor Externe, orice asigurări oferite de statul solicitant, precum și documentele și rapoartele organismelor internaționale înființate în temeiul tratatelor și de alt tip [...] Instanțele ar trebui să evalueze susținerile persoanei în cauză în lumina tuturor probelor disponibile. Instanțele ar trebui să rețină că evaluarea efectuată de organismele internaționale înființate în temeiul tratatelor și de alt tip cu privire la situația generală în materie de drepturile omului în statul solicitant se poate schimba în timp [...]”

În Rusia, procurorii care se ocupă de cererile de extrădare au ca orientări directivele procurorului general. Directiva 212/35 din 18 octombrie 2008, în vigoare la momentul faptelor, conținea următoarele dispoziții relevante: „Pentru a asigura respectarea obligațiilor internaționale și a legislației Rusiei în materie de [extrădări] [...], se ordonă [procurorilor] [următoarele]. 1.1. Organizarea activităților de punere în executare a cererilor de extrădare [...] se încredințează Direcției Generale Cooperare Internațională din cadrul Parchetului General al Federației Ruse. [...] 1.2.2. În absența unor motive care să împiedice extrădarea sau transferul la o instanță internațională, [procurorii] ar trebui să asigure arestarea provizorie a persoanei pentru 48 de ore. 1.2.3. [Procurorii ar trebui] să audieze persoanele arestate cu privire la motivele sosirii lor în Rusia, [...] cetățenia lor, intenția lor de a solicita statut de refugiat sau existența unui statut de refugiat ca urmare a unei posibile persecuții în [țara de origine] [...], circumstanțele și motivele urmăririi lor penale [...] și posibilele piedici în calea extrădării [...]. 1.2.4. [Procurorii ar trebui] să verifice existența și veridicitatea oricăror motive care ar putea conduce la refuzul extrădării [...] 1.2.6. [Procurorii ar trebui] să ia măsuri pentru punerea în libertate a persoanelor arestate provizoriu după identificarea oricăror motive care împiedică extrădarea. [...] 1.6. Direcția Generală Cooperare Internațională [ar trebui]: [...] 1.6.9. Să efectueze analiza și rezumatul practicii juridice în materie de extrădare [...] 1.6.10. Să comunice [procurorilor] informații cu privire la instrumentele internaționale în materie de extrădare care sunt obligatorii pentru Federația Rusă.” Dreptul internațional

Extrădările dintre Rusia și Republica Kîrgîză sunt reglementate de Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală, adoptată de CSI în 1993 („Convenția de la Minsk”). Art. 56 din Convenția de la Minsk impune părților obligația de a extrăda persoane în scopul urmăririi penale și/sau al executării sentinței. Articolul 56 Obligația de a extrăda „1. Părțile Contractante se obligă să-și extrădeze reciproc, la cerere, în conformitate cu prevederile prezentei Convenții, persoanele care se află pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere penală sau pentru executarea pedepsei. [...]”

Articolele 58 și 59 din Convenția de la Minsk prevăd conținutul cererilor de extrădare și documentele de însoțire. Articolul 58 Cererea de extrădare „1. Cererea de extrădare trebuie să conțină: a) denumirea instituției solicitante și a instituției solicitate; b) descrierea circumstanțelor faptei sancționabile, și textul legii Părții Contractante solicitante, în baza căreia fapta dată se consideră infracțiune; c) numele, prenumele și patronimul persoanei, care se cere a fi extrădată, [data nașterii], cetățenia acesteia, domiciliul sau reședința, în măsura posibilităților - descrierea semnalmentelor, fotografia, amprentele și alte date despre persoană; d) indicarea mărimii pagubei cauzate de infracțiune. 2. La cererea de extrădare în vederea urmăririi penale se va anexa copia certificată a mandatului de arest. [...]” Articolul 59 Informații suplimentare „Dacă cererea de extrădare nu conține toate datele necesare, atunci Partea Contractantă solicitată poate cere informații suplimentare, fapt pentru care stabilește un termen de o lună. [...]”

Dispozițiile de mai sus sunt comparabile din punct de vedere material cu articolele 1, 12 și 13 din Convenția europeană de extrădare din 1957.

Curtea a examinat în trecut informațiile relevante privind situația din Republica Kîrgîză, acestea fiind rezumate în cauzele Tadjibaiev împotriva Rusiei (nr. 17724/14, pct. 19-26, 1 decembrie 2015, cu trimiteri suplimentare) și Turgunov împotriva Rusiei (nr. 15590/14, pct. 32, 22 octombrie 2015).

Marea Cameră constată, de asemenea, că o expunere detaliată a rapoartelor recente a fost inclusă în hotărârea Camerei în prezenta cauză ( T.K. și S.R. împotriva Rusiei , nr. 28492/15 și 49975/15, pct. 39-54, 19 noiembrie 2019) și, prin urmare, – având în vedere întinderea materialului examinat – va reproduce în prezenta hotărâre numai elementele și rapoartele care au fost publicate după adoptarea hotărârii Camerei sau care nu au fost abordate anterior. Aceste informații includ înscrisurile prezentate de părți și materialele obținute de Curte proprio motu . Organismele ONU pentru drepturile omului 55 . Raportorul Special al ONU privind problemele minorităților a subliniat următoarele în declarația sa privind vizita sa din 6-17 decembrie 2019 în Republica Kîrgîză: „[...] Deși uzbecii reprezintă mai mult de 14% din populație, doar 3 membri ai parlamentului aparțin minorității uzbece. Un aspect pozitiv: de la alegerile din octombrie 2015, legea electorală prevede o cotă de 15% pentru reprezentarea minorităților pe listele partidelor politice. Reformele juridice care vizează consolidarea reprezentării parlamentare au fost, până acum, timide și în mare măsură ineficiente. Deși cota sus-menționată a asigurat, cel puțin simbolic, un grad de vizibilitate pentru câteva dintre cele 100 de grupuri minoritare din țară, în practică am fost informat că această măsură nu are mare succes în ceea ce privește asigurarea unei prezențe proporționale de natură să reflecte diversitatea [țării] ori să constituie o formă eficientă de participare politică a majorității minorităților. [...] Relațiile interetnice din Republica Kîrgîză, în special relațiile dintre majoritatea etnicilor kîrgîzi și minoritatea uzbecă în urma evenimentelor din 2010 din Oș, rămân fragile. Există mai mulți factori identificați care ar putea aduce nivelul tensiunii interetnice într-un punct critic, cum ar fi subreprezentarea minorităților, problema limbilor minoritare în educație și furnizarea de servicii publice, cazuri de pretinse tratamente inechitabile din partea organelor de aplicare a legii și în furnizarea de servicii publice, precum și aspecte legate de gestionarea resurselor, inclusiv a apei și a terenurilor. [...] Conflictul din 2010 a provocat moartea a peste 400 de persoane, din care peste două treimi erau etnici uzbeci, și a dus la distrugerea a mii de case, proprietăți și întreprinderi. Totuși, există îngrijorări față de reacția guvernului la acest conflict, în special în ceea ce privește anchetele și administrarea justiției pentru încălcările grave comise la momentul respectiv. Rapoartele arată că un număr semnificativ de dosare penale pentru omor, precum și pentru distrugerea de bunuri, tâlhărie sau furt au rămas suspendate și că guvernul nu a pus în aplicare programe de reabilitare a victimelor și a familiilor acestora, inclusiv a copiilor care au fost expuși violențelor și distrugerilor. [...] Datele din 2016 furnizate de Curtea Supremă arată că aproximativ 60% dintre condamnările legate de extremism vizează membri ai minorităților, etnicii uzbeci reprezentând 54%. [...]” 56 . La 23 aprilie 2014, în Observațiile finale privind cel de-al doilea raport periodic referitor la Republica Kîrgîză, Comitetul Drepturilor Omului al ONU a declarat următoarele: „14. Luând act de informațiile furnizate în timpul dialogului, Comitetul este îngrijorat de informațiile privind eșecul statului parte de a investiga în totalitate, în mod efectiv și fără discriminare, încălcările drepturilor omului comise în timpul și în urma conflictului etnic din iunie 2010 în sudul Republicii Kîrgîze, inclusiv susținerile referitoare la tortură și rele tratamente, încălcări grave ale normelor procesului echitabil în cursul acțiunilor în justiție, inclusiv atacuri îndreptate împotriva avocaților care apără etnici uzbeci, precum și discriminarea, bazată pe etnie, în privința accesului la justiție. Comitetul este totodată îngrijorat de faptul că motivele acestui conflict nu au fost abordate pe deplin de către statul parte și ar putea să persiste (art. 2, 7, 9, 14, 26 și 27). Statul parte ar trebui să ia măsuri eficace pentru a se asigura că toate pretinsele încălcări ale drepturilor omului legate de conflictul etnic din 2010 sunt investigate în mod amănunțit și imparțial, că persoanele răspunzătoare sunt urmărite penal și că victimele sunt despăgubite fără nicio discriminare bazată pe etnie. Statul parte ar trebui să își intensifice de urgență eforturile pentru a aborda cauzele profunde ale obstacolelor din calea coexistenței pașnice între diferitele grupuri etnice de pe teritoriul său și pentru a promova toleranța etnică și încrederea reciprocă. 15. Deși salută măsurile legislative și administrative care au ca scop prevenirea și eradicarea torturii, inclusiv modificările aduse Codului penal, Comitetul este în continuare îngrijorat de practica persistentă și generalizată constând în supunerea la tortură și rele tratamente a persoanelor private de libertate în scopul obținerii cu forța a declarațiilor de recunoaștere a vinovăției, în special în arestul poliției; de numărul de decese survenite în arestul poliției și de faptul că niciunul dintre cazurile semnalate Comitetului nu a condus la nicio condamnare; faptul că statul parte nu a efectuat o anchetă promptă, imparțială și completă a deceselor survenite în arest; precum și neefectuarea urmăririi penale și nepedepsirea autorilor faptelor de tortură și rele tratamente, ca și neacordarea de despăgubiri victimelor. Comitetul este, în continuare, îngrijorat, de asemenea, de susținerile privind fapte de tortură și erori judiciare în cauza Azimjan Askarov (art. 6, 7 și 10). Statul parte ar trebui să își intensifice de urgență eforturile de a lua măsuri pentru a preveni tortura și relele tratamente și pentru a asigura investigarea promptă și imparțială a plângerilor referitoare la tortură sau rele tratamente, inclusiv cauza Azimjan Askarov ; să dispună începerea urmăririi penale față de făptuitori; să aplice pedepse corespunzătoare persoanelor condamnate și să acorde despăgubiri victimelor. Statul parte ar trebui să ia măsuri pentru a se asigura că probele obținute prin tortură nu se pot folosi în instanță. Statul parte ar trebui, de asemenea, să accelereze punerea în funcțiune a Centrului Național de Prevenire a Torturii prin punerea la dispoziție a resurselor necesare pentru a-i permite să își îndeplinească mandatul în mod independent și eficient.” 57 . La 25 februarie 2020, Comitetul Drepturilor Omului al ONU a primit cel de-al treilea raport periodic prezentat de Republica Kîrgîză în temeiul art. 40 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În raport se precizau următoarele: „124. Constituția prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici altor tratamente sau pedepse cu cruzime, inumane ori degradante. Orice persoană privată de libertate are dreptul de a fi tratată în mod uman și de a i se respecta demnitatea (art. 22). 125. La 1 ianuarie 2019, au intrat în vigoare noul Cod penal și noul Cod de procedură penală. Acestea consolidează garanțiile fundamentale împotriva torturii în arestul poliției și în fazele cercetării preliminare. 126. Pedeapsa maximă pentru infracțiunea de tortură, prevăzută de art. 143 din Codul penal, a fost redusă cu 5 ani. Instanțele judecătorești pot acum să aplice o pedeapsă privativă de libertate de cel mult 10 ani. [...] 136. Un organism de stat independent, Centrul Național de Prevenire a Torturii, a fost înființat în 2012 pentru a preveni tortura și relele tratamente. În perioada 2014–2018, Centrul a efectuat peste 4 000 de vizite de control. Până în prezent, s-a constatat că majoritatea cazurilor de tortură au avut loc înainte ca suspectul să fie arestat, în scopul obținerii cu forța a unei declarații de recunoaștere a vinovăției. 137. Există o serie de obstacole în calea funcționării eficiente a centrului. În cei patru ani din perioada 2014–2018, s-au identificat 46 de cazuri de obstrucționare a activității centrului, dintre care 3 au condus la punerea în mișcare a acțiunii penale (în 2014, 2015 și 2017). Deși legea pedepsește obstrucționarea și ingerința în activitatea personalului centrului, astfel de încălcări continuă în practică. [...] 139. În perioada 2014–2018, parchetele au început urmărirea penală în legătură cu doar 28 de plângeri referitoare la tortură și rele tratamente, reprezentând 3% din numărul total de plângeri adresate centrului. 140. Tortura a devenit o infracțiune specifică în 2003, însă până în 2012 nicio persoană nu a fost urmărită penal în temeiul articolului relevant. 141. În perioada 2012–2018, instanțele au condamnat 18 funcționari publici pentru tortură în cauze penale. Dintre acești funcționari, 14 erau membri ai forțelor de ordine, iar 4 erau membri ai administrației penitenciare. 142. S-a renunțat la pedeapsă în cazul a șase agenți ai forțelor de ordine, întrucât se împlinise termenul de prescripție pentru urmărirea penală, faptele în litigiu fiind săvârșite înainte de iulie 2012 (când s-a majorat pedeapsa pentru tortură). Celelalte 12 persoane au fost condamnate de instanțe la pedepse privative de libertate cu durate cuprinse între 7 și 11 ani. [...]” Într-un tabel s-a menționat numărul de plângeri referitoare la tortură înregistrat în fiecare an: 2012 – 371, 2013 – 265, 2014 – 220, 2015 – 478, 2016 – 435, 2017 – 418 și 2018 – 377. Uniunea Europeană

Raportul anual al Uniunii Europene privind drepturile omului și democrația în lume în 2019 a menționat următoarele despre Republica Kîrgîză în secțiunea actualizată despre țări: „Situația generală a drepturilor omului [în 2019] a rămas stabilă și este considerată a fi cea mai avansată din regiune. Guvernul și-a menținut angajamentul față de agenda sa privind drepturile omului și a adoptat documente relevante pentru punerea în aplicare a acesteia, de exemplu Planul național de acțiune privind drepturile omului 2019-2021. Punerea în aplicare a reformei sistemului judiciar, la care UE contribuie prin intermediul asistenței oficiale pentru dezvoltare, a fost inclusă printre prioritățile conducerii. La 1 ianuarie 2019 au intrat în vigoare cinci coduri noi (printre care Codul penal și Codul de procedură penală), ceea ce oferă noi instrumente și reduce hotărârile arbitrare. [...] Persistă încă deficiențe în ceea ce privește aspecte specifice legate de drepturile omului, inclusiv impunitatea continuă pentru folosirea torturii, corupția generalizată [...], lipsa de independență și profesionalism a sistemului judiciar și caracterul slab în general al statului de drept. [...] Nu s-au luat măsuri pentru a aborda cazul notoriu al lui Azimjan Askarov, în pofida susținerii puternice constatate la nivel internațional (inclusiv Comitetul Drepturilor Omului al ONU).” Organizații neguvernamentale internaționale pentru drepturile omului 59 . Raportul Amnesty International din 2019 privind „Drepturile omului în Europa de Est și Asia Centrală” menționează următoarele în secțiunea referitoare la Republica Kîrgîză: „La 1 ianuarie, au intrat în vigoare un nou Cod penal și un nou Cod de procedură penală. Aceste coduri au consolidat garanțiile împotriva torturii și a altor rele tratamente prin interzicerea explicită a torturii și a altor rele tratamente și prin excluderea ca inadmisibile a oricăror probe obținute prin tortură și alte rele tratamente, prin clarificarea momentului în care începe detenția în arestul poliției și, astfel, prin asigurarea faptului că persoanele private de libertate au dreptul la un avocat începând din momentul arestării efective. Noul Cod de procedură penală prevede, de asemenea, că, după depunerea unei plângeri pentru tortură, probele medicale trebuie să fie prelevate în termen de 12 ore. Totuși, ONG-urile au primit în continuare sesizări despre tortură și alte rele tratamente și profilarea etnică practicate de poliție. La 20 noiembrie, un etnic uzbec a fost reținut în mod arbitrar de polițiști din cadrul secției de poliție Ak-Burinsk din Oș și, potrivit susținerilor, a fost bătut pentru a-l forța să mărturisească furtul a două telefoane mobile. Acesta se afla în mașina unui avocat care lucra pentru grupul pentru drepturile omului Positive Dialogue atunci când polițiștii au oprit autovehiculul și l-au reținut fără nicio explicație. Alți doi polițiști au sosit și au arătat câteva documente în limba kîrgîză, pe care persoana reținută nu a putut să le înțeleagă, dar nu i-au permis avocatului să îi explice acestuia conținutul. Mai târziu, avocatul l-a localizat pe bărbatul respectiv la secția de poliție Ak-Burinsk, unde acesta i-a spus că a fost bătut. Avocatul s-a asigurat că bărbatul este dus la spital pentru constatarea leziunilor. Medicul a fost de acord să îl examineze în particular, departe de polițiștii care l-au bătut, dar a refuzat să completeze un formular în care să consemneze rănile în conformitate cu Protocolul de la Istanbul. Bărbatul a depus plângere pentru tortură. [...] Republica Kîrgîză încă nu a efectuat anchete complete și imparțiale cu privire la încălcările drepturilor omului care au avut loc în timpul și în urma violențelor etnice din iunie 2010 din Oș, în urma cărora etnicii uzbeci au fost vizați în mod disproporționat pentru urmărire penală.” 60 . Human Rights Watch în „Raportul mondial 2020” a menționat, printre alte aspecte, următoarele: „În ciuda apelurilor internaționale în favoarea eliberării apărătorului drepturilor Azimjan Askarov, o instanță regională a confirmat pedeapsa detențiunii pe viață aplicată acestuia în iulie. În baza modificărilor aduse Codului penal al Republicii Kîrgîze, avocații lui Askarov au declarat recurs la Curtea Supremă. Membrii societății civile care l-au vizitat pe Askarov, în vârstă de 68 de ani, spun că acesta are mai multe probleme de sănătate și nu are acces la un medic în afara penitenciarului în care este deținut. În octombrie, Askarov a redactat o scrisoare deschisă în care se plângea de condițiile din penitenciar, inclusiv de sancționarea arbitrară cu măsura izolării și de limitarea vizitelor din partea familiei. Într-o cauză separată, Askarov a fost implicat într-un proces pentru neplata de «daune morale» către victimele pretinselor sale infracțiuni. Victimele încă așteaptă să se facă dreptate la 9 ani după violențele interetnice din iunie 2010, care s-au soldat cu sute de morți și mii de case distruse. Etnicii uzbeci au fost afectați în mod disproporționat. [...] Tortura este practicată în continuare de către organele de aplicare a legii, impunitatea pentru aceasta fiind o regulă generală. Potrivit statisticilor guvernamentale trimise grupului anti-tortură Voice of Freedom , s-au înregistrat 171 de acuzații de tortură în prima jumătate a anului 2019, dar până în prezent un singur dosar a fost trimis la instanță. Potrivit grupurilor internaționale și locale, modificările aduse Codului penal al Republicii Kîrgîze în 2019 au contribuit la consolidarea protecției împotriva torturii și la creșterea pedepselor aplicate făptuitorilor.” Într-o actualizare din 9 iunie 2020 intitulată „Republica Kîrgîză: După 10 ani încă nu se întrezărește dreptatea” ( Kyrgyzstan: Justice Elusive 10 Years On ), Human Rights Watch a declarat: „Deși s-au comis crime oribile atât împotriva etnicilor uzbeci, cât și a celor kîrgîzi în iunie 2010, majoritatea celor care au fost uciși ori și-au pierdut casele în acel haos au fost din comunitatea etnică uzbecă. Autoritățile kîrgîze au tras la răspundere unele persoane pentru crimele comise în timpul violențelor din iunie 2010. Potrivit datelor guvernamentale publicate în 2017, «instanțele au examinat 286 de cauze în care au fost implicate 488 de persoane» în legătură cu violențele din iunie 2010. Totuși, majoritatea anchetelor penale privind crimele comise în timpul violențelor, aproape 4 000 din peste 5 000 de cazuri, potrivit datelor guvernamentale publicate în 2017, au fost suspendate pentru că persoanele acuzate nu au putut fi identificate sau nu au putut fi găsite. Guvernul kîrgîz nu a recunoscut faptul că etnicii uzbeci au fost în mod disproporționat victimele atacurilor sau că atacurile asupra cartierelor etnice uzbece au fost sistematice. Human Rights Watch a remarcat în 2012 că în marea majoritate a dosarelor penale în care victimele au fost etnici uzbeci încă nu s-au făcut cercetări. [...] Human Rights Watch are dovezi, de asemenea, că anchetele și procesele penale profund viciate, care vizează în principal minoritatea etnică uzbecă, au fost afectate pe scară largă de arestări arbitrare și rele tratamente, inclusiv tortură. Organele de cercetare penală au refuzat să investigheze acuzațiile de tortură, iar atacurile fizice frecvente asupra inculpaților și a avocaților acestora au afectat ședințele de judecată, a constatat Human Rights Watch. [...] Organizația pentru drepturile omului, Bir Duino , a citat date oficiale către CERD care arată că peste 70% dintre persoanele urmărite penal în legătură cu violențele din iunie 2010 erau etnici uzbeci. Grupul a menționat, de asemenea, că din 105 persoane urmărite penal pentru crimele comise în timpul violențelor, 97 sunt etnici uzbeci și 7 sunt kîrgîzi. [...] După 10 ani, comunitatea etnică uzbecă din sudul Republicii Kîrgîze încă se confruntă cu un sentiment de teamă și nesiguranță, în special în ceea ce privește aplicarea legii și justiția. «În ceea ce privește instanțele și în ceea ce privește reprezentarea politică, nu s-a schimbat nimic», a declarat pentru Human Rights Watch un apărător al drepturilor omului de etnie uzbecă din sudul Republicii Kîrgîze. Prin urmare, «îmi este foarte greu să îmi fac treaba». Acesta a solicitat anonimatul, de teama unor repercusiuni. [...] În urma vizitei din decembrie 2019 în Republica Kîrgîză, Raportorul Special al ONU privind problemele minorităților, Fernand de Varennes, a declarat că relațiile etnice din Republica Kîrgîză «rămân fragile» și că factori precum «subreprezentarea minorităților» și «tratamente inechitabile din partea organelor de aplicare a legii» ar putea «aduce nivelul tensiunii interetnice într-un punct critic». [...] Deși unele comunități au găsit modalități de a trece peste violențele din iunie 2010, guvernul kîrgîz are în continuare responsabilitatea de a recunoaște și a da socoteală pentru abuzurile din trecut. [...]” 61 . Freedom House a precizat următoarele în raportul său din 2020 intitulat „Libertatea în lume”: „Grupurile minoritare etnice se confruntă cu marginalizare politică. Politicienii din majoritatea kîrgîză s-au folosit de etnicii uzbeci ca țapi ispășitori pentru diverse probleme în ultimii ani, iar populațiile minoritare rămân subreprezentate în funcțiile elective, chiar și în zonele în care constituie majoritatea demografică. [...] Drepturile inculpaților, inclusiv prezumția de nevinovăție, nu sunt întotdeauna respectate, iar probele prezumtiv obținute prin tortură sunt de regulă acceptate în instanțe. Există informații credibile despre folosirea torturii în timpul arestării și audierii, pe lângă abuzurile fizice din penitenciare. Nu se dă curs majorității acestor informații prin anchete și condamnări. Puțini autori ai violențelor săvârșite împotriva comunității uzbece din sudul Republicii Kîrgîze în 2010 au fost aduși în fața justiției. [...] Minoritățile etnice – în special uzbecii, care reprezintă aproape jumătate din populația orașului Oș – se confruntă în continuare cu discriminarea în materie de economie, securitate și de altă natură. Uzbecii sunt adesea vizați pentru hărțuire, arestare și maltratare de către organele de aplicare a legii pe baza unor acuzații îndoielnice de terorism sau extremism. [...]” Organizații naționale și regionale pentru drepturile omului 62 . În iulie 2019, Coalition Against Torture (Coaliția împotriva torturii) din Republica Kîrgîză a declarat următoarele în prezentarea sa către cea de a 35-a sesiune a Grupului de lucru al ONU pentru evaluarea periodică universală (UPR): „De la dobândirea independenței, Republica Kîrgîză a devenit parte la toate tratatele ONU privind interzicerea și prevenirea torturii și a relelor tratamente, iar aceste acorduri au fost integrate în legislația națională. În 2003, tortura a fost incriminată în legislația națională. În cadrul măsurilor de îmbunătățire a justiției în Republica Kîrgîză, începând cu 1 ianuarie 2019, s-au promulgat noul Cod penal și noul Cod de procedură penală, care consolidează garanțiile fundamentale ale libertății de a nu fi supus torturii în timpul detenției și majorează pedeapsa pentru tortură. Guvernul kîrgîz a adoptat un plan de acțiune pentru combaterea torturii, acesta fiind în curs de aplicare prin cooperarea dintre agenții guvernamentale, organizații neguvernamentale internaționale și locale, inclusiv Coalition Against Torture . În ultimii ani, guvernul Republicii Kîrgîze a dat dovadă de voință politică «pentru a ameliora situația în combaterea torturii». Totuși, aceste schimbări pozitive în domeniu nu sunt suficiente. Practicarea torturii de către organele de aplicare a legii încă are loc. Impunitatea pentru tortură constituie o regulă generală. Acest lucru este evidențiat de informările emise de organisme precum Ombudsmanul, NCTP, precum și cercetarea efectuată de Coalition Against Torture . [...] [În conformitate cu] Indexul privind [...] tortura și relele tratamente aplicate persoanelor aflate în centre de arestare preventivă (SIZO) și centre de detenție provizorie (IVS), 30% din respondenți au declarat că au fost supuși unei forțe fizice nejustificate sau torturii de către organele [de aplicare a] legii. [...] În 2018, o luptă selectivă împotriva corupției, rolul tot mai mare al organelor de aplicare a legii în combaterea extremismului și a terorismului, precum și alți factori au avut un impact negativ și a înrăutățit situația în materie de tortură. Trebuie remarcat faptul că a crescut numărul de cauze penale pentru acuzații de tortură, însă în doar câteva autorii au fost urmăriți penal pentru aceste acuzații. Acest lucru arată că una dintre principalele cauze ale obstacolelor în calea eradicării torturii o constituie impunitatea actelor de tortură. Un obstacol major în calea eradicării torturii este lipsa unei anchete adecvate și efective. O analiză comparativă a rezultatelor examinării plângerilor referitoare la tortură primite de parchet în contextul creșterii numărului de refuzuri de începere a urmării penale față de presupușii făptuitori indică [o scădere în] eficacitatea investigării plângerilor referitoare la tortură. [...] În 2018, un studiu realizat în comun de Coalition Against Torture și Centrul Național de Prevenire a Torturii și a Altor Tratamente sau Pedepse cu Cruzime, Inumane sau Degradante (CNPT) pentru a evalua tortura și relele tratamente aplicate persoanelor deținute în centrele de arestare preventivă (SIZO) pe parcursul anului 2017 a constatat că unul din trei dintre cei 679 de respondenți (30,2%) a declarat că au fost supuși unei forțe fizice sau unor violențe nejustificate în timpul arestării și detenției, cifre care arată, fără îndoială, prevalența torturii în Republica Kîrgîză. În perioada 2016-2018, Parchetul General a înregistrat 1 140 de plângeri referitoare la tortură și rele tratamente, respectiv 435 în 2016, 418 în 2017 și 377 în 2018. Prin urmare, sunt mai puține plângeri referitoare la tortură. O reducere a numărului de plângeri privind tortura a fost observată și de Coalition Against Torture : în 2016, aceasta a primit 59 de plângeri de tortură: 43 în 2017 și 38 în 2018. De regulă, acesta poate fi rezultatul măsurilor eficiente luate de actorii implicați în combaterea torturii, inclusiv de apărătorii drepturilor omului, sau poate indica o lipsă de încredere în mecanismele existente de protecție juridică și teama de represalii ulterioare. [...] În majoritatea absolută a cazurilor (94%), tortura este folosită de agenții Ministerului de Interne pentru a obține cu forța declarații de recunoaștere a vinovăției. [a se vedea Raportul anual al Centrului Național de Prevenire a Torturii pentru 2016, pagina 27] [...] În mai multe de 10 decizii, Comitetul Drepturilor Omului al ONU (CDO) a recunoscut că Republica Kîrgîză a încălcat dreptul la libertatea de a nu fi torturat prevăzut de art. 7 din PIDCP și a recomandat statului să ia măsuri reparatorii și să plătească despăgubiri victimei. [...]