CASE OF SANCHEZ-SANCHEZ v. THE UNITED KINGDOM

La originea cauzei se află cer erea nr. 22854/20 îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, prin care un resortisant mexican, domnul Ismael Sanchez- Sanchez („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 iunie 2020, în temeiul art . 34 din Convenția pentru apărar e a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de domnul R. Sahota, din cadrul Berkele y Square Solicitors, avocat în Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul James Gaughan din cadrul Ministerului de Externe, Commonwealth și Dezvoltare.

Reclamantul a susținut că extrădarea sa în Statele Unite ale Americii („SUA”) ar încălca art. 3 din Convenție deoarece, dacă ar fi condamnat în baza acuzațiilor îndreptate împotriva sa, ar risca să fie condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate.

La 12 iunie 2020, cererea a fost comunicată Guvernului.

La 23 februarie 2022 a avut loc o ședință publică în Palatul Drepturi lor Omului din Strasbourg. Au compărut în fața Curții: 2

Reclamantul s- a născut în 1968 și în prezent se află în detenție în Penitenciarul Wandsworth.

A fost arestat în Regatul Unit în data de 19 aprilie 2018, în temeiul unei cereri formulate de autoritățile SUA. Potrivit informațiilor puse la dispoziție de Departamentul de Justiție al SUA, acesta era considerat șeful unei organizații de trafic de droguri cu bazele în Mexic; totodată, acesta supraveghea și gestiona activitatea conspiratorilor din SUA pentru a distribui droguri în Atlanta, Georgia.

Cererea de extrădare se referea la următoarele patru infracțiuni : 1. conspirație la deținere cu intenția de a distribui marijuana, heroină și fentanil (pedeapsă maximă cu detențiune pe viață, cu o fracție minimă obligatorie de 20 de ani de închisoare); 2. complicitate la deținere cu intenția de a distribui marijuana (pedeapsă maximă cu detențiune pe viață, cu o fracție minimă obligatorie de 10 ani de închisoare); 3. complicitate la deținere cu intenția de a distribui heroină și fentanil (pedeapsă maximă cu detențiune pe viață, cu o fracție minimă obligatorie de 20 de ani de închisoare); 4. conspirație la importul de marijuana, heroină și fentanil în SUA (pedeapsă maximă cu detențiune pe viață, cu o fracție minimă obligatorie de 10 ani de închisoare).

Acuzațiile au fost formulate în urma transportului de 2 613 kilograme de marijuana într- un depozit din Atlanta, Georgia, care a fost confiscată în ianuar ie 2017, și a confiscării de 14 kilograme de heroină și aproximativ 430 grame de fentanil dintr-un apartament din Sandy Springs, Georgia, care a fost folosit de conspiratori pentru a depozita droguri și bani. Prima acuzație din rechizitoriu arăta că un conspirator a murit ca urmare a utilizării fentanilului . 3

Audierea pentru extrădare s - a desfășurat în fața judecătorului de district la 24 ianuarie 2019 ( Government of the United States of America v. Ismael Sanchez-Sanche z ). Reclamantul a susținut că extrădarea sa i - ar încălca drepturile prevăzute de art. 3 din Convenție din cauza condițiilor de detenție înainte de judecată sau în urma condamnării și din cauză că exista un risc real de condamnare la detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate.

Judecătorul de district nu a considerat că reclamantul a dovedit un risc real de încălcare a art. 3 ca urmare a condițiilor de detenție înainte de judecată sau în urma condamnării.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la riscul condamnării la detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate, reclamantul a invocat cauza Trabelsi împotriva Belgiei , nr. 140/10 CEDO 2014 ( infra , pct. 90). Totuși, doamna judecător de district s -a considerat obligată de hotărârea națională pronunțată în cauza R (Harkins)/Secretary of State for the Home Department [2014] EWHC 3609 (Admin) ( infra , pct. 35), care a analizat pe deplin toată jurisprudența de principiu, inclusiv Trabelsi . În conformitate cu R(Harkins) , simpla condamnare la detențiune pe viață a unui infractor adult nu este contrară art. 3 din Convenție; cu condiția ca sentința să nu fie extre m de disproporționată, problema era dacă aceasta era „ireductibilă”. O pedeapsă ireductibilă cu detențiune pe viață ar putea să ridice o problemă în temeiul art. 3 din Convenție, dar acest articol ar fi respectat în cazul în care legislația națională ar pr evedea posibilitatea revizuirii pedepsei, în vederea comutării, reducerii sau încetării executării pedepsei ori în vederea liberării condiționate a unui deținut. Statul era cel care trebuia să decidă modul de funcționare a mecanismului de revizuire, atâta timp cât termenii erau suficient de clari pentru deținut de la bun început. O problemă în temeiul art. 3 ar apărea numai atunci când s -ar putea demonstra că niciun motiv penologic legitim nu mai poate să justifice continuarea detenției (ca de exemplu pedep sirea, descurajarea, protejarea publicului sau îndreptarea) sau că pedeapsa era ireductibilă de facto și de jure . În R(Harkins) , instanța a interpretat Vinter și alții împotriva Regatului Unit (MC) , nr. 66069/09 și alte 2, CEDO 2013 (extrase), în sensul că , în cazul în care la început pedeapsa obligatorie a detențiunii pe viață era extrem de disproporționată sau ireductibilă, atunci deținutul nu era obligat să execute un număr nedeterminat de ani înainte de a se plânge că pedeapsa nu era conform ă cu art. 3.

În ceea ce privește probabilitatea ca reclamantul să fie condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate, părțile au convenit că punctul de plecare pentru stabilirea oricărei pedepse ar fi documentul Orie ntări privind stabilirea pedepselor în SUA. Existau diverși factori pe care o instanță trebuia să îi ia în considerare pentru a stabili dacă 4

Expertul reclamantului, un avocat american cu experiență, a fost de acord că reclamantul probabil că va fi condamnat la pedepse concurente, nu pedepse consecutive. Totuși, a arătat că, potrivit unui raport din februar ie 2015 al Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor ( US Sentencing Commission ), intitulat „Pedepsele cu detențiune pe viață în sistemul federal”, de obicei era necesar ca cineva să fi murit ca urmare a infracțiunii înainte de aplicarea pedepsei detențiunii pe viață. Întrucât s - a susținut că unul dintre co - conspiratorii reclamantului a murit ca urmare a unei supradoze de fentanil, crescuse probabilitatea ca procurorul să solicite pedeapsa detențiunii pe viață.

În ceea ce privește situația de fapt, judecătorul de district a constatat că, în cazul condamnării reclamantului, acesta s -ar încadra în nivelul 43 din Orientări privind stabilirea pedepselor în SUA, ale cărui limite generale includeau detențiunea pe viață. Nu se putea stabili ce pedeapsă va primi în caz de condamnare, deși era probabil să i se aplice pedepse concurente, nu pedepse consecutive, în caz de condamnare pentru mai mult de o infracțiune. Procesul de stabilire a pedepselor conferea putere discreționară judecătorului delegat pentru stabilir ea pedepselor, iar documentul Orientări privind stabilirea pedepselor nu era singurul factor relevant. Reclamantul va avea totodată dreptul de a prezenta observații în fața instanței. Totuși, având în vedere pretinsele infracțiuni, inclusiv faptul că unul dintre co-conspiratorii reclamantului a decedat din cauza unei supradoze de fentanil, exista o posibilitate reală ca reclamantul să fie condamnat la pedeapsa detențiunii pe 5

Judecătorul de district a hotărât că nicio pedeapsă cu detențiune pe viață nu ar fi ireductibilă. Reclamantul putea să depună cerere pentru grațiere sau pentru eliberare din motive umanitare. Sistemul a fost evaluat în Shaw v. USA [2014] EWHC 4654 (Adm in) și era suficient de clar. Prin urmare, reclamantul nu a demonstrat existența unui risc real de încălcare a drepturilor sale prevăzute de Convenție din cauza pedepsei sale probabile în caz de condamnare.

La 25 februarie 2019, judecătorul de distric t a trimis cauza la Secretarul de Stat ( Secretary of State ) pentru ca acesta să pronunțe o decizie privind eventuala dispunere a extrădării.

La 23 aprilie 2019, Secretarul de Stat a dispus extrădarea reclamantului .

Recursul reclamantului a fost examinat de High Court la 20 februarie 2020 ( Sanchez v. Government of the United States of America [2020] EWH C 508). Cu privire la argumentul întemeiat pe cauza Trabelsi , High Court s-a considerat obligată de decizia Camerei Lorzilor în cauza R (Wellington) v. Secretary of State for the Home Department [2009] 1 AC 335 ( infra , pct. 26 - 34) de a considera că extrădarea unui reclamant în SUA în pofida riscului de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate nu ar încălca art. 3 din Convenție. În Wellington ( infr a , pct. 26- 34), majoritatea Camerei Lorzilor a concluzionat că, în contextul extrădării, art. 3 se aplica într - o formă modificată, care ținea seama de oportunitatea modalităților de extrădare. Pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate nu era atât de disproporționată încât să încalce art. 3 în contextul extrădării.

În orice caz, High Court a considerat că va ține seama de R (Harkins) ( infra , pct. 35- 47) și Hafeez v. United States of America [2020] EWHC 155 (Admin) ( infra , pct. 48-56). Aceasta nu s- a considerat obligată să aplice Trabelsi care, având în vedere raționamentul din R (Harkins) și Hafeez , era o îndepărtare inexplicabilă față de abordarea Curții în hotărârea Harkins și Edwards împotriva Regatului Unit , nr. 9146/07 și 32650/07, 17 ianuarie 2012 ( infra , pct. 35). Ca și High Court în R (Harkins) și Hafeez , aceasta a considerat că în urma pronunțării hotărârii Trabelsi nu a existat o jurisprudență „clară și unitară” a Curții cu privire la aplicarea art. 3 în cazul pedepselor cu detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate în contextul extrădării.

High Court s- a declarat totodată convinsă că pedeapsa detențiunii pe viață nu ar fi ireductibilă. În Hafeez ( infra , pct. 48- 56), instanța a descris două căi prin care un deținut ar putea solicita o reducere de pedeapsă în cadrul 6

De asemenea, High Court a respins al doilea motiv de recurs formula t de reclamant, respectiv cel referitor la condițiile de detenție înainte de judecată sau în urma condamnării.

Prin urmare, recursul reclamantului a fost respins, iar curtea de apel a respins cererea reclamantului pentru constatarea existenței unei probleme de drept de importanță publică generală. II.

În temeiul art. 87(1) din Legea din 2003 privind extrădarea („Legea din 2003”), judecătorul competent, la examinarea unei cereri de extrădare, trebuie să decidă dacă extrădarea persoanei vizate ar fi compatibilă cu drepturile sale prevăzute de Convenți e în sensul Legii din 1998 privind drepturile omului („Legea din 1998”). În conformitate cu art. 87(2) din Legea din 2003, în cazul în care judecătorul constată incompatibilitatea, acesta trebuie să dispună eliberarea persoanei respective. În cazul în care judecătorul constată compatibilitatea, în temeiul art. 87(3) din Legea din 2003, dosarul cauzei trebuie să fie trimis ministrului Internelor pentru a se decide dacă persoana urmează să fie extrădată. În conformitate cu art. 103 din Legea din 2003, dreptul de a introduce o contestație împotriva acestei decizii se exercită în fața High Court .

În temeiul art. 6(1) din Legea din 1998, este ilegal ca o autoritate publică să acționeze într - un mod incompatibil cu un drept prevăzut de Convenție. Prin autoritate publică, în sensul art. 6(3)(a) din Legea din 1998, se înțelege și orice instanță judecătorească. În plus, în conformitate cu art. 7(1)(b) din Legea din 1998, o persoană care susține că o autoritate publică a acționat (sau intenționează să acționeze) înt r-un mod incompatibil cu Convenția poate invoca dispozițiile Convenției în orice acțiune în justiți e. 2. Jurisprudența relevant ă (a) R (Wellington) v. Secretary of State for the Home Department [2008] UKHL 72

Autoritățile SUA au solicitat extrădarea lui Ralston Wellington din Regatul Unit pentru a fi judecat în Missouri în legătură cu două acuzații de omor calificat. În contestația sa împotriva extrădării, domnul Wellington a susținut că predarea sa ar încălca art. 3 din Convenție, pe motiv că exista un r isc real de a fi supus unor tratamente inumane și degradante sub forma pedepsei detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate. 7

Contestația depusă de domnul Wellington împotriva acestei hotărâri a fost soluționată de Camera Lorzilor și respinsă la 10 decembrie 2008. În baza hotărârii Soering împotriva Regatului Unit (7 iulie 1989 pct. 89, seria A nr. 161), majoritatea membrilor Camerei Lorzilor (Lord Hoffmann, baroneasa Hale și Lord Carswell) au constatat că, în contextul extrădării, este necesar să se facă deosebirea între tortură și forme mai puțin grave de rele tratamente. Când exista un risc real de tortură, interzicerea extrădării era absolută și nu lăsa loc pentru punere în balanță. Totuși, în măsura în care art. 3 se apl ica tratamentelor inumane și degradante, nu torturii, acesta era aplicabil numai într- o formă relativistă în cazurile de extrădare.

În opinia Lordului Hoffmann, din pct. 89 din hotărârea Soering reieșea clar că: „[...] oportunitatea extrădării este un factor care trebuie luat în considerare pentru a decide dacă pedeapsa care ar putea fi aplicată în statul de primire atinge «nivelul minim de gravitate» care i- ar conferi caracter inuman și degradant. Pedeapsa care este considerată inumană și degradantă în context intern nu va fi neapărat considerată la fel atunci când factorul extrădare a fost luat în consid erare.”

A continuat astfel: „O abordare relativistă a domeniului de aplicare al art. 3 mi se pare esențială pentru ca extrădarea să funcționeze în continuare. De exemplu, Court of Session a decis în Napier v Scottish Ministers (2005) SC 229 că, în Scoția, practica «slopping out» (obligarea unui deținut la folosirea unei oale de noapte în celula sa și golirea acesteia dimineața) poate provoca o încălcare a art. 3. Dacă acest lucru atinge nivelul necesar de gravitate, chiar și într - un context intern, este un punct asupra căruia aș dori să -mi rezerv opinia. Totuși, dacă ar fi aplicat în contextul extrădării, acesta ar împiedica extrădarea oricărei persoane în multe țări, mai sărace decât Scoția, unde oamenii care nu sunt în închisoare trebuie să se descurce adesea fără toalete cu apă cur entă.”

O minoritate a membrilor Camerei Lorzilor (Lord Scott și Lord Brow n) nu au fost de acord cu aceste concluzii. Aceștia au considerat că este irelevant contextul extrădării pentru a stabili dacă pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea punerii în libertate echivala cu un tratament inuman și degradant. În cazul în care nicio persoană nu ar putea fi expulzată dacă ar risca să fie supusă torturii, tot așa nicio persoană nu ar putea fi expulzată dacă ar risca să fie supusă unor tratamente sau pedepse care ar trebui într - adevăr să fie 8

Totuși, în pofida acestor opinii diferite, niciunul dintre lorzii judiciari nu a constatat că pedeapsa care ar putea fi aplicată dom nului Wellington ar fi ireductibilă; având în vedere competențele de comutare ale guvernatorului statului Missouri, aceasta ar fi la fel de reductibilă ca și pedeapsa în litigiu în cauza Kafkaris împotriva Ciprului [(MC), nr. 21906/04, CEDO 2008]. Toți cei cinci lorzi judiciari au constatat de asemenea că, în cauza Kafkaris , Curtea a afirmat doar că aplicarea unei pedepse ireductibile cu detențiune pe viață ar putea să ridice o problemă în raport cu art. 3. Aceștia au constatat că aplicarea pedepsei detențiunii pe viață fără posibilitatea punerii în libertate nu ar constitui un tratament inuman și degradant, cu încălcarea art. 3 per se , decât în cazul în care aceasta ar fi extrem de disproporționată sau vădit disproporționată. Lordul Brown, în special, a rem arcat: „După ce am reflectat mult timp la această chestiune, am ajuns în cele din urmă la concluzia că majoritatea Marii Camere [în Kafkaris ] nu ar considera nici măcar o pedeapsă ireductibilă cu detențiune pe viață — prin care, așa cum am explicat, înțele g că majoritatea desemnează pedeapsa obligatorie a detențiunii pe viață care trebuie executată integral fără o evaluare veritabilă a circumstanțelor individuale ale cazului inculpatului — ca fiind o încălcare a art. 3, decât în cazul în care și până în mom entu l în care continuarea detenției nu ar mai fi justificată din niciun motiv — fie ele motive de pedeapsă, descurajare sau protejarea populației. Acesta este motivul pentru care majoritatea afirmă doar că art. 3 poate fi aplica bil.”

Lordul Brown a adăugat că acest criteriu nu a fost îndeplinit în cazul lui Wellington, mai ales că faptele specifice omorurilor pentru care a fost acuzat, dacă ar fi fost comise în Regatul Unit, ar fi putut justifica aplicarea pedepsei detențiunii pe viață fără posibilitat e a punerii în libertate.

În final, Lord Hoffmann, Lord Scott, baroneasa Hale și Lord Brown și - au exprimat, cu toții, îndoielile în legătură cu opiniile lui Lord Justice Laws în materie de filozofie penală. În special, Lord Scott a respins ideea că o ped eapsă ireductibilă cu detențiunea pe viață era inumană și degradantă deoarece îl priva pe un deținut de posibilitatea ispășirii; odată ce s -a acceptat ideea că pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea punerii în libertate ar putea fi o pedeapsă justă, ispășirea era realizată de deținut prin executarea pedepsei . (b) R(Harkins) v SSHD [2014] EWHC 3609 (Adm in)

Domnul Harkins risca extrădarea în Florida, fiind acuzat de uciderea unei persoane în timpul unei tentative de tâlhărie cu uz de armă. Acesta risca pedeapsa obligatorie a detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate. În ianuarie 2012, Camera, în cauza Harkins și Edwards împotriva Regatului Unit (nr. 9146/07 și 32650/07, 17 ianuarie 2012), a constatat că extrădarea reclamantului nu ar încălca drepturile acestuia 9

Ulterior, domnul Harkins a făcut demersuri suplimentare în fața ministrul Internelor, care au fost respinse la 29 ianuarie 2013. La 20 iunie 2013, acesta a formulat o cerere de control judecătoresc privind decizia ministrului Internelor. În urma pronunțării hotărârii Marii Camere din 9 iulie 2013 în cauza Vinter și alții (citată anterior), acesta a modificat m otivele de control judecătoresc, susținând că hotărârea Marii Camere a modificat în mod radical legea în materie de art. 3, astfel încât extrădarea sa, în condițiile în care risca pedeapsa obligatorie a detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate, ar încălca articolul respectiv. Acesta a încercat să se bazeze pe depoziții ale experților pentru a arăta că nu exista practic nicio perspectivă de punere în libertate în cazurile în care o instanță din statul Florida aplica pedeapsa d etențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate și, în orice caz, nu exista niciun mecanism specific de revizuire care să corespundă criteriilor enunțate în cauza Vinter și alții .

High Court a organizat o ședință la 9 și 10 iulie 2014 și a rezervat pronunțarea hotărârii. La 8 septembrie 2014, High Court a fost informată că Curtea Europeană a pronunțat o hotărâre în cauza Trabelsi (citată anterior). După examinarea observațiilor scrise cu privire la relevanța cauzei Trabels i , High Court a organizat o nouă ședință la 29 octombrie 2014.

La 7 noiembrie 2014, High Court a respins cererea pentru redeschiderea procesului în legătură cu capătul de cerere întemeiat pe art. 3. Instanța a identificat două probleme principale, și anume ba za pe care procedura putea fi redeschisă și chestiunea dacă hotărârile Curții în cauzele Vinter și alții și Trabelsi , citate anterior, au reformat dreptul specific Convenției într - atât încât extrădarea reclamantului ar duce la o încălcare a art. 3 .

În ceea ce privește prima problemă, High Court a admis că, dacă ar fi avut loc o modificare a legii de natură să afecteze în mod fundamental drepturile omului ale unui reclamant, aceasta ar putea, în circumstanțe suficient de excepționale, să justifice redesc hiderea unei cauze deja soluționate.

În ceea ce privește a doua problemă, High Court a decis că era necesar să se examineze, printre altele, (i) dacă Vinter și alții au modificat legislați a 10

În primul rând, High Court a statuat că, în hotărârea Vinter și alții , Marea Cameră nu a modificat dreptul specific Convenției cu privire la art. 3 în context național. În special, aceasta nu a schimbat poziția potrivit căreia pedeapsa detențiunii pe viață ar putea fi aplicată infractorilor adulți pentru infracțiuni foarte grave și, cu condiția ca pedeapsa să nu fie în sine „extrem de disproporționată”, problema relevantă era aceea dacă aceasta era „ireductibilă”. În ceea ce privește pedepsele „ireductibile”, Marea Cameră a reiterat poziția enunțată în cauza Kafkaris , și anume că o pedeapsă „ireductibilă” cu detențiune pe viață doar „poate” să ridice o problemă în temeiul art. 3; și, pentru a stabili dacă o pedeapsă cu detențiune pe viață este „ireductibilă”, art. 3 va fi respectat dacă legislația națională prevede posibilitatea revizuirii în vederea co mutării, reducerii sau a încetării executării pedepsei ori în vederea liberării condiționate a deținutului. High Court a admis că, în Vinter și alții , Marea Cameră pare să - și fi exprimat mai ferm poziția atunci când a afirmat că art. 3 „trebuia interpretat ca impunând un caracter reductibil pedepsei” ( Vinter și alții , citată anterior, pct. 119) și că, în cazul în care dreptul intern nu prevede revizuirea, „pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea punerii în libertate nu va fi în conformitate cu cerințele de la art. 3” ( Vinter și alții , citată anterior, pct. 121). Totuși, Marea Cameră a decis că nu îi revenea sarcina de a dispune forma pe care ar trebui să o ia procedura de revizuire ori dacă ar trebui să fie executivă sau judecătorească. Deși Marea Cameră a remarcat „sprijinul evident” în dreptul internațional pentru înființarea unui mecanism specific de revizuire care să asigure revizuirea nu mai târziu de 25 de ani, nu a făcut din acest mecanism o cerință.

În plus, High Court a înțeles pct. 122 din hotărârea Vinter și alții în sensul că, în cazul în care o pedeapsă era extrem de disproporționată sau nu dispunea de un mecanism de revizuire, un deținut putea să o conteste în temeiul art. 3 încă de la începutul detenției sale. Harkins și Edwards nu era în contradicție cu această concluzie deoarece nu a făcut decât să precizeze momentul în care va avea loc încălcarea efectivă, și anume o dată ce continuarea detenției nu mai putea fi justificată de niciun motiv penologic legitim.

În cele din urmă, High Court a decis că nu este revoluționară cerința pentru existența unei „revizuiri” sau unui „mecanism” și pentru ca deținutul să știe de la începutul executării pedepsei sale ce trebuie să facă pentru a fi luat în considerare în vederea eliberării, precum și în ce condiții și în ce moment ar putea fi solicitată revizuirea. Cerința era inerentă noțiunii de reductibilitate și implicită în decizia Marii Camere în cauza Kafkaris . În plus, aceasta nu a făcut nimic mai mult decât să constituie o interpr etare a contrario a afirmației din hotărârea Harkins și Edwards , potrivit căreia o problemă în raport cu art. 3 ar putea să apară numai atunci când s - ar putea demonstra că 11

În al doilea rând, în ceea ce privește problema extrădării, High Court a observat că Harkins și Edwards era, cel puțin înainte de Trabelsi , cauza de referință. În hotărârea Harkins și Edwards , Curtea a făcut un reviriment jurisprudențial în raport cu Soering , în sensul că a decis că motivul expulzării nu putea fi evaluat în raport cu riscul de rele tratamente atunci când se analiza dacă expulzarea ar încălca art. 3. Curtea a clarificat totodată că, în cazurile de extrădare, nu se putea face cu ușurință deosebirea între tortură și alte forme de rele tratamente. Prin urmare, Curtea a respins abordarea Camerei Lorzilor în cauza Wellington . Totuși, a acceptat o abordare „relativistă” în măsura în care tratamentul care ar putea încălca art. 3 în context intern ar putea să nu atingă nivelul minim de gravitate pentru a constitui o încălcare în cont extul extrădării. Criteriile „disproporționalității excesive” și „reductibilității” rămâneau aceleași în contextul intern, cu două rezerve importante: normele Convenției nu puteau fi impuse statelor necontractante și, având în vedere că existau diferențe l egitime de abordare a stabilirii pedepselor în diferite state, nu exista nicio normă absolută cu privire la chestiunea dacă o pedeapsă era contrară sau nu art. 3.

High Court a examinat apoi cauza Trabelsi (citată anterior). Instanța a constatat că Curtea a reafirmat că o pedeapsă ireductibilă cu detențiune pe viață doar „poate” să ridice o problemă în raport cu art. 3. În plus, a reiterat constatarea din cauza Kafkaris (citată anterior) potrivit căreia o „posibilitate de revizuire” este suficientă pentr u a fi în conformitate cu art. 3. Prin urmare, Curtea nu a enunțat noi principii în materie de art. 3 și extrădare.

Curtea, aplicând principiile relevante, a decis în cauza Trabelsi că asigurările date de autoritățile SUA cu privire la posibilitatea re ducerii pedepsei nu erau suficient de clare. High Court a considerat că o astfel de concluzie era contrară tuturor declarațiilor anterioare ale Curții privind extrădarea și art. 3 și era dificil de conciliat cu concluzia Marii Camere în cauza Vinter și alț ii , potrivit căreia aceasta nu trebuia să impună forma revizuirii.

În consecință, High Court a hotărât că decizia Curții nu a dezvoltat principiile enunțate în Vinter și alții decât în măsura în care aceasta era preconizată să le transpună și să le aplice în caz de extrădare. Deși se părea că însăși Curtea considera că hotărârea Vinter și alții era o dezvoltare a principiilor stabilite în hotărârea Kafkaris , High Court a refuza t să fie de acord în acest sens. 12

Domnul Hafeez se confrunta cu extrădarea în SUA. Acesta a susținut că extrădarea sa i - ar încălca drepturile prevăzute de art. 3 din Convenție, deoarece exista un risc real de a fi con damnat la detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate .

Judecătorul a luat în considerare posibilitatea ca reclamantul să fie condamnat la detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate. Domnul Hafeez a invocat cauza Trabelsi (citată anterior); totuși, judecătorul a respins contestația sa în temeiul art. 3, constatând că, dacă ace sta ar fi condamnat la detențiune pe viață, ar putea să depună cerere pentru eliberare din motive umanitare dacă ar exista „circumstanțe extraordinare și convingătoare” care să justifice o reducere a pedepsei sale. În acest sens, judecătorul a precizat că „După ce am examinat observațiile detaliate prezentate, am convingerea că, atunci când se aplică o pedeapsă cu detențiunea pe viață, dispozițiile art. 3 vor fi îndeplinite în context intern dacă: (i) aceasta este reductibilă de jure și de facto ( Kafkaris împotriva Ciprului , nr. 21906/04) , (ii) legislația națională relevantă «permite posibilitatea revizuirii unei pedepse cu dete nțiunea pe viață în vederea comutării, reducerii sau a încetării executării pedepsei ori în vederea liberării condiționate a deținutului» (conform Vinter , citată anterior) și (iii) există o perspectivă de punere în libertate și o posibilitate de revizuire în vigoare chiar de la data aplicării pedepsei (a se vede a Murray supra). ”

La 11 ianuarie 2019, judecătorul de district, având convingerea că au fost îndeplinite toate cerințele procedurale și că nu se aplica niciuna dintre interdicțiile privind extrădarea prevăzute de lege, a trimis cauza la ministrul Internelor pentru ca acesta să hotărască dacă va dispune extrădarea sau nu .

Contestația domnului Hafeez a fost examinată de High Court în decembrie 2019, iar hotărârea a fost pronunțată la 31 ia nuarie 2020. Cu privire la argumentul bazat pe cauza Trabelsi , instanța a refuzat să examineze dacă probele au stabilit existența unui risc real ca reclamantului să i se aplice, în caz de condamnare, pedeapsa detențiunii pe viață. Instanța a constatat într - adevăr că această soluție nu era „în nici un caz sigură” și a subliniat că guvernul SUA a prezentat dovezi din partea Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor din care reieșea că pedepsele cu detențiune pe viață sunt rare în sistemul federal .

Instanța a acceptat faptul că, în cazul în care domnului Hafeez i s -ar aplica pedeapsa detențiunii pe viață, nu se prevedea liberarea condiționată. Prin urmare, acesta ar avea doar două căi pentru a obține o reducere sau comutare a pedepsei sale: o cerere de eliberare din motive umanitare; sau o petiție pentru grațiere. Pentru prima, reclamantul ar trebui să demonstreze că existau „motive extraordinare și imperative” care ar justifica o reducere a pedepsei sale. Comisia pentru stabilirea pedepselor a identificat patru scenarii 13

Grațierea, pe de altă parte, a fost descrisă ca o „procedură extraordinară”, iar dovezile au arătat că controlul judecătoresc cu privire la un decret de grațiere era „foarte rar” și „cu siguranță nu de regulă”.

Instanța a abordat apoi jurisprudența Curții Europene cu privire la problema pedepsei detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate. A constatat că, în R(Harkins) v. Secretary of State for the Home Department (No. 2) [2015] 1 WLR 2975, Divisional Court a refuzat să urmeze raționamentul din cauza Trabelsi (citată anterior), considerând că, în respectiva cauză, Curtea a ignorat principiul de bază enunțat în hotărârile Kafkaris ș i Vinter și alții ; și anume, acela că alegerea de către un stat a unui anumit sistem de justiție penală, inclusiv a modalităților de revizuire a pedepselor și de punere în libertate, era în principiu în afara limitelor controlului Curții, cu condiția ca sistemul ales să nu contravină principiilor enunțate în Convenție. În al doilea rând, în R(Harkin s) , Divisional Court a arătat că, chiar dacă analiza detaliată a regimului de revizuire din SUA ar fi fost adecvată, cu privire la acest aspect hotărârea Trabelsi era „complet nemotivată”. High Court a fost de acord cu această analiză. Prin urmare, aceasta a constatat că Trabelsi nu era de ajutor întrucât: „în măsura în care intenționează să ajungă la o opinie definitivă privind compatibilitatea detenției pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate în Statele Unite, aceasta o face fără un raționament propriu - zis. În măsura în care se îndepărtează de jurisprudența consacrată a CEDO privind aplicarea art. 3 în materie de îndepărtare într -un stat neco ntractant, preferăm raționamentul astfel cum este enunțat în Harkins [și Edwards] împotriva Regatului Unit .”

În plus, aceasta a respins susținerea domnului Hafeez potrivit căreia orice mecanism de revizuire trebuia să permită punerea în libertate exclu siv pe motivul eforturilor de îndreptare ale deținutului.

În lumina acestei evaluări, instanța a reținut că nu ar exista niciun risc de încălcare a art. 3 din Convenție din cauza posibilității ca domnul Hafeez să fie condamnat la detențiune pe viață, întrucât orice deținut astfel condamnat ar avea două căi de a solicita o reducere a acestei pedepse: eliberarea din motive umanitare și grațierea. Prin urmare, contestația sa a fost respinsă. 14

Baza pentru comutarea pedepsei ca urmare a grațierii se găsește în art. 2(II) din Constituția SUA, care împuternicește președintele să „acorde amânări și grațieri pentru infracțiuni contra Statelor Unite, cu excepția cazurilor de destituire ( impeachment )”. Orientările publicate de Departamentul de Justiție al SUA au următorul cuprins : „Comutarea pedepsei este o procedură extraordinară. Motivele corespunzătoare pentru a avea în vedere comutarea au inclus, de obicei, inegalitatea sau gravitatea nejustificată a pedepsei, boala critică sau vârsta înaintată și serviciile meritorii prestate guvernului de către reclamant, de exemplu, cooperarea în cadrul demersu rilor de cercetare sau de urmărire penală care nu au fost recompensate corespunzător prin alte acțiuni oficiale. O combinație a acestor factori și/sau a altor factori echitabili (cum ar fi îndreptarea demonstrată în timpul detenției sau circumstanțe exigente neprevăzute de instanță la momentul pronunțării pedepsei) poate, de asemenea, să constituie o bază pentru recomandarea comutării în contextul unei anumite cauze.” 3. Punerea în libertate din motive umanitare

În conformitate cu Titlul 18, U.S.C., secțiu nea 3582(c)(1)(A) , instanțele sunt autorizate să reducă durata pedepsei cu închisoarea aplicată unui inculpat pe baza unor „motive extraordinare și imperative”. Atunci când examinează orice cereri în temeiul Titlului 18, U.S.C., secțiunea 3582(c)(1)(A) (de numite în mod obișnuit cereri pentru „eliberare din motive umanitare”), instanța trebuie să constate, după luarea în considerare a factorilor prevăzuți în secțiunea 3553(a), că „motivele extraordinare și imperative” justifică o astfel de reducere și că orice reducere „este în concordanță cu declarațiile de principiu aplicabile emise de Comisia pentru stabilirea pedepselor.”

Înainte de decembrie 2018, instanțele erau autorizate să examineze cererile în temeiul titlului 18, U.S.C., secțiunea 3582(c)(1)A) numai dacă erau depuse de directorul Biroului Penitenciarelor. În decembrie 2018, Congresul a modificat această parte a secțiunii 3582 pentru a autoriza instanțele să examineze și cererile depuse de infractori, în anumite circumstanțe. Secțiunea 603 din Le gea din 2018 privind prima etapă ( First Step Act 2018 ) a modificat titlul 18, U.S.C., secțiunea 3582(c)(1)(A), pentru a permite „pârâților” să depună o cerere de eliberare din motive umanitare „după ce inculpatul a epuizat integral toate drepturile administrative de a contesta nedepunerea de către Biroul Penitenciarelor a unei cereri în numele inculpatului sau a 16

În conformitate cu o declarație de principiu emisă de Comisia SUA pentru stabilirea pedepselor, există motive extraordinare și imperative în oricare dintre circumstanțele prezentate mai jos : (i) Deținutul suferă de o boală terminală (respectiv, o boală gravă și avansată cu o situație de sfârșitul vieții). (ii) Deținutul suferă de o afecțiune fizică sau medicală gravă, suferă de o deficiență funcțională sau cognitivă gravă, ori se confruntă cu o deteriorare a sănătății fizice sau mintale din cauza procesului de îmbătrânire, care îi diminuează substanțial capacitatea de autoîngrijire în mediul penitenciar și din care este puțin probabil să își revină. (iii) Deținutul (a) are cel puțin 65 de ani; (b) se confruntă cu o deterio rare gravă a sănătății fizice sau mintale din cauza procesului de îmbătrânire; și (c) a executat cel puțin 10 ani sau 75% din pedeapsa închisorii, reținându -se durata cea mai mică. (iv) Decesul sau imobilizarea îngrijitorului copilului minor sau al copiilor minori ai inculpatului. (v) Imobilizarea soțului/soției sau a partenerului înregistrat/partenere i înregistrate al/a deținutului atunci când deținutul ar fi singurul îngrijitor disponibil pentru soț/soție sau partener înregistrat/parteneră înregistrată. ( vi) În cazul deținutului există un motiv extraordinar și imperativ, altul decât motivele descrise mai sus sau în combinație cu acestea.

În conformitate cu Titlul 28, U.S.C., secțiunea 994(t), îndreptarea deținutului nu este, în sine, un motiv extraordinar și imperativ pentru scopurile acestei declarații de principiu. 4. Informații statistice privind aplicarea pedepselor cu detențiune pe viață în sistemul federal (a) Raportul Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor, intitulat „Pedepsele cu detențiune pe viață în sistemul federal” (februarie 2015)

Acest raport al Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor conținea următoarele, în măsura relevantă: „În sistemul federal de justiție penală, pedepsele cu detențiune pe viață sunt rare. Practic, toți infractorii condamnați pentru o infracțiune federală sunt eliberați din închisoare în cele din urmă și se întorc în societate sau, în cazul străinilor ilegal i, sunt deportați în țara lor de origine. Totuși, în anul fiscal 2013, judecătorii federali au aplicat pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate unui număr de 153 de infractori. Alți 168 de infractori au primit o pedeapsă de un anumit număr de ani, care era atât de lungă încât avea practic efectul de a constitu i o pedeapsă cu detențiunea pe viață. Deși, împreună, acești infractori reprezintă doar 0,4% din toți infractorii condamnați în acel an, acest tip de pedeapsă îi diferențiază de restul populației carcerale. 17

În scrisoare, care a fost pusă la dispoziția Guvernului Regatului Unit în scopul prezentei proceduri, procurorul SUA a furnizat următoarele informații: 18

Reclamantul s- a plâns că extrădarea sa în Statele Unite ale Americii („SUA”) ar constitui o încălcare a art. 3 din Convenție din cauza riscului de condamnare la o pedeapsă cu detențiunea pe viață întreagă fără posibilitatea liberării condiționate .

Art. 3 din Convenție prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. ”

Guvernul a contestat acest argument. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. 20

Reclamantul a invitat Curtea să urmeze abordarea sa din cauza Trabelsi împotriva Belgiei [nr. 140/10, CEDO 2014 (extrase)]. În opinia sa, Trabels i era o continuare logică și clară a principiilor stabili te de Curte în Vinter și alții împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66069/09 și alte 2, CEDO 2013 (extrase)], nicidecum, așa cum a sugerat judecătorul High Court , o „îndepărtare inexplicabilă” față de Harkins și Edwards împotriva Regatului Unit (nr. 9146/07 și 32650/07, 17 ianuarie 2012). În Harkins și Edwards , Curtea a constatat că nu a avut loc nicio încălcare a art. 3 în momentul stabilirii pedepsei. Această abordare a fost modificată în Vinter și alții , în car e s- a precizat clar că tipul de revizuire trebuia să fie cunoscut în momentul stabilirii pedepsei. În toate cauzele ulterioare, inclusiv Trabelsi , Curtea a urmat hotărârea Vinter și alții .

Reclamantul a susținut că acest lucru nu echivala cu aplicarea extrateritorială a Convenției. În materie de extrădare, obligația rămânea în sarcina statului contractant și nu impunea o obligație statului necontractant. În acest sens, semnarea unui trat at de extrădare nu nega necesitatea de a preveni o încălcare a art. 3 din Convenție.

Cu privire la situația de fapt din prezenta cauză, reclamantul a susținut că se confrunta cu un risc real de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață în SUA. Judecătorul de district a constatat de fapt că era „probabil” să fie condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, iar judecătorul High Court nu a fost în dezacord cu aceasta în această privință. În conformitate cu documentul Orientări privind stabilirea pedepselo r în SUA, acesta se încadra în nivelul 43, ale cărui limite generale includeau detențiunea pe viață. Expertul reclamantului a recunoscut că pedepsele cu detențiune pe viață se aplicau rar în sistemul federal. Totuși, potrivit raportului din februarie 2015 al Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor, intitulat „Pedepsele cu detențiune pe viață în sistemul federal”, cea mai recentă analiză a pedepselor federale disponibile, cele mai frecvente cazuri în care se aplicau pedepse cu detențiunea pe viață erau cazurile de trafic de droguri (peste 40% din pedepsele federale cu detențiune pe viață). În plus, judecătorii erau, în general, mult mai predispuși să respecte documentul Orientări privind stabilirea pedepselor atunci când aplicau o pedeapsa detențiunii pe viață, nu alte pedepse. Un studiu a arătat că în 81% din cazurile în care s- a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață, documentul Orientări privind stabilirea pedepselor prevedea o pedeapsă cu detențiunea pe viață. În privința persoanelor condamnate pentru o infracțiune federală, judecătorii respectau documentul Orientări privind stabilir ea pedepselor în proporție de 54% din cazuri.

Reclamantul a recunoscut că doi dintre co - inculpații săi (V - P și HH) fuseseră declarați vinovați, dar nu condamnați la pedepse cu detențiune pe 21

În fine, reclamantul a susținut că sistemul federal american nu î ndeplinea criteriile enunțate în Vinter și alții . Această problemă a fost abordată de Curte în hotărârea Trabelsi (citată anterior, pct. 79 - 83 și 136 - 139). (b) Guvernul

Guvernul a invitat Curtea să continue să urmeze acele cauze în care a decis că extrădarea în SUA ar fi în concordanță cu art. 3 din Convenție, în pofida posibilității ca instanțele să aplice o pedeapsă discreționară cu detențiune pe viață, precum și să continue să aplice principiul conform căruia este posibil ca tratamentul care ar putea înc ălca art. 3 din cauza unei acțiuni sau a unei omisiuni a unui stat contractant să nu atingă nivelul minim de gravitate necesar pentru a exista o încălcare a art. 3 într -un caz de expulzare sau extrădare. Cu alte cuvinte, Curtea ar trebui să soluționeze cau za în raport cu principiile enunțate în hotărârea Harkins și Edwards , nu Vinter și alții , car e a fost soluționată în context intern și nu ar trebui aplicată în cazuri de extrădare. Având în vedere că, în astfel de cauze, Curtea ar fi obligată să evalueze c onformitatea legislației SUA cu art. 3 din Convenție, orice alt rezultat ar conduce la abaterea Curții de la abordarea urmată de mult timp, potrivit căreia Convenția nu se pretinde a fi un mijloc de a impune statelor contractante obligația de a impune altor state normele din Convenție. Nu ar fi de dorit ca Curtea să fie obligată să evalueze sistemul judiciar al statelor ca re nu sunt semnatare ale Convenției și care nu sunt părți la procedura aflată pe rolul său.

Guvernul a susținut totodată că, dacă extrădarea în SUA ar încălca ar t. 3 din Convenție în toate cazurile în care detențiunea pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate ar fi o pedeapsă disponibilă, Curtea ar oferi imunitate efectivă infractorilor transnaționali periculoși și ar submina eforturile internaționale de combatere a traficului de droguri și a altor activități infracționale deosebit de grave, oferind astfel un refugiu celor acuzați de cele mai grave infracțiuni. În plus, așa ceva ar afecta grav 22

Contrar susținerilor reclamantului, Guvernul a subliniat că judecătorul de district nu a constatat „probabilitatea” că va fi condamnat la o pedeapsă cu detențiunea pe viață. Judecătorul de district a consemnat informațiile furnizate de Departamentul de Justiție al SUA, și anume că era puțin probabil ca reclamantul să primească o pedeapsă cu detențiunea pe viață; că era și mai puțin probabil să primească pedepse consecutive; și că, prin urmare, era probabil să fie condamnat la o pedeapsă care prevedea punerea sa în liberta te înainte d e a muri. Deși nivelul de pedeapsă aplicabil în baza documentului Orientări privind stabilirea pedepselor în SUA ar fi nivelul 43, nu înseamnă că o astfel de pedeapsă ar fi aplicată. Judecătorul delegat pentru stabilirea pedepselor a păstrat o putere discreționară, iar această putere discreționară era exercitată în practică. După cum a observat judecătorul de district, în 2017, din cele 66.783 de pedepse aplicate de instanțele americane, 48% au fost su b limitele recomandate în Orientări privind stabilirea p edepselor, iar pedeapsa detențiunii pe viață a fost aplicată în doar 0,3% din cazuri. Pedepsele cu detențiune pe viață în cazurile de trafic de droguri au fost rare. În plus, în Districtul de Nord al Georgiei, unde reclamantul a fost acuzat, aproximativ 6 5 % din pedepse erau sub limitele de detenție recomandate în documentul Orientări privind stabilirea pedepselor în SUA. Doi dintre co - inculpații reclamantului (V - P și HH) erau pasibili totodată de o pedeapsă cu detențiune pe viață recomandată în temeiul documentului Orientări privind stabilirea pedepselor în SUA; în schimb, au fost condamnați la 17 și, respectiv, 20 de ani de închisoare. Aceasta a fost situația, în pofida faptului că erau acuzați și de săvârșirea altor infracțiuni, inclusiv conspirație de spălare de bani, acuzație cu care reclamantul nu se confrunta. Acesta, fie că își recunoștea vinovăția, fie că era condamnat în urma procesului, ar fi fost condamnat de același judecător, care ar fi avut obligația „de a evita inegalitățile nejustificate între pedepse aplicate inculpaților care au antecedente similare și care au fost condamnați pentru un comportament similar” (principiile de stabilire a pedepselor enunțate la pct. 57 supra ).

Guvernul a susținut, de asemenea, că, chiar dacă este luată în considerare în raport cu norme mai stricte aplicabile regimurilor de stabilire a pedepselor și de punere în libertate în statele contractante, o pedeapsă cu detențiune pe viață în cadrul legal federal american nu este o pedeapsă „ireductibilă” cu detențiune pe viață în sensul jurisprudenței Convenției. Într - adevăr, în urma soluționării cauzei Trabelsi , poziția în ceea ce privește punerea în libertate în sistemul federal s- a schimbat în favoarea deținuților 23

Art. 3 din Convenție, care interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Acesta nu prevede nicio excepție și n u se permite nicio derogare de la acesta în temeiul art. 15, chiar și în caz de pericol public ce amenință viața națiunii [a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit , 18 ianuarie 1978, pct. 163, seria A nr. 25; Chaha l împotriva Regatului Unit , 15 noiembrie 1996, pct. 79, Culegere de hotărâri ș i decizii 1996-V; Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V; Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 59, CEDO 2001- XI; și Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei , nr. 36378/02, pct. 335, CEDO 2005-III].

În cauza Kafkaris împotriva Ciprului [(MC), nr. 21906/04, CEDO 2008], reclamantului i s- a aplicat pedeapsa obligatorie a detențiunii pe viață după ce a fost condamnat în Cipru pentru infracțiuni de om or calificat. Curtea a recunoscut că aplicarea unei pedepse cu detențiune pe viață unui infractor adult nu era în sine interzisă sau incompatibilă cu art. 3 sau oricare alt articol din Convenție ( Kafkaris , citată anterior, pct. 97, împreună cu cauzele cita te). În același timp, Curtea a recunoscut că aplicarea unei pedepse ireductibile cu detențiune pe viață unui adult ar putea ridica o problemă în temeiul art. 3 din Convenție ( Kafkaris , citată anterior, pct. 97, împreună cu cauzele citate). Pentru Curte, pr oblema principală care trebuia soluționată era aceea dacă o persoană condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață ar putea fi considerată ca având vreo perspectivă de punere în libertate. În sensul art. 3, era suficient ca o pedeapsă cu detențiunea pe viață să fie de jure și de facto reductibilă ( Kafkaris , citată anterior, pct. 98). Prin urmare, Curtea a statuat că posibilitatea de punere în libertate înainte de împlinirea termenului de executare a pedepsei, chiar și atunci când o astfel de decizie era la la titudinea șefului statului, era suficientă pentru a stabili o astfel de posibilitate ( Kafkaris , citată anterior, pct. 103). Ulterior, în hotărârea Iorgov împotriva Bulgariei (nr. 2) (nr. 36295/02, pct. 51- 60, 2 septembrie 2010), Curtea a confirmat că spera nța de clemență prezidențială sub forma grațierii sau a comutării pedepsei era suficientă pentru a stabili o perspectivă de punere în libertate.

În cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66069/09 ș i alte 2, CEDO 2013 (extrase)], Mare a Cameră a revizuit problema. Reclamanții din această cauză erau tot deținuți condamnați pe viață, cărora li se aplicaseră deja „pedepse cu detențiune pe viață fără posibilitatea punerii în libertate” ca urmare a condamnării lor în Regatul Unit pentru omor; aceștia 24

Referitor la aceasta din urmă, Curtea, avâ nd în vedere obiectivele de prevenire și îndreptare ale pedepsei, a mutat accentul de la „reductibilitate” în sine ( Kafkaris , citată anterior, pct. 98) la existența unui mecanism de revizuire axat pe îndreptarea deținutului ( Vinter și alții, citată anterio r, pct. 109 și urm.). În ceea ce privește modul în care se poate stabili dacă, într -o anumită cauză, o pedeapsă cu detențiune pe viață poate fi considerată ca fiind reductibilă, Curtea a stabilit următoarele principii ( Vinter și alții , citată anterior, pct. 119-122): „119. Pentru motivele de mai sus, Curtea consideră că, în contextul pedepsei detențiunii pe viață, art. 3 trebuie interpretat în sensul că impune reductibilitatea pedepsei, în sensul unei revizuiri care permite autorităților naționale să analizeze dacă schimbările persoanei condamnate la detențiune pe viață sunt atât de semnificative și dacă s - au înregistrat asemenea progrese în direcția îndreptării în timpul executării pedepsei încât menținerea măsurii detenției nu mai poate fi justificată din motive penologice legitime. 120. Totuși, Curtea ține să sublinieze că, având în vedere marja de apreciere care trebuie acordată statelor contractante în materie de justiție penală și de stabilire a pedepselor [...] nu este sarcina sa să stabilească forma (executivă sau judecătorească) pe care această revizuire ar trebui să o ia. Din același motiv, nu este de competența Curții să decidă momentul în care ar trebui făcută revizuirea. Totuși, Curtea a observat că materialele de drept comparat și internațional prezentate în fața sa au arătat un sprijin clar pentru instituirea unui mecanism specific care să garanteze o revizuire nu mai târziu de 25 de ani de la condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață, urmată de alte revizuiri periodice [...]. 121. În consecin ță, în cazul în care dreptul intern nu prevede posibilitatea unei astfel de revizuiri, pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea punerii în libertate nu corespunde normelor prevăzute de art. 3 din Conve nție. 122. Deși revizuirea solicitată este un e veniment prospectiv, în mod necesar ulterior stabilirii pedepsei, o persoană condamnată la detențiune pe viață fără posibilitatea punerii în libertate nu ar trebui să fie obligată să aștepte și să execute un număr nedeterminat de ani de pedeapsă înainte de a putea să formuleze o cerere potrivit căre ia condițiile legale conexe pedepsei sale nu respectă cerințele de la art. 3 în această privință. Acest lucru ar fi contrar atât securității juridice, cât și principiilor generale privind statutul de victimă, în sensul acestui termen conform art. 34 din Convenție. În plus, în cauzele în care pedeapsa, în momentul stabilirii, este ireductibilă în temeiul legislației interne, ar fi inconsecventă expectativa ca deținutul să facă eforturi pentru îndreptarea sa fără să știe dacă în viitor, la o dată nespecificată, ar putea fi introdus un mecanism care să îi permită, pe baza acestei îndreptări, să fie avut în vedere pentru punere în libertate. O persoană condamnată la detențiune pe viață are dreptul să știe, la începutul executării pedepsei sale, ce trebuie să facă pentru a fi luată în considerare pentru punerea în libertate și în ce condiții, inclusiv atunci când va avea loc sau poate fi solicitată o revizuire a pedepsei sale. În consecință, în cazul în care legislația inte rnă nu 25

În cauza Murray împotriva Țărilor de Jos [(MC), nr. 10511/10, pct. 100, 26 aprilie 2016], Curtea a dezvoltat suplimentar garanțiile necesare în context intern pentru a asigura eficacitatea mecanismului de revizuire. În special, s- a constatat că dreptul deținutului la revizuirea pedepsei trebuie să implice o evaluare concretă a informațiilor relevante și trebuie să fie înconjurat de garanții procedurale suficiente. În măsura în care este necesar pentru ca persoana deținută să știe ce trebuie să facă pentru a fi luată în considerare pentru punere în libertate și în ce condiții, ar putea fi necesară o motivare, iar acest lucru ar trebui să fie protejat prin acc esul la control judecătoresc. În fine, atunci când se evaluează dacă pedeapsa detențiunii pe viață este reductibilă de facto , ar putea fi relevante informațiile statistice privind utilizarea prealabilă a mecanismului de revizuire. (b) Principii generale privin d pedepsele cu detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate în contextul extrădării

În caz de extrădare, un stat contractant are obligația de cooperare în materie penală internațională. Totuși, această obligație este supusă obligației aceluiași stat de a respecta caracterul absolut al interdicției prevăzute de art. 3 din Convenție [a se vedea Khasanov și Rakhmanov împotriva Rusiei (MC), nr. 28492/15 și 49975/15, pct. 94, 29 aprilie 2022].

Curtea a afirmat în repetate rându ri că, întrucât tortura și tratamentele și pedepsele inumane și degradante sunt interzise în termeni absoluți, extrădarea unei persoane de către un stat contractant poate să ridice probleme în raport cu art. 3 din Convenție și, prin urmare, să angajeze răs punderea statului trimițător atunci când există motive serioase de a crede că această persoană riscă în mod real să fie supusă unor astfel de rele tratamente în statul solicitant ( Soering împotriva Regatului Unit , 7 iulie 1989, pct. 88, seria A nr. 161; a se vedea de asemenea López Elorza împotriva Spaniei , nr. 30614/15, pct. 102, 12 decembrie 2017).

Pentru a stabili dacă există un risc de rele tratamente, Curtea trebuie să examineze consecințele previzibile ale trimiterii reclamantului în statul de des tinație [a se vedea F.G. împotriva Suediei (MC), nr. 43611/11, pct. 120, 23 martie 2016 și Saadi împotriva Italiei (MC), nr. 37201/06, pct. 130, CEDO 2008]. Procedând astfel, Curtea trebuie să evalueze în mod inevitabil situația din statul solicitant în ra port cu cerințele prevăzute de art. 3. Totuși, acest demers nu implică transformarea Convenției într - un instrument care să reglementeze acțiunile statelor ce nu sunt părți la aceasta ori să oblige statele contractante să impună norme acestor state ( Soering , citată anterior, pct. 86 ș i López Elorza , citată anterior, pct. 104). În măsura în care orice răspundere în temeiul Convenției este sau poate fi angajată, aceasta aparține statului 26

Perspectiva ca o persoană să constituie o gravă amenințare pentru comunitate dacă nu este returnată nu reduce în niciun fel gradul de risc de rele tratamente la care persoana poate fi supusă la întoarcere și, prin urmare, nu poate fi pusă în balanță cu aceasta, având în vedere natura absolută a art. 3 ( Saadi , citată ante rior, pct. 137-139).

În ceea ce privește sarcina probei, reclamantului îi revine în principiu sarcina de a prezenta probe că există motive întemeiate pentru a considera că, în cazul executării măsurii contestate, ar fi expus unui risc real de a fi supu s unui tratament contrar art. 3. În cazul în care astfel de probe au fost prezentat e, guvernului îi revine sarcina de a înlătura orice îndoieli ridicate de acestea (a se vedea, de exemplu, F.G. împotriva Suediei , citată anterior, pct. 120 și Saadi , citată anterior, pct. 129).

În cazul în care reclamantul se află încă în statul contractant, momentul relevant pentru evaluare trebuie să fie cel al examinării cauzei de către Curte. Este necesară o evaluare completă și ex nunc în cazul în care trebuie luate în considerare informații apărute ulterior luării deciziei definitive de către autoritățile naționale ( F.G. împotriva Suediei , citată anterior, pct. 115).

În cazurile în care pretinsul risc în statul solicitant era posibila aplicare a pedepsei detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate, Curtea, anterior hotărârii Vinter și alții (citată anterior), a statuat că o problemă în raport cu art. 3 ar apărea numai atunci când s -ar putea demonstra fie că reclamantul era expus unui risc real de a i se aplica o pedeapsă extrem de disproporționată în statul solicitant, fie că, dacă ar veni un moment în care deținerea sa în continuare nu mai poată fi justificată din motive penologice legitime, pedeapsa detențiunii pe viață ar fi ireductibilă d e facto și de jure ( Harkins și Edwards , citată anterior, pct. 134 și 137 -138). Astfel, riscul de a executa o pedeapsă cu detențiunea pe viață care și -a pierdut orice justificare penologică trebuia să fie demonstrat de reclamant în momentul extrădării în litigiu, înțelegându - se prin aceasta că momentul în care continuarea detenției reclamantului nu ar mai servi niciunui scop s -ar putea să nu apară niciodată ( ibidem , pct. 140).

În hotărârea Vinter și alții (citată anterior), Curtea a statuat, în legătură cu pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate în context intern, că justificarea penologică a pedepsei detențiunii pe viață trebuia să fie supusă revizuirii după trecerea unei anumite perioade de timp ( supra , pct. 80- 81). Ulterior, în hotărârea Trabelsi (citată anterior, pct. 137), Curtea a aplicat criteriile Vinter și alții în contextul extrădării și a constatat că extrădarea reclamantului ar încălca art. 3 din Convenție întrucât niciuna dintre procedurile prevăzute în statul reclamant nu echivala cu un mecanism de revizuire care impune autorităților naționale să 27

Totuși, cauza Vinter și alții nu a avut ca obiect extrădarea. Această diferență este important ă.

În context intern, este cunoscută situația juridică a reclamantului, care a fost deja declarat vinovat și condamnat la în chisoare. În plus, sistemul național de revizuire a pedepsei este, de asemenea, cunoscut atât de autoritățile naționale, cât și de Curte. În schimb, în contextul extrădării, într - un caz precum acesta, în care reclamantul nu a fost condamnat încă, se imp une o evaluare complexă a riscurilor, un prognostic provizoriu care se va caracteriza în mod inevitabil printr-un nivel de incertitudine foarte diferit în raport cu contextul intern. Este nevoie – din principiu, dar și din motive practice – de prudență în aplicarea, în contextul extrădării, a integralității principiilor ce decurg din Vinter și alții , care au fost definite pentru a fi aplicate în contextul intern.

În această privință, Curtea ține mai întâi să constate că principiile enunțate în Vinter și alț ii cuprind atât obligația materială a statelor contractante de a se asigura că o pedeapsă cu detențiunea pe viață nu devine în timp o pedeapsă incompatibilă cu art. 3, cât și garanțiile procedurale con exe (a se vedea, printre altele, Murray , citată anteri or, pct. 99-104), care nu sunt scopuri în sine, ci servesc, prin respectarea lor de către statele contractante, la evitarea încălcării interzicerii pedepselor inumane și degradante. În ceea ce privește obligația materială, Curtea reiterează faptul că expun erea unei persoane la un risc real de tratamente sau pedepse inumane și degradante ar fi contrară spiritului și scopului art. 3. Pe de altă parte, garanțiile procedurale par să fie mai potrivite unui context pur intern și, prin urmare, nu apar în raport cu o persoană a cărei extrădare a fost solicitată de un stat terț întrucât aceasta ar fi o interpretare în sens prea extins a responsabilității unui stat contractant într - un astfel de context. Rezultă că statele contractante nu pot fi trase la răspundere în temeiul Convenției pentru deficiențele sistemului dintr - un stat terț atunci când sunt măsurate în raport cu criteriile Vinter și alții . Curtea recunoaște, de asemenea, că a impune unui stat contractant să controleze legislația și practica relevantă a unui stat terț în vederea evaluării gradului de respectare de către acesta a respectivelor garanții procedurale se poate dovedi excesiv de dificil pentru autoritățile naționale care soluționează cererile de extrădare.

În plus, Curtea subliniază că, în contextul intern, în cazul constatării unei încălcări a art. 3 din Convenție, reclamantul ar rămâne în detenție până la aplicarea sau introducerea unui mecanism de revizuire conform Convenției care ar putea – dar nu în mod obligatoriu – să conducă la punerea sa în libertate mai devreme decât s- a intenționat inițial. Astfel, scopurile 28

Prin urmare , deși principiile enunțate în hotărârea Vinter și alții trebuie aplicate în cauzele interne, este necesară o abordare adaptată în contextul extrădării. În primul rând, trebuie pusă o întrebare preliminară: și anume dacă reclamantul a prezentat probe că există motive întemeiate pentru a crede că, în caz de condamnare, există un risc real de a i se aplica o pedeapsă cu detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate. În această privință, este sarcina reclamantului să demonstreze că s -ar aplica o astfel de pedeapsă [a se vedea López Elorza , citată anterior, pct. 107, și Findikoglu împotriva Germaniei (dec.), nr. 20672/15, pct. 37, 7 iunie 2016]. Un astfel de risc va fi mai ușor stabilit în cazul în care reclamantul este pasibil de pedea psa obligatorie a detențiunii pe viață.

Dacă se stabilește, în cadrul primului aspect al analizei, că reclamantul riscă în mod real o pedeapsă cu detențiune pe viaț ă ( supra , pct. 95), atunci al doilea aspect al analizei, având în vedere principiile enu nțate în Vinter și alții , se va concentra pe garanția materială care constituie esența jurisprudenței Vinter și alții și care poate fi transpusă cu ușurință din contextul intern în cel al extrădării; altfel spus, autoritățile competente ale statului solici tat trebuie să verifice, înainte de a aproba extrădarea, că există în statul solicitant un mecanism de revizuire a pedepsei care permite autorităților competente de acolo să examineze dacă persoanele condamnate la detențiune de viață prezintă schimbări atât de semnificative și au făcut asemenea progrese în direcția îndreptării în cursul executării pedepsei încât înseamnă că detenția în continuare a acestora a nu mai poate fi justificată de motive penologice legitime ( Vinter și alții , citată anterior, pct. 119). În ceea ce privește garanțiile procedurale acordate „deținuților aflați în executarea pedepsei detențiunii pe viață” ( Vinter și alții , citată anterior, pct. 122), astfel cum s - a menționat mai sus, disponibilitatea acestora în sistemul juridic al statului solicitant nu este o condiție prealabilă pentru respectarea art. 3 de către statul contractant.

Rezultă că, într - o cauză având ca obiect extrădarea, nu se pune problema dacă, la momentul extrădării deținutului, pedepsele cu detențiune pe viață în statul solicitant sunt compatibile cu art. 3 din Convenție, în raport cu toate normele care se aplică deținuților aflați în executarea pedepsei 29

În hotărârea Trabels i , Curtea nu a abordat, ca etapă preliminară, problema existenței unui risc real ca reclamantul să fie condamnat la detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate. Aceasta a examinat de asemenea, la momentul extrădării, dacă criteriile enunțate în cauza Vinter și alții erau îndeplinite în totalitate. Pentru aceste motive, Curtea consideră că abordarea din cauza Trabelsi ar trebui respinsă.

Curtea dorește să sublinieze că interzicerea relelor tratamente prevăzută de art. 3 rămâne absolută. În această privință, Curtea nu consideră că se poate face vreo deosebire între nivelul minim de gravitate necesar pentru atingerea pragului prevăzut la art. 3 în contextul intern și nivelul minim necesar în contextul extrateritorial (a se compara Harkins și Edwards , citată anterior, pct. 124-131). În plus, nimic din paragrafele precedente nu aduce atingere actualei poziții consacrate, potrivit căreia extrădarea unei persoane de către un stat contractant va ridica probleme în raport cu art. 3 din Convenție atunci când există motive întemeiate pentru a crede că persoana ar risca să fie supusă unui tratament contrar art. 3 în statul solicitant ( Soering , citată anterior, pct. 88; a se vedea și López Elorza , citată anterior, pct. 102). (c) Aplicarea principiilor sus- menționate în situația în fapt din prezen t cauză

Reclamantul nu a încercat să susțină că, în cazul condamnării sale pentru infracțiunile de care era acuzat, o pedeapsă cu detențiunea pe viață ar fi „extrem de disproporționată”. Mai degrabă, susține doar că o pedeapsă cu detențiunea pe viață ar încălca art. 3 din Convenție deoarece ar fi ireductibilă de facto și de jure . Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea are în prezenta cauză sarcina de a stabili dacă reclamantul a prezentat probe din care reiese existența unor motive întemeiate pentru a considera că, în cazul extrădării sale, ar fi expus unui risc real de a fi supus unui tratament contrar art. 3 ( López Elorza , citată anterior, pct. 107, împreună cu trimiterile citate). Întrucât reclamantul nu a fost condamnat î ncă, iar pentru infracțiunile pentru care a fost acuzat nu se prevedea o pedeapsă obligatorie cu detențiune pe viață, acesta trebuie mai întâi să demonstreze că, în cazul condamnării sale, există un risc real să i se aplice o pedeapsă cu detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate fără a se lua în considerare în mod corespunzător toți factorii atenuanți și agravanți relevanți ( López Elorza , 30

Pentru a răspunde la prima întrebare, Curtea pornește de la aprecierea efectuată de instanțele naționale. Deși aprecierea Curții este ex nunc , extrădarea neavând încă loc ( F.G. împotriva Suediei , ci tată anterior, pct. 115), instanțele naționale au avut posibilitatea de a efectua o evaluare detaliată a probelor în cadrul unei proceduri la care SUA a fost parte ( supra , pct. 10-23). Judecătorul de district, având în vedere probele prezentate de Guvern, a constatat că pedepsele cu detențiune pe viață se aplică rar în cazurile de trafic de droguri, fiind aplicate în doar 0,3% din toate cazurile din 2013 și în mai puțin de o treime din cazurile de trafic de droguri din același an. Judecătorul de district s- a referit la declarația procurorului adjunct al Statelor Unite, care a afirmat că era puțin probabil ca reclamantul să fie condamnat la detențiune pe viață pentru vreuna dintre acuzații și că era și mai puțin probabil ca acesta să fie condamnat la pedepse consecutive. Prin urmare, era probabil că i se va aplica o pedeapsă care prevedea punerea sa în libertate înainte de a muri ( supra , pct. 13). Pe de altă parte, expertul reclamantului, aparent bazându -se pe raportul din februarie 2015 al Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor, intitulat „Pedepsele cu detențiunea pe viață în sistemul federal”, a susținut că înainte de aplicarea unei pedepse cu detențiunea pe viață exista, în general, cerința ca o persoană să fi murit ca urmare a infracțiun ii ( supra , pct. 14).

După ce a examinat probele, judecătorul de district a constatat că, în cazul condamnării reclamantului, acesta s -ar încadra în nivelul 43 din Orientări privind stabilirea pedepselor în SUA, ale cărui limite generale includeau detențiunea pe viață. Doamna judecător a admis că exista o „posibilitate reală” ca acestuia să i se aplice o pedeapsă cu detențiune pe viață deoarece unul dintre co- conspiratorii săi murise din cauza unei supradoze de fentanil ( supra , pct. 15). Totuși, deși a constatat că era probabil ca acestuia să i se aplice pedepse concurente, nu consecutive, dacă ar fi fost condamnat pentru mai multe infracțiuni, aceasta era de părere că nu se putea determina ce pedeapsă i s -ar aplica în caz de condamnare.

În vederea evaluării „riscului real”, care este prima etapă al analizei în două etape efectuate de Curte, constatările judecătorului de district sunt neconcludente, deși, în mod evident, aceasta nu a constatat, așa cum sugerează reclamantul, că era „probabil” ca acesta să fie condamn at la detențiune pe viață ( supra , pct. 71). Totuși, este necesară examinarea probelor prezentate Curții cu privire la acest aspect.

În acest sens, Curtea constată că raportul din februarie 2015 al Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor, intitulat „Orientări privind stabilirea pedepselor în SUA” ( supra , pct. 63), prevede că pedepsele cu 31

Conform raportului din februarie 2015, în documentul Orientări privind traficul de droguri se prevede în mod specific o pedeapsă cu deten țiune pe viață pentru infracțiuni legate de traficul de droguri în cazurile în care a survenit decesul sau vătămarea corporală gravă ca urmare a utilizării drogului, iar inculpatul a fost condamnat anterior pentru o infracțiune de trafic de droguri. Deși u nul dintre co-conspiratorii reclamantului a decedat din cauza unei supradoze de fentanil, probele prezentate Curții sugerează că reclamantul nu avea condamnări anterioare ( supr a , pct. 9).

O pedeapsă cu detențiune pe viață poate fi aplicată și în alte cazuri de trafic de droguri, atunci când sunt implicate cantități mari de droguri sau când instanța aplică alte dispoziții de majorare a limitelor pedepselor referitoare la traficul de droguri ( supra , pct. 63). Acuzațiile formulate împotriva reclamantului sunt grave, fără îndoială ( supra , pct. 8), iar Departamentul de Justiție al SUA și - a exprimat opinia că acesta era șeful unei operațiuni de trafic de droguri cu bazele în Mexic și că a supravegheat activitatea distribuitorilor din SUA ( supra , pct. 7). Totu și, Departamentul de Justiție al SUA a furnizat informații despre patru dintre co -conspiratorii reclamantului, condamnați la pedepse cu durate cuprinse între 7 și 20 de ani de închisoare. Cei doi care au primit cele mai mari pedepse (V- P și H -H) au fost ac uzați de aceleași acuzații de import de droguri și de conspirație ca și reclamantul; de asemenea, au fost condamnați pentru acuzații suplimentare, care nu fuseseră imputate reclamantului, inclusiv pentru spălare de bani. V - P și H -H erau pasibili de pedeaps a recomandată a detențiunii pe viață. Potrivit Departamentului de Justiție al SUA, reclamantul, fie că își recunoștea vinovăția, fie că era condamnat în urma procesului, ar fi fost condamnat de același judecător care i -a condamnat pe cei patru co-conspirat ori ai săi. Acest judecător va trebui să ia în considerare factorii prevăzuți în titlul 18, U.S.C., secțiunea 3553(a) ( supra , pct. 57), inclusiv necesitatea de a evita inegalitățile nejustificate între pedepsele aplicate inculpaților care au antecedente si milar e și care au fost condamnați pentru un comportament similar.

În cauza López Elorza , Curtea a considerat relevant faptul că co - conspiratorii reclamantului au fost condamnați la pedepse mai mici decât cele prevăzute în documentul Orientări privind stabilirea pedepselor în SUA, în special având în vedere că reclamantul va fi condamnat de același judecător, care va trebui să ia în considerare necesitatea de a evita inegalitățile nejustificate ( López Elorza , citată anterior, pct. 115 - 116; a se vedea și Findikoglu , citată anterior, pct. 38). Totuși, în prezenta cauză, reclamantul a 32

Curtea ar putea admite că, probabil, co -conspiratorii reclamantului nu se aflau într- o poziție complet comparabilă cu a lui, chiar dacă se încadrau în niveluri similare ale infracțiunilor de bază. Aceștia nu par să fi fost suspectați că se aflau la conducerea unei organizații criminale și, lucru poate și mai important, ar fi avut dreptul la o reducere a pedepsei din cauza recunoașt erii vinovăției. Acestea fiind spuse, în cadrul procedurii în fața Marii Camere, reclamantul nu a prezentat probe că inculpați cu antecedente similare cu ale lui au fost declarați vinovați de un comportament similar și au fost condamnați la detențiune pe viață fără posibilitatea acordării liberării condiționate. În plus, deși Curtea nu își poate întemeia aprecierea pe pedeapsa probabilă pe care reclamantul ar primi - o dacă și - ar recunoaște vinovăția , admite totuși că există mulți factori care contribuie la a plicarea unei pedepse și, înainte de extrădare, este imposibil de abordat orice permutare imaginabilă care ar putea apărea sau orice scenariu posibil care ar putea surveni ( López Elorza , citată anterior, pct. 118). Așa cum a constatat Curtea în cauza Findikoglu , durata pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului ar putea fi afectată de factori premergători procesului, precum acordul de a cooperare cu Guvernul SUA ( Findikoglu , citată anterior, pct. 39). În plus, în cazul în care reclamantul și - ar recunoaște vinovăția sau ar fi condamnat în urma judecării lui