CASE OF LAZĂR v. ROMANIA

Cauza are ca obiect extrădarea reclamantului în Statele Unite ale Americii („SUA”), unde susține că ar risca să fie condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate, ceea ce încalcă art. 3 din Convenție, precum și arestarea provizorie în vederea extrădării, despre care susține că nu a fost în conformitate cu art.

ÎN FAPT 2. Reclamantul s- a născut în 1973 și a locuit în București până la extrădarea sa în SUA în data de 16 ianuarie 2023. Acesta a fost reprezentat de doamna E. Lazăr, avocat în București. 1

A fost arestat la 19 noiembrie 2020. La 14 ianuarie 2021, autoritățile judiciare din SUA au formulat o cerere de extrădare a acestuia, în temeiul Tratatului de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii din 10 septembrie 2007 („tratatul de extrădare”).

Cererea de extrădare se referea la următoarele trei infracțiuni: 1) conspirație la activități de racket, respectiv: i) fapte legate de spălare de instrumente monetare; ii) activități care implică omor; și iii) infracțiuni care implică trafic cu substanțe controlate (pedeapsa maximă a detențiunii pe viață); 2) conspirație la importul și exportul de cocaină din SUA (pedeapsa maximă a detențiunii pe viață, cu o fracție minimă obligatorie de 10 ani de închisoare); 3) conspirație la spălare de ban i (pedeapsa închisorii de maxim 20 de ani, cu o amendă minimă obligatorie).

Acuzațiile au fost formulate în cadrul unei operațiuni sub acoperire desfășurate în perioada mai–noiembrie 2020 în SUA și România, în cur sul căreia reclamantul și ceilalți conspiratori au săvârșit o tentativă de cumpărare a 400 kg de cocaină de la un agent special din cadrul Drug Enforcement Administration din SUA. Cocaina urma să fie introdusă prin contrabandă din Peru în SUA și apoi transportată prin containere de marfă din Texas în România și Noua Zeelandă.

Potrivit primei acuzații din rechizitoriu, reclamantul a solicitat agentului special să omoare doi membri ai unui club de motocicliști rival din România și a făcut demersuri în acest scop. II.

La 19 noiembrie 2020, reclamantul a fost reținut pentru 24 de ore în baza unei ordonanțe a procurorului. În aceeași zi, Curtea de Apel București („curtea de apel”) a dispus reținerea și arestarea provizorie pe o durată de 30 de zile, în temeiul art. 44 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală („Legea nr. 302/2004”), care prevede arestarea provizorie în caz de urgență anterior primirii cererii de extrădare din partea statului solicitant. 2

Între 15 ianuarie și 1 martie 2021, când cererea de extrădare a fost admisă în primă instanță (a se vedea infra , pc t. 19), curtea de apel a dispus arestarea provizorie a reclamantului în temeiul art. 43 din Legea nr. 302/2004, care prevede arestarea provizorie în cursul procedurii judiciare de soluționare a ce rerii de extrădare de către instanțele naționale. B. Hotărârea de extrădare

La 14 ianuarie 2021, parchetul de pe lângă curtea de apel a depus o sesizare în sensul admiterii extrădării reclamantului pe baza cererii d e extrădare sus - menționate (a se vedea supra , pc t. 6).

Reclamantul a susținut în fața curții de apel că extrădarea sa i -ar încălca drepturile prevăzute de art. 3 din Convenție, deoarece exista un risc real să fie condamnat la detențiune pe viață fără posibilitatea liberării condiționate. Acesta a invocat cauza Trabelsi împotriva Belgiei (nr. 140/10, CEDO 2014).

În baza art. 21 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 302/2004, care cuprinde motivele obligatorii de refuz al extrădării, reclamantul a susținut, printre altele, că nu va beneficia de un proces echitabil în SUA din cauza faptul ui că nu a fost informat cu privire la acuzațiile formulate împotriva sa și că mandatul de arestare american, emis in absentia , nu conținea informații esențiale despre el.

În cursul procedurii, autorit ățile americane au furnizat curții de apel informații despre posibilitatea ca reclamantul să fie condamnat la detențiune pe viață fără posibilitatea liberării condiționate în cazul stabilirii vinovăției și despre posibilitatea ca o astfel de pedeapsă să fie redusă sau comutată.

La 1 martie 2021 a avut loc o ședință pentru examinarea cererii de extrădare. În ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la riscul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate, curtea de apel a considerat, pe baza informațiilor furnizate de autoritățile din SUA (a se vedea infra , pc t. 64 și 6 7 ), că pedeapsa detențiunii pe viață pentru capetele unu și doi de acuzare (a se vedea supr a , pc t. 7 ) era o pedeapsă „discreționară” în sensul că poate fi aplicată o pedeapsă mai puțin severă, dispunând un anumit număr de ani de închisoare. Aceasta a constatat de asemenea că, spre deosebire de cauza Trabelsi , pedeapsa detențiunii pe viață de care era pasibil reclamantul ar fi reductibilă de jure și de facto . Instanța a constatat, de asemenea, că, având în vedere gravitatea acuzațiilor împotriva sa, pedeapsa detențiunii pe viață nu ar fi excesiv de disproporționată. 3

În cadrul aceleiași ședințe din 1 martie 2021, curtea de apel, după ce s- a asigurat că sunt îndeplinite condițiile din Tratatul de extrădare și că nu sunt incidente nici motivele obligatorii de refuz al extrădării, nici motivele opționale de refuz prevăzute de Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare a reclamantului („hotărârea de extrădare”).

Reclamantul a declarat apel la Înalta Curte de Casație și Justiție („Înalta Curte”). Deși motivele de apel nu i - au fost furnizate Curții, din decizia din 11 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte (a se vedea infra , pct. 21) reiese că reclamantul a reiterat aceleași critici pe care le - a formulat în fața curții de apel (a se vedea supra , pc t. 14- 15).

Înalta Curte, care a examinat apelul reclamantului la 11 martie 2021, a confirmat hotărârea de extrădare din 1 martie 2021 pronunțată de curtea de apel.

În urma schimburilor cu autoritățile din SUA, data predării reclamantului, care fusese prevăzută inițial pentru 7 mai 2021, a fost în cele din urmă convenită de autoritățile ambelor state pentru 12 mai 2021. C. Măsura provizorie indicată de Curte cu privire la reclamant

La 19 aprilie 2021, reclamantul a solicitat Curții, în temeiul art. 39 din Regulamentul de procedur ă, împiedicarea extrădării sale în SUA.

La 5 mai 2021, Curtea a decis, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii în fața sa, să indice Guvernului că reclamantul nu ar trebui extrădat pe durata procedurii în fața Curții.

La 12 decembrie 2022, în urma unei cereri a Guvernului, care a făcut trimitere la hotărârea pronunțată de Curte în cauza Sanchez-Sanche z împotriva Regatului Unit [(MC) nr. 22854/20, 3 noiembrie 2022], Curtea a ridicat măsura provizorie indicată la 5 mai 2021. D. Arestarea provizorie în vederea predării reclamantul ui

În hotărârea de extrădare din 1 martie 2021 (a se vedea supra , pc t. 19) , curtea de apel, în temeiul art. 52 alin. (3) și art. 57 din Legea nr. 302/2004, a menținut arestarea provizorie a reclamantului până la predarea sa către autoritățile din SUA.

La 11 mai 2021, în urma unei cereri („contestație” în dreptul intern) formulate de Biroul executări penale din cadrul curții de apel („Biroul executări penale”), această instanță, făcând trimitere la măsura provizorie din 5 mai 2021 indicată de Curte și la art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de 4

În urma apelului declarat de parchetul de pe lângă curtea de apel, Înalta Curte, printr- o decizie definitivă din 17 mai 2021, a statuat în una nimitate că măsura provizorie a Curții (a se vedea supra , pct. 2 4) împiedică predarea reclamantului către autoritățile americane. Cu majoritate de vot uri, Înalta Curte a revocat măsura controlului judiciar aplicată reclamantului și a dispus arestarea sa. Procedând astfel, instanța a statuat că, contrar susținerilor reclamantului, arestarea provizorie în contextul procedurii de extrădare este reglementată în mod obligatoriu de Legea nr. 302/2004 și că dispozițiile specifice ale acesteia nu trebuie interpretate în coroborare cu dispozițiile Codului de procedură penală privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive .

Înalta Curte a statuat că Legea nr. 302/2004 face deosebire între arestarea provizorie în cursul soluționării procedurii de extrădare și arestarea în vederea predării către statul solicitant (art. 43 și, respectiv, art. 57). Prin urmare, contrar celor susținute de reclamant, controlul judecătoresc automat, termenul maxim de 180 de zile și posibilitatea de înlocuire cu măsuri preventive mai puțin restrictive nu erau aplicabile decât primului tip de arestare. Instanța, evocând caracterul obligatoriu al arestării în vederea predării după ce cererea de extrădare a fost admisă de instanțele naționale, a concluzionat că măsura provizorie dispusă de Curte nu are niciun efect asupra arestării reclamantului, care era reglementată de Legea nr. 302/2004, și că, în orice caz, având în vedere data predării stabilită pentru 12 mai 2021, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 43 alin. (7) de la această dată nu fusese încă depășit. Prin urmare, măsura arestării reclamantului nu a încetat de drept în mod automat.

Reclamantul a ridicat o excepție de neconstituționalitate (a se vedea infra , pc t. 44- 4 6 ) și a formulat numeroase contestații la executarea măsurii privative de libertate, care au fost respinse. La 8 iunie 2021, în urma unei no i contestații formulat e de reclamant, Înalta Curte a dispus punerea sa în libertate și aplicarea măsurii controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, cu impunerea mai multor condiții în temeiul art. 215 C. proc. pen. Considerând că legiuitorul român a avut în vedere executarea efectivă și în timp util a hotărârilor de acordare a extrădării și recunoscând „situația cu totul particulară” a reclamantului în lipsa unei date stabilite pentru predarea sa după măsura provizorie indicată de Curte, Înalta Curte a concluzionat că acesta nu poate fi privat de libertate sine die . Înalta Curte a ținut seama, de asemenea, de faptul că, prin măsura provizorie, Curtea a atras atenția 5

Măsura controlului judiciar aplicată reclamantului a fost prelungită periodic de instanțele naționale până la încetarea acesteia printr -o decizie definitivă din 27 septembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte. Prin urmare, începând cu această dată, reclamantul nu mai era supus niciunei măsuri preventive . E. Evenimente ulterioar e comunicării cauzei Guvernului și predării reclamantului

La 14 decembrie 2022, după ridicarea măsurii provizorii de către Curte la 12 decembrie 2022 (a se vedea supra , pct. 2 5 ), Biroul executări penale, în conformitate cu art. 598 alin. (1) lit. c) in fine C. proc. pen. (a se vedea infra , pc t. 48 ) și art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 (a se vedea infra , pc t. 43), a formulat o „contestație” la executarea hotărârii de extrădare a reclamantului (a se vedea supra , pc t. 19 ). Biroul executări penale a solicitat curții de apel să dispună arestarea reclamantului, în lipsa căreia hotărârea de extrădare definitivă nu este executorie în temeiul art. 57 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, cu condiția ca predarea către statul solicitant să poată fi efectuată numai sub escortă.

Reclamantul a susținut că art. 598 alin. (1) lit. c) in fine C. proc. pen. nu se aplică în cauza sa. El a făcut trimitere la o decizie a Curții Constituționale (nr. 359/2022, a se vedea infra , pc t. 44- 4 5 ) și a susținut că a fost deja privat de libertate timp de 202 de zile și că toate posibilele măsuri provizorii în vederea extrădării au fost aplicate în ceea ce îl privește. La cererea curții de apel, avocatul reclamantului a informat instanța că reclamantul nu își dă consimțământul să fie predat în mod voluntar autorităților.

La 15 decembrie 2022, constatând ridicarea măsurii provizorii indicate de Curte – o împiedicare la executarea hotărârii de extrădare – , curtea de apel a statuat că lipsa unui mandat de arestare pen tru a asigura predarea reclamantului împiedică, în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) in fine C. proc. pen. , executarea hotărârii de extrădare.

Cu privire la același aspect, curtea de apel a făcut trimitere la o d ecizie a Înaltei Curți (nr. 892/2017), prin care s - a constatat că arestarea în vederea predării, în temeiul art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, este o măsură necesară pentru executarea hotărârii de extrădare, similară mandatului de executare a pedeps ei închisorii emis în baza unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare. Înalta Curte a statuat de asemenea că arestarea provizorie în vederea predării nu este împiedicată de arestarea anterioară 6

Curtea de apel a statuat, de asemenea, că același raționament se aplică în cazul reclamantului, chiar și după modificarea art. 57 alin. (6) din data de 16 noiembrie 2022 (a se vedea infra , pc t. 46- 47), având în vedere deosebirea dintre arestarea provizorie ca măsură procesuală și arestarea provi zorie în vederea predării ca act de procedură care are ca scop executarea hotărârii de extrădare, ceea ce implică predarea persoanei în cauză autorităților statului solicitant.

În consecință, în temeiul art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 și având în vedere că această lege nu prevede o perioadă pentru care se poate dispune măsura arestării în vederea predării, în lipsa unei reglementări speciale, curtea de apel a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 30 d e zile în vederea predării sale autorităților americane, prin aplicarea prevederilor generale ale legii procesual penale române. La 28 decembrie 2022, acesta a fost reținut și arestat provizoriu.

Reclamantu l a contestat rearestarea sa la Înalta Curte, susținând că nu există temei legal pentru arestarea sa și că nu este legal mandatul de arestare emis împotriva sa prin recurgerea la art. 598 alin. (1) lit. c) in fine C. proc. pen. – o „invenție” juridică creată tocmai cu scopul arestării sale, în lipsa unui cadru legal corespunzător. În plus, a susținut că predarea sa ar trebui reglementată exclusiv de art. 56 și 57 din Legea nr. 302/2004 și, având în vedere faptul că toate măsurile preventive prevăzute de această lege au fost epuizate și nu pot fi reînnoite în afara cadrului acesteia, ar trebui să fie efectuată în lipsa unui mandat de arestare.

Printr- o decizie penală definitivă din 13 ianuarie 2023, Înalta Curte a res pins contestația reclamantului și argumentele acestuia împotriva posibilității de a dispune, printr - o „contestație” la executare, arestarea sa în vederea predării, atunci când arestarea sa anterioară ar fi depășit termenul maxim prevăzut de dreptul intern.

Reiterând motivarea curții de apel, Înalta Curte a observat în primul rând că, contrar susținerilor reclamantului, „contestația” la executare vizeaz ă în mod exclusiv punerea în executare a hotărârii definitive de extrădare prin emiterea unui mandat de arestare în vederea predării sale. Aceasta a continuat că, după rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare (11 martie 2021), devin aplicabile dispozițiile art. 43 alin. (7) și art. 57 alin. (5) și (6) din Legea n r. 302/2004, intervenind o altă categorie de termene care vizează predarea. Înalta Curte a statuat, de asemenea, că sentința definitivă de extrădare a reclamantului nu a fost pusă în executare ca urmare a măsurii provizorii dispuse de Curte, nefiind astfel fixată de către autorități o dată a predării, astfel încât termenele sus- menționate nu au început să curgă. Instanța a concluzionat că, având în vedere scopul de a pune în executare o hotărâre definitivă de extrădare, arestarea reclamantului în vederea predării este o măsură proporțională, în acord cu Convenția. 7

În urma unei adrese de informare din 11 ianuarie 2023, la 16 ianuari e 2023 reclamantul a fost predat autorităților americane. Potrivit documentelor medicale din 12 și 16 ianuarie 2023, acesta s -a prezentat la Spitalul de Urgență „Sfântul Ioan” acuzând dureri în abdomen (regiunea iliacă și regiunea hipogastrică dreapta). Examenele clinice și de laborator au apărut în general în parametri normali, fără să indice motive pentru spitalizarea acestuia sau acordarea unui tratament specific și nici o urgență care să justifice transportul cu ambulanța. La cea din urmă dată i s -a introdus un cateter urinar, pe care se pare că îl purta în momentul predării sale autorităților americane pe Aeroportul Internațional Henri Coandă București (Otopeni).

În conformitate cu dreptul român, procedura de extrădare este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Dispozițiile relevante, care completează Tratatul de extrădare, în versiunea în vigoare înainte de modificarea acestora la 20 noiembrie 2022 (a se vedea pc t. 46- 47 infra ), sunt următoarele: Articolul 43 Arestarea provizorie și sesizarea instanței „[...] (3) Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăși 180 de zile. După întocmirea hotărârii prin care s - a dispus arestarea, judecătorul emite de îndată mandat de arestare provizori e în vederea extrădării. Prevederile Codului de procedură penală cu privire la conținutul și executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunză tor. [...] (5) În cursul soluționării cererii de extrădare, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menținerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menținerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura arestului la 8

Prin Decizia din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României din 4 octombrie 2022, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 30 2/2004 ridicată de reclamant, cu motivarea că „arestarea provizorie în vederea extrădării” nu poate fi încadrată între măsurile preventive privative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală; opțiunea legiuitorului de a nu reglementa o obligație de verificare periodică a măsurii arestării provizorii „în vederea predării”, odată ce s - a pronunțat hotărârea de extrădare, și imposibilitatea înlocuirii acestei măsuri cu o altă măsură a fost în conformitate cu Constituția și cu art. 5 § 1 din Convenție, având în vedere stipularea unor termene care să determine predarea într -un timp cât mai scurt a persoanei.

În ceea ce privește art. 57 alin. (5) și (6) din Legea nr. 302/2004, Curtea Constituțională a admis în parte capătul de cerere formulat de reclamant și a constatat că sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6)” (caz de forță majoră) și dispozițiile alin. (6) sunt neconstituționale întrucât lipsa unor reglementări clare și previzibile determină menținerea măsurii privării de libertate pe o perioadă nedeterminată. Pentru acest motiv, a concluzionat că legiuitorul are obligația de a reglementa cadrul necesar. Totuși, Curtea Constituțională a observat că instanțele naționale nu au calificat situația reclamantului ca fiind un caz de forță majoră, prin urmare singurele posibilități reglementate de Legea nr. 302/2004 în ceea ce privește arestarea provizorie în vederea predării erau fie punerea persoanei în libertate la expirarea unui termen de maxim 30 de zile (regula), fie constatarea intervenirii unui caz de forță majoră (excepția). Legiuitorul are obligația identificării situațiilor ce determină menținerea măsurii privării de libertate a persoanei extrădate după împlinirea termenelor prevăzute de art. 43 a lin. (7) coroborat cu art. 57 alin. (5) din Legea nr.302/2004 și obligația reglementării unui cadru clar și previzibil care să prevadă definirea măsurii privării de libertate, condițiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conținutul acesteia, calea de atac etc.

Ca urmare a deciziei Curții Constituționale, Legea nr. 302/2004 a fost modificată, iar noile dispoziții au intrat în vigoare la 20 noiembrie 2022. Potrivit Expunerii de motive la actul de modificare, a fost modificat art. 43 10

Dispozițiile modificate prevăd următoarele: Articolul 43 Arestarea provizorie și sesizarea instanței „[...] (3) Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii, până la predarea efectivă către statul solicitant, să poată depăși 180 de zil e. [...] ” Articolul 57 Termene pentru pr edarea extrădatului „[...] (6) Prin excepție de la prevederile alin. (5), în caz de forță majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autoritățile române și cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de pre dare, fără ca durata arestării provizorii totale, până la data predării, să poată depăși 180 d e zile.” [...] ” C. Codul de procedură penală

Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală („C. proc. pen.”), astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevăd următoarele: Art. 236 Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale „[...] (4) Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poat e depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile. [...] ” Art. 598 Contestația la executare (1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: „[...] 11

Art. 104, care descrie procedura de executare a mandatului european de arestare, prevede că arestarea provizorie a persoane extrădate, până la predarea sa efectivă statului solicitant, nu poate fi mai mare de 180 de zile.

Art. 113 prevede că dacă persoana extrădată nu este predată în termenul stabilit, se va proceda la punerea în libertate a persoanei fără ca ac est fapt să constituie un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare bazat pe aceleași fapte.

Curtea observă că, după ce Guvernului i s -a notific at această cerere, reclamantul a formulat noi capete de cerere privind legalitatea detenției sale anterior predării în data de 16 ianuarie 2023 și starea sa de sănătate la momentul respectiv (art. 3 și 5 din Convenție). În opinia Curții, aceste noi capete de cerere sunt strâns legate de cele inițiale sau reprezintă o detaliere a acestora din urmă pe baza evoluțiilor faptice ale cauzei [a se vedea Radomilj a și alții împotriva Croației (MC), nr. 37685/10 și 22768/12, pct. 121 -122, 20 martie 2018]. În plus, părțile au depus observații cu privire la noile cape te de cerere, după ce au fost invitate să facă acest lucru. Pentru aceste motive, Curtea consideră că acestea intră în domeniul de aplicare al prezentei cauze ș i le va examina în continuare.

Totuși, în ceea ce privește capetele de cerere suplimentare formulate de reclamant, printre altele, cu privire la deficiențele operațiunii sub acoperire care a dus la arestarea sa și la imposibilitatea de a contesta probele rel evante (art. 6 din Convenție), care, având în vedere obiectul lor și data la care au fost depuse, au fost înregistrate separat sub numărul de referință al unei alte cauze (nr. 37038/22), Curtea observă că acestea nu reprezintă o dezvoltare a 12

Reclamantu l s- a plâns că extrădarea sa în SUA i - ar încălca drepturile prevăzute de art. 3 din Convenție din cauza riscului de a fi condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate .

Art. 3 prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. ” A. Argumentele părților 1. Reclamantul

Reclamantul a invitat Curtea să urmeze abordarea sa din cauza Trabelsi împotriva Belgiei [nr. 140/10, CEDO 2014 (extrase)]. A susținut că în SUA se confrunta cu un risc real de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață ireductibilă, efectiv sau de facto . În urma hotărârii pronunțate de Curte în cauza Sanchez-Sanchez [(MC), nr. 22854/20, 3 noiembrie 2022], reclamantul a susținut că a prezentat suficiente probe, sub formă de depoziții ale experților, pentru a îndeplini sarcina probei impusă de primul aspect al criteriului enunțat în cauza respectivă. În consecință, Curtea ar trebui să examineze conformitatea cu cel de-al doilea aspect al criteriului. Reclamantul a susținut, de asemenea, că din punct de vedere material cauza sa era difer ită de cauza Sanchez-Sanchez ( ibidem ) deoarece, printre altele: i) se confrunta cu acuzații mult mai grave; (ii) niciunul dintre ceilalți conspiratori nu fusese condamnat; și (iii) nu ar „scăpa prin impunitate” deoarece statul român ar putea d emara propria anchetă cu privire la pretinsa activitate infracțională.

Reclamantul a prezentat rapoarte de expertiză din datele de 12 martie, 3 mai, 16 mai, 23 octombrie și 6 decembrie 2021 întocmite de un procur o r american (A.C.), care a susținut că este expert în legislația și procedura de condamnare.

În raportul său din 3 mai 2021, A.C. a afirmat că, pe baza acuzațiilor formulate împotriva reclamantului și a rechizitoriului, consideră că amploarea operațiunii și cantitatea de droguri implicate s -ar încadra în nivelul 36 al infracțiunii de bază. În plus, Ghidul pentru stabilirea pedepselor impunea adăugarea unei serii de majorări, ceea ce ar duce la un nivel 44 al 13

În raportul din 16 mai 2021, A.C. și - a revizuit calculul anterior și a susținut că judecătorul care pronunță condamnarea ar putea constata o majorare suplimentară cu 2 puncte din cauza utilizării de către reclamant a unei aeronave pentru transportul de substanțe controlate, ridicând nivelul infracțiunii de la 46 la 48. A concluzionat că, pe baza acestui calcul, chiar dacă nu ar fi aplicată ultima majorare, iar reclamantului i s -ar acorda o ajustare în sens descendent de 3 puncte pentru recunoașterea vinovăției, nivelul infracțiunii ar fi în continuare 43 sau mai mult, pentru care Ghidul pentru stabilirea pedepsel or recomandă detențiunea pe viață.

În ceea ce privește statisticile referitoare la pedepse, A.C. a susținut că cifrele relevante nu erau mediile naționale invocate de autoritățile americane (a se vedea infr a , pct . 66), ci acelea care se refereau la Districtul de Est din Texas, unde era pe rol cauza reclamantului. Potrivit acestor din urmă statist ici, în perioada 2018 – 2020, aproximativ 70 % din pedepsele aplicate s-au situat în intervalul recomandat de Ghidul pentru stabilirea pedepselor, în timp ce media națională pentru aceeași perioadă de referință a fost de aproximativ 50 %. În ceea ce privește statisticile furnizate de Departamentul de Justiție al SUA (a se vedea infra , pct. 66), întrucâ t „ponderea cea mai mare reală” în rândul acuzațiilor îndreptate împotriva reclamantului o avea conspirația la activități de racket, era „înșelător” să se ia în considerare statisticile privind pedepsele aplicate pentru trafic de droguri.

În ultimul râ nd, A.C. a afirmat că solicitarea autorităților americane de a obține exemple de pedepse în cauze în care a existat un comportament similar este „lipsită de sinceritate”, deoarece ar necesita o comparație cu o cauză judecată în Districtul de Est al Texasului cu particularități identice cu cele din cauza de față (trafic internațional de droguri, planificarea unui omor, trafic de arme și apartenență la un club în afara legii ). 2. Guvernul

Guvernul a susținut că, la fel ca în cauza Findikoglu împotriva Germaniei [(dec.), nr. 20672/15, 7 iunie 2016], reclamantul nu a reușit să demonstreze că exista un risc real de încălcare a drepturilor sale în temeiul art. 3 având în vedere pedeapsa pro b abilă în cazul în care ar fi fost condamnat. Contrar susținerilor reclamantului, din informațiile furnizate de Departamentul de Justiție al SUA (a se vedea infra , pc t. 64- 66), care au fost 14

Guvernul a prezentat adresele primite de la Departamentul de Justiț ie al SUA cu data de 9 februarie, 26 aprilie, 12 iulie și 24 septembrie 2021.

În temeiul unui raport din februarie 2015 al Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor intitulat „Pedepsele cu detențiune pe viață în sistemul federal”, Departamentul de Justiție a declarat că pedeapsa detențiunii pe viață era rară în sistemul federal și că, în cazul reclamantului, era o pedeapsă discreționară pentru primele două capete de acuzare din rechizitoriu (a se vedea supra , pc t. 7).

Conform calculului pus la dispoziție de Departamentul de Justiție al SUA, care a tratat acuzațiile în primul rând ca infracțiuni de trafic de droguri, având în vedere cantitatea de droguri implicate, nivelul infracțiunii de bază pentru capătul 1 (conspirație la activități de racket) ar fi 36, la care s - ar adăuga două majorări: i) posesie de armă periculoasă (creștere cu 2 puncte); ii) inculpatul a folosit violența, a făcut o amenințare credibilă cu folosirea violenței sau a direcționat folosirea violenței (creștere cu 2 puncte). În conformitate cu calculul prevăzut de Ghidul pentru stabilirea pedepselor pentru „gruparea” celor trei infracțiuni imputate în cadrul conspirației la activități de racket, nivelul final al infracțiun ii ar fi 42, care era pasibil de o pedeapsă între 30 de ani și detențiune pe viață.

Departamentul de Justiție a prezentat un studiu al pedepselor aplicat e în ultimii 10 ani pentru infracțiuni legate de droguri în Districtul de Est din Texas (unde reclamantul a fost acuzat), din care reieșea că din 353 de cauze referitoare la trafic de droguri care au implicat o potențială pedeapsă cu detențiunea pe viață, doar 6 s - au concretizat cu pedeapsa detențiunii pe viață. Î n consecință, în ultimii 10 ani, pedeapsa detențiunii pe viață s -a aplicat în mai puțin de 2 % din toate cauzele referitoare la droguri pasibile de detențiune pe viață. În plus, în conformitate cu Documentul interactiv al Comisiei SUA pentru stabilirea pedepselor ( US Sentencing Commission’s Interactive Sourcebook ), instanțele din SUA au aplicat rareori pedepse peste limita recomandată de Ghidul pentru stabilirea pedepselor și adesea au aplicat pedepse sub limita recomandată. În cursul anilor fiscali 2015 -2020, diverse instanțe din SUA au aplicat pedepse peste intervalul recomandat de Ghidul pentru stabilirea pedepselor în doar 1,55 % din cauzele având ca obiect traficul de droguri (cauza reclamantului ar avea o șansă să fie tratată în principal ca infracțiune de trafic de droguri la stabilirea pedepsei). În aceea și perioadă de referință, instanțele din SUA au aplicat pedepse sub limita recomandată în aproximativ 63 % din cauzele având ca obiect traficul de droguri. 15

În ultimul rând, Departamentul de Justiție a precizat că, din câte avea cunoștință, reclamantul nu avea condamnări anterioare și că, în cazul în care acesta ar fi condamnat, iar instanța ar solicita părților o recomandare de condamnare, parchetul însărcinat cu urmărirea penală nu ar recomanda o pedeapsă cu detențiunea pe viață pentru niciuna dintre infracțiunile reținute în sarcina reclamantului . 3. Terții intervenienți (a) Guvernul Regatului Unit

Guvernul Regatului Unit a susținut că nu era sarcina Curții să efectueze o analiză detaliată a mecanismului de obținere a punerii în libertate în urma condamnării la detențiune pe viață în SUA. În orice caz, probele prezentate Curții au arătat că sistemul federal al SUA dispunea de un mecanism de verificare pentru a aborda chestiunea dacă persoana condamnată s - a schimbat și a progresat într -o asemen ea măsură încât menținerea măsurii detenției nu mai poate fi justificată din motive penologice. (b) AIRE Centre și Hands Off Cain

Atât AIRE Centre, cât și Hands Off Cain au furnizat informații despre căile pentru a obține o reducere sau o comutare a pedepsei în SUA. 16

În Sanchez-Sanchez (citată anterior, pct. 95 - 97 și 100), Curtea a precizat că este necesară o abordare în două etape atunci când se evaluează riscul, în caz de extrădare, al unei încălcări a art. 3 din Convenție prin aplicarea pedepsei ireductibile a detențiunii pe viață. Î n primul rând, trebuie pusă o întrebare preliminară: și anume dacă reclamantul a prezentat probe că există motive serioase de a crede că, în caz de condamnare, există un risc real de a i se aplica o pedeapsă cu detențiunea pe viață fără posibilitatea liberării condiționate. Reclamantului îi revine sarcina de a demonstra că o astfel de pedeapsă ar fi aplicată fără a se lua în considerare în mod corespunzător toți factorii atenuanți și agravanți relevanți, iar un astfel de risc se va stabili mai ușor dacă se confruntă cu o pedeapsă obligatorie – spre deosebire de una discreționară – cu detențiunea pe viață. A doua etapă intervine în cazul în care reclamantul demonstrează un astfel de risc; abia atunci va fi necesar să se verifice dacă, din momentul condamnării , ar exista un mecanism de revizuire care să permită autorităților interne să ia în considerare progresul deținutului în direcția îndreptării sau orice alt motiv de punere în libertate pe baza comportamentului său sau a altor circumstanțe personale relevan te. 2. Aplicarea principiilor sus- menționate în prezenta cauză

Întrucât reclamantul nu a fost condamnat încă, acesta trebuie mai întâi să demonstreze că, în cazul condamnării sale, există un risc real să i se aplice pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate fără a se lua în considerare în mod corespunzător toți factorii atenuanți și agravanți relevanți ( ibidem , pct. 100 ).

În desfășurarea acestui exercițiu și ținând seama de extrădarea reclamantului în ianuarie 2023, Curtea ar evalua în mod normal existența riscului în principal în raport cu acele fapte cunoscute sau care ar fi trebuit să fie cunoscute de statul contractant la momentul extrădării (a se vedea Iskandarov împotriva Rusiei , nr. 17185/05, pct. 126, 23 septembrie 2010). Deși, în prezenta cauză, nu reiese că situația din statul de primire a evoluat în mod semnificativ în perioada de timp limitată care a trecut între pronunțarea hotărârii de extrădare în care s - a evaluat riscul și predarea reclamantului [a se vedea a contrario Khasanov și Rakhmanov împotriva Rusiei (MC), nr. 28492/15 și 49975/15, pct. 106 și 109, 29 aprilie 2022], Curtea observă totuși că concluziile instanțelor naționale în vederea evaluării „riscului real” s -au concentrat în principal pe comparația cu Trabelsi (citată anterior). Întruc ât hotărârea Trabelsi , pe care s- a bazat reclamantul, a fost infirmată în mod expres prin hotărârea Sanchez‑Sanchez (citată anterior, pct. 98 in fine ), iar probele mai recente prezentate de părți cu privire la problema unui „risc real” (a se vedea supra , pct. 57 și 6 3 ) și elementele de comparație cu 17

Curtea constată că reclamantul a fost acuzat în Districtul de Est din Texas de infracțiuni constând în activități de racket, trafic de droguri și spălare de bani, primele două fiind pasibile de pedeapsa discreționară maximă a detențiunii pe viață (a se vedea supra , pct. 7). În pofida susținerilor ulterioare ale lui A.C. în sens contrar (a se vedea supra , pc t. 60 in fine ), reiese cu claritate din numeroasele înscrisuri prezentate de părți că activitatea infracțională a reclamantului a fost tratată în vederea condamnării în principal în cadrul unui dosar de trafic de droguri (a se ved ea supra , pc t. 65).

Curtea ia act de afirmația Departamentului de Justiție al SUA (a se vedea supra , pc t. 64 ), potrivit căreia pedepsele cu detențiunea pe viață sunt rare în sistemul federal și că dovezile prezentate arată că, în ultimii 10 ani, pedeapsa detențiunii pe viață s -a aplicat în ma i puțin de 2 % din toate cauzele judecate în Districtul de Est din Texas care erau legate de droguri și pasibile de pedeapsa detențiunii pe viață (a se ved ea supra , pc t. 66).

În hotărârea Sanchez-Sanchez , Curtea, după ce a examinat același raport la care a făcut trimitere Departamentul de Justiție al SUA (a se vedea supra , pc t. 64 ), a recunoscut că o pedeapsă cu detențiunea pe viață – deși rară – ar putea fi aplicată în cazurile de trafic de droguri în care sunt implicate cantități mari de droguri sau atunci când instanța aplică alte dispoziții pentru majorarea pedepsei referitoare la traficul de droguri (a se vedea Sanchez-Sanchez , citată anterior, pct. 63 și pct. 104 -106). Conform raportului sus- menționat, în ghidul privind traficul de drogu ri se prevede în mod specific o pedeapsă cu detențiunea pe viață pentru infracțiuni legate de traficul de droguri în cazurile în care a survenit decesul sau vătămarea corporală gravă ca urmare a utilizării drogului, iar inculpatul a fost condamnat anterior pentru o infracțiune de trafic de droguri ( ibidem , pct. 105). În prezenta cauză, deși acuzațiile formulate împotriva reclamantului sunt grave, fără îndoială, nimic din rechizitoriu nu sugerează că acesta era șeful unei organizații de trafic de droguri sau că faptele pentru care este acuzat au dus la decesul sau vătămarea vreunei persoane (a se compara cu Sanchez-Sanche z , citată anterior, pct. 106). În plus, probele de care dispune Curtea sugerează că reclamantul nu are condamnări anterioare (a se vedea supra , pc t. 68).

Curtea observă, de asemenea, semnificativa divergență dintre Departamentul de Justiție al SUA și expertul reclamantului cu privire la nivelul relevant al infracțiunii în cazul în care reclamantul ar fi condamnat pentru acuzațiile formulate împotriva sa (a se vedea supra , pct. 58 și 65) . Acestea fiind spuse, Curtea nu are rolul de a încerca să abordeze fiecare permutare imaginabilă care ar putea apărea sa u orice scenariu posibil care s-ar putea ivi în procesul de stabilire a pedepsei (a se vedea López Elorza împotriva Spaniei , nr. 30614/15, pct. 1 18, 12 decembrie 2017; a se vedea și 18

Așa cum a constatat Curtea în cauz a Findikoglu (citată anterior, pct. 39), durata pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului ar putea fi afectată de factori premergători procesului, precum acordul de cooperare cu Guvernul SUA. În plus, în cazul în care reclamantul și - ar recunoaște vinovăția sau ar f i condamnat în urma judecării, judecătorul ar dispune de o largă putere discreționară pentru a stabili pedeapsa corespunzătoare în urma unui proces de stabilire a faptelor în care reclamantul ar avea posibilitatea de a prezenta probe privind orice factori atenuanți care ar justifica o pedeapsă sub limita recomandată de Ghidul pentru stabilirea pedepselor. În plus, reclamantul ar avea dreptul la o cale de atac împotriva oricărei pedepse aplicate (a se vedea supra , pc t. 67 ) și ar beneficia de aceleași garanții procedurale la care a făcut trimitere Curtea în Sanchez-Sanchez (citată anterior, pct. 108).

Trebuie arătat că reclamantul a urmărit să scoată în evidență Sanchez‑Sanchez (citată anterior) pentru mai multe motive (a se vedea supra , pc t. 56) . Totuși, un ajutor limitat poate fi obținut din aceste motive în scopul stabilirii existenței unui risc real de aplicare a pedepsei detențiunii pe viață. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că, în același timp cu comunicarea prezentei cauze Guvernului pârât, reclamantului i s- a solicitat să prezinte exemple de practici de stabilire a pedepselor de către instanțele de judecată din SUA în procese similare. Totuși, reclamantul nu a prezentat nicio dovadă că vreun inculpat cu antecedente similare a fost declarat vinovat de comiterea unor fapte similare și condamnat la detențiune pe viață fără posibilitatea liberării condiționate (a se vedea Sanchez-Sanchez , citată anterior, pct. 108). În al doilea rând, pretinsele diferențe materiale nu pot fi interpretate a contrario , ca arătând că reclamantul se confruntă cu un risc mai ridicat în comparație cu domnul Sanchez‑Sanchez. Prin urmare, de exemplu, este irelevant faptul că niciunul dintre ceilalți conspiratori nu a fost judecat sau condamnat încă în SUA [a se vedea Carvajal Barrios împotriva Spaniei (dec.), nr. 13869/22, pct. 93 in fine , 4 iulie 2023] .

Având în vedere cele de mai sus, nu se poate considera că reclamantul a prezentat probe de natură să demonstreze că extrădarea sa în SUA l-ar expune unui risc real de a fi supus unor tratamente care ating pragul prevăzut de art. 3 din cauza riscului că va fi condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate [a se compara cu McCallum împotriva Italiei (MC) (dec.), nr. 20863/21, pct. 55, 21 septembrie 2022]. În aceste condiții, nu este necesar ca, în prezenta cauză, Curtea să treacă la a doua etapă a analizei [a se vedea supra , pct. 71; a se vedea, de asemenea, Sanchez-Sanchez , citată anterior, pct. 109, Hafeez împotriva Regatului Unit (dec.) nr. 14198/20, pct. 55, 28 martie 2023, precum și Carvajal Barrios , citată anterior, pct. 96 -97] . 19

Reclamantul s- a plâns, în temeiul art. 5 din Convenție, că arestarea provizorie în vederea extrădării sale a fost nelegală. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat în temeiul art. 5 § 1 lit. f) din Convenție, redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi li psit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor le gale: [...] f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extr ădare. [...] ” A. Cu privire la admisibilitat e

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nef ondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fon d 1. Argumentele părților (a) Reclamantul

Reclamantul a susținut că Legea nr. 302/2004, în versiunea în vigoare în prima sa perioadă de detenție cuprinsă între 19 noiembrie 2020 și 8 iunie 2021, nu îndeplinește cerințele de „calitate a legii” prevăzute de art. 5 din Convenție. În special, după ce extrădarea a fost acordată de instanțele naționale, dreptul intern nu conținea dispoziții legale clare pentru dispunerea și prelungirea măsurii arestării provizorii în vederea predării și pentru stabilirea unor termene „pe deplin determinate” ale arestării. Menținerea sa timp de 202 de zile în stare de arest provizoriu în vederea predării a încălcat Constituția și Codul de procedură penală, în care se prevedea o perioadă maximă de arestare provizorie de 180 de zile și cu care Legea nr. 302/2004 ar fi t rebuit să se coreleze.

Reclamantul a susținut, de asemenea, că arestarea sa din nou la 28 decembrie 2022 și arestarea sa provizorie până la 16 ianuarie 2023 au fost 20

Guvernul a susținut că Legea nr. 302/2004 îndeplinește criteriile de „calitate a legii” impuse de art. 5 din Convenție, întrucât dispozițiile relevante erau clare, accesibile și previzibile în mod rezonabil, deși contextul particula r al reclamantului justifica o examinare complexă a cadrului juridic care ar fi putut necesita consiliere din partea apărătorului. Cu privire la prima perioadă de arestare provizorie a reclamantului cuprinsă între 19 noiembrie 2020 și 8 iunie 2021, dispozițiile legale criticate prevedeau în mod clar că, în cursul soluționării cererii de extrădare, termenul maxim al arestării provizorii „în vederea extrădării” este de 180 de zile [art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004]. În perioada ult erioară a arestării provizorii care a urmat hotărârii de extrădare, cu excepția cazurilor de forță majoră , măsura arestării în vederea predării încetează dacă persoana extrădată nu a fost preluată de statul solicitant în termen de 30 de zile stabilit de la data convenită pentru predare [art. 57 alin. (6) și art. 43 alin. (7) din legea menționată]. Referindu -se la deciziile instanțelor naționale, inclusiv decizia de înlocuire a măsurii arestării provizorii cu măsura controlului judiciar, Guvernul a susținut că arestarea provizorie a reclamantului a fost efectuată cu bună - credință, în strânsă legătură cu scopul legitim de executare a deciziei de extrădare rămase definitivă și cu respectarea strictă a principiului necesității și proporționalității.

În ceea ce privește a doua perioadă de arestare provizorie a reclamantului, cuprinsă între 28 decembrie 2022 și 16 ianuarie 2023, Guvernul a susținut, făcând trimitere la motivarea instanțelor naționale, că aceasta din urmă a procedat la o analiză și o interpretare cuprinzătoare a legislației relevante în vigoare, cu unicul scop de a pune în aplicare hotărârea de extrădare, protejând în același timp drepturile fundamentale ale reclamantului legate de arestarea sa. 2. Motivarea C urții (a) Principii general e

Principiile generale privind arestarea provizorie în vederea expulzării sau a extrădării în temeiul art. 5 § 1 lit. f) din Convenție sunt enunțate în cauzele Khlaifia și alții împotriva I taliei [(MC), nr. 16483/12, pct. 88-92, 15 decembrie 2016] și Shiksaitov împotriva Slovaciei (nr. 56751/16 și 33762/17, pct. 53-56, 10 decembrie 2020).

Curtea reiterează că sintagma „potrivit căilor legale” prevăzută la art . 5 § 1 se referă în principal la legislația națională și enunță obligația de a 21

În plus, într- o serie de cauze, Curtea a statuat fără echivoc că termenele determinate nu constituie o cerință a art. 5 § 1 lit. f) și că va examina fiecare plângere de la caz la caz pentru a decide dacă privarea de libertate a devenit nelegală (a se vedea Amie și alții împotriva Bulgariei , nr. 58149/08, pct. 72, 12 februarie 2013, și A.H. și J.K. împotriva Ciprulu i , nr. 41903/10 și 4 1911 /10, pct. 190, 21 iulie 2015). Curtea a considerat că factorii relevanți pentru aprecierea „calității legii” – care sunt denumiți în unele cazuri „garanții împotriva arbitrarului” – vor include existența unor dispoziții legale clare pentru a dispune privar ea de libertate, pentru prelungirea măsurii privative de libertate și pentru stabilirea termenelor privării de libertate; și existența unei căi de atac efective prin care reclamantul poate contesta „legalitatea” și „durata” menținerii sale în detenție (a s e vedea J.N. împotriva Regatului Unit , nr. 37289/12, pct. 77 in fine , 19 mai 2016 și Komissarov împotriva Republici i Cehe , nr. 20611/17, pct. 47, 3 februarie 2022). Pe de altă parte, în cazul în care există termene determinate, nerespectarea acestora poate fi relevantă pentru chestiunea „legalității”, deoarece este puțin probabil ca detenția care depășește perioada permisă de dreptul intern să fie considerată „prevăzută de lege” ( Komissarov împotriva Republicii Ceh e , 2022, pct. 50-52).

Deși Curtea nu a formulat anterior o definiție cu privire la tipurile de comportament al autorităților care ar putea constitui „arbitrariu” în sensul art. 5 § 1, principiile-cheie au fost elaborate de la caz la caz. Un astfel de principiu 22

De la bun început, Curtea observă că obiectul capătului de cerere formulat de reclamant îl constituie două perioade diferite de arestare provizorie: a) de la 19 noiembrie 2020 (arestarea inițială a reclamantului) până la 8 iunie 2021 (punerea în libertate și plasarea reclamantului sub control judiciar); b) de la 28 decembrie 2022 (arestarea din nou a reclamantului) până la 16 ianuarie 2023 (predarea reclamantului către autoritățile americane).

În consecință, cu referire la principiile generale sus - menționate, Curtea va examina, pe rând, dacă fiecare dintre cele două perioade a fost „legală”, caracterizată de „bună credință” din partea autorităților naționale și „justificată” în raport cu desfășurarea procedurii de extrădare. (i) de la 19 noiembrie 2020 până la 8 iunie 2021

Curtea constată, în conformitate cu formularea folosită de Legea nr. 302/2004, aplicată în mod corespunzător de instanțele naționale și confirmată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 359/2022, că perioada în discuție poate fi împărțită în două s ubperioade : a) de la 19 noiembrie 2020 (arestarea sa) până la 1 martie 2021 (data hotărârii de extrădare pronunțate de curtea de apel în primă instanță cu privire la cererea de extrădare); b) de la 1 martie până la 8 iunie 2021 .

În cursul primei subperioade, reclamantul a fost arestat provizoriu „în vederea extrădării” în temeiul art. 43 și 44 din Legea nr. 302/2004 (a se vedea supra , pc t. 43 ), care, la data faptelor, prevedeau că arestarea provizorie poată fi dispusă pentru un termen maxim de 180 de zile. În ceea ce privește a doua subperioadă, reclamantul a fost arestat „în vederea predării” în temeiul art. 5 2 alin. (3) și art. 57 din Legea nr. 302/2004 (a se vedea supra , pc t. 26 și 43) , care – în măsura relevantă pentru prezenta cauză – a stabilit un termen de arestare de 15 zile (cu posibilitatea de a fi prelungit o singură dată) începând de la data predării convenită cu statul solicitant, în cazul în care extrădarea nu a avut loc la această dată. Curtea constată că, deși art. 56 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prevedea o anumită formă de supraveghere de către instanțele 23

Curtea observă că prin Decizia nr. 359/2022 a Curții Constituționale s-a aprobat caracterizarea sus- menționată a arestării provizorii în vederea ext rădării și, respectiv, a predării, fiecare cu termenele sale diferite, precum și derogarea acesteia de la regimul general prevăzut de Codul de procedură penală pentru arestarea preventivă (a se vedea supra , pc t. 44- 45). În ceea ce privește art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 și excepția cazului de forță majoră, Curtea observă că instanțele naționale nu au fost niciodată sesizate ca să aplice dispoziția criticată în privința arestării reclamantului. Prin urmare, Curtea nu consideră necesară analizarea eventualelor consecințe care decurg di n faptul că dispozițiile acestuia au fost declarate neconstituționale.

În ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamantul potrivit căruia arestarea sa timp de 202 de zile în perioada relevantă a fost nelegală, care se referea în special la perioada ulterioară datei de 1 martie 2021, din cauza lipsei unui termen maxim „pe deplin determinat”, Curtea constată că dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 permiteau într - adevăr arestarea provizori e a acestuia pentru o perioadă nedeterminată, care depindea de stabilirea unei date de predare convenite de autoritățile române și americane. Doar această dată de predare declanșa începutul termenului de 15 zile prevăzut de art. 57 alin. (5), care putea fi prelungit o singură dată (a se vedea supra , pct. 22, 29 in fine și 4 3 ). Totuși, Curtea reiterează că termenele determinate nu sunt, ca atare, o cerință a art. 5 § 1 lit. f) din Convenție (a se vedea J.N. împotriva Regatului Unit , citată anterior, pct. 83). Existența unor termene altminteri determinate nu poate fi luată în considerare în abstract, ci ar trebui privită în schimb în contextul unui sistem de detenție în ansamblu, av ând în vedere particularitățile fiecărui caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis , J.N. împotriva Regatului Unit , citată anterior, pct. 92), în special în prezenta cauză, în care, la momentul faptelor, dispozițiile privind arestarea provizorie în vederea extrădării și a predării conțineau o combinație de perioade cu și fără termene determinate. În orice caz, chiar și în cazul în care este posibil ca un reclamant să fi fost ținut în stare de arest pe o perioadă nedeterminată, ceea ce este decisiv pentru analiza Curții este necesitatea unor garanții procedurale (cum ar fi o cale de atac efectivă prin care să conteste legalitatea și durata arestării sale) ( ibidem , pct. 85; Louled Massoud împotriva Maltei , nr. 24340/08, pct. 71, 27 iulie 2010; și, mutatis mutandi s , A.H. și J.K. împotriva Ciprului , citată anterior, pct. 190).

Curtea observă, de asemenea, că dispozițiile Legii nr. 302/2004 în temeiul cărora reclamantul a fost arestat în această perioadă par să îndepline ască cerințele de „calitate a legii”, din punct de vedere atât al clarității, cât și al previzibilității. În plus, având în vedere modul de redactare a dispozițiilor, Curtea nu identifică niciun indiciu că interpretarea dată de instanțele naționale dispozițiilor și termenelor relevante – care confirmă legalitatea privării de libertate – ar fi contrară Legii nr. 302/2004, 24

În această privință, Curtea observă că arestar ea provizorie a reclamantului „în vederea extrădării” în prima subperioadă sus - menționată a durat mai puțin decât termenul maxim de 180 de zile prevăzut de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, iar procedurile subiacente au vizat în mod incontestabil e xtrădarea reclamantului. În ceea ce privește a doua subperioadă a privării de libertate, arestarea „în vederea predării”, Curtea observă că hotărârea de extrădare din 1 martie 2021 a menținut starea de arest a reclamantului până la predarea sa către autoritățile SUA (a se vedea supr a , pc t. 26 ). Deși, în conformitate cu dispozițiile interne în vigoare, în hotărârea de extrădare nu s - a indicat nicio durată maximă a arestării, Curtea observă că, odată ce data predării (12 mai 2021) a fost convenită de autoritățile române ș i americane, arestarea r eclamantului „în vederea predării” a durat mai puțin decât termenul maxim de 30 de zile calculat de la acea dată până la 8 iunie 2021, când a fost pus sub control judiciar (art. 57 din Legea nr. 302/2004). Rămâne de examinat dacă arestarea reclamantului în această a doua subperioadă, de la 1 martie până la 8 iunie 2021, care pare să fi respectat dispozițiile interne (a se vedea, de asemenea, supra , pc t. 28- 2 9 ), a fost însoțită de garanții procedurale și justificată de măsurile luate de autorități în legătură cu extrădarea acestuia.

Nu se contestă faptul că autoritățile au fost active în urma pronunțării hotărârii de extrădare la 1 martie 2021, rezultatul acțiunilor lor fiind stabilirea datei predării reclamantului către autoritățile americane pentru 12 mai 2021. În ceea ce privește perioada care urmează dispunerii măsurii provizorii din 5 mai 2021 (a se vedea supra , pct. 2 4 ), Curtea nu poate decât să c onstate diligența autorităților naționale în ceea ce privește arestarea provizorie a reclamantului. În afară de procedura inițiată din oficiu de autorități (a se ve dea supra , pct. 2 7 ), reclamantul însuși a inițiat mai multe procese prin care a contestat legalitatea menținerii sale în stare de arest (a se vedea supra , pct. 3 0 ) în lumina măsurii provizorii dispuse de Curte și a susținut că putea fi supus unor măsuri preventive mai puțin restrictive. Curtea constată că respectivele proceduri judiciare, care au demonstrat garanțiile procedurale d e care a beneficiat reclamantul, s- au desfășurat cu diligența necesară și au avut ca efect punerea sa în libertate și punerea sa sub control judiciar la 8 iunie 2021 (a se vedea supra , pct. 9 9 ). Prin urmare, durata totală a arestării reclamantului, care a fost de aproximativ 6 luni și jumătate, nu pare excesivă [a se compara, printre alte hotărâri, S.P. împotriva Belgiei (dec.), nr. 12572/08, 14 iunie 2011; Al Husin împotriva Bosniei și Herțegovinei , nr. 3727/08, pct. 67-69, 7 februarie 2012 ; Umirov împotriva Rusiei , nr. 17455/11, pct. 136 și urm., 18 septembrie 2012; și Ahmed împotriva Regatului Uni t , nr. 59727/13, pct. 41 și urm., 2 martie 2017]. 25

Curtea constată că o nouă arestare a reclamantului și arestarea sa provizorie ulterioară au fost dispuse de instanțele naționale în temeiul art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, în urma unei proceduri inițiate în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) in fine C. proc. pen. (a se vedea supra , pc t. 32). De asemenea, Curtea constată că reclamantul s - a plâns că noua sa arestare și procedura utilizată de autoritățile naționale pentru realizarea acesteia nu au fost în conformitate cu Legea nr. 302/2004 sau cu motivarea deciziei Curții Constituționale.

Deși reclamantul nu a tratat pe larg în mod direct acest aspect specific în observațiile sale, Curtea, pe baza competenței sale de a examina respectarea de către autoritățile naționale a dreptului național, observă în special că problema duratelor arestărilor a fost abordată de instanțele naționale (a se vedea supra , pc t. 35- 36 și 3 9 ) și că, la data arestării din nou a reclamantului în vederea predării, dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind arestarea în vederea predării fuseseră modificate pentru a reflecta constatările Curții Constituționale din Decizia nr. 359/2022. Curtea observă, de asemenea, opinia legiu itorului în temeiul legii modificate, potrivit căreia durata maximă a arestării în cursul procedurii de extrădare până la predarea efectivă nu ar trebui să depășească 180 de zile (a se vede a supra , pc t. 46- 47).

În ceea ce privește natura arestării reclamantului, Curtea observă că instanțele naționale au constatat, în vederea confirmării, că este vorba despr e un act de procedură care are ca scop executarea hotărârii de extrădare odată cu înlăturarea împiedicării la predare – măsura provizorie dispusă de Curte – [art. 598 alin. (1) litera c) in fine C. proc. pen.] și că, în lipsa unei date de predare stabilite ca urmare a ridicării măsurii provizorii indicate de Curte, termenele specifice din Legea nr. 302/2004 referitoare la aceasta nu începuseră să curgă (a se vedea supra , pc t. 40).

Curtea reiterează că, în cadrul competenței sale de a verifica dacă a fost respectat dreptul intern, a luat în considerare în mod corespunzător interpretarea și aplicarea dispozițiilor relevante de către autoritățile naționale, întrucât acestea sunt, prin natura lor, în mod special calificate pentru soluționarea problemelor apărute în această privință (a se compara, mutati s mutandis , Mefaalani împotriva Ciprului , nr. 3473/11 și 75381/11, pct. 80 in fine , 23 februarie 2016, și A.H. și J.K. împotriva Ciprului , citată anterior, pct. 53 și 190; în cea din urmă cauză, după ce Curtea a indicat măsuri provizorii, duratele privării de libertate eventual depășite în baza noilor prevederi legale au fost declarate de Curtea Supre mă inaplicabile în cauza reclamanților).

Curtea reiterează, de asemenea, relevanța respectării termenelor stabilite de dreptul intern (a se vedea Komissarov , citată anterior, pct. 50), dar 26

Curtea, atunci când a fost sesizată pentru a aprecia prima interpretare judiciară a unei noi situații specifice în legătură cu care legislația și jurisp rudența internă nu au avut nici un cuvânt de spus, a statuat deja, într -un context diferit, că clarificarea normelor relevante prin intermediul unei interpretări judiciare de la caz la caz nu este interzisă, cu condiția ca evoluția rezultată să fie conformă cu esența normei în discuție și să poată fi prevăzu tă în mod rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis , Huhtamäki împotriv a Finlandei , nr. 54468/09, pct. 50-51, 6 martie 2012, în contextul art. 7). În contextul particular al prezentei cauze, Curtea observă că, de la bun început, noile modificări ale art. 43 alin. (3) in fine și art. 57 alin. (6) in fine din Legea nr. 302/2004 nu par să abordeze situația preexistentă a reclamantului având în vedere: cele peste 180 de zile pe care le- a petrecut deja în detenț ie; lipsa unei date stabilite pentru predarea sa în decembrie 2022; și caracterul neretroactiv al noilor cerințe procedurale. Prin urmare, Curtea nu consideră nerezonabil în sine faptul că, pentru a identifica cadrul juridic adecvat, instanțele naționale s - au bazat pe dispozițiile Codului de procedură penală și au stabilit un termen de 30 de zile pentru arestare în temeiul legii procesual penale române generale pentru a se proceda la executarea hotărârii de extrădare (a se vedea supra , pc t. 37 ). În acest sens, având în vedere „situația cu totul particulară” a reclamantului și lipsa unei date stabilite pentru predarea sa, Curtea constată că instanțele naț ionale au recurs, în mod similar, la Codul de procedură penală pentru a completa Legea nr. 302/2004 prin interpretare judiciară și a dispune punerea sa în libertate sub control judiciar la scurt timp după măsura provizorie indicată de Curte în temeiul art . 39 (a se vedea supra , pc t. 30 ). Pe de altă parte, în măsura în care Înalta Curte, în decizia definitivă din 17 mai 2021, a statuat deja că măsura provizorie dispusă de Curte constituia o împiedicare la predarea reclamantului către autoritățile americane (a se vedea supra , pc t. 28), Curtea constat ă că noua arestare a reclamantului – care era obligatorie pentru predarea sa – ca urmare a ridicării respectivei măsuri provizorii nu ar fi trebuit să fie imprevizibilă pentru reclamant, după ce acesta a beneficiat, dacă a fost cazul, de consultanță juridică adecvată. Măsurile provizorii ale Curții au forță obligatorie pentru statele respective (a se vedea Olaechea Cahuas împotriva Spaniei , nr. 24668/03, pct. 81, 10 august 2006), dar au caracter provizoriu și, în special, odată ce au fost ridicate în cursul procedurii, acestea nu ar trebui să constituie un obstacol în calea 27

Pe lângă evaluarea conformității arestării reclamantului cu dreptul intern, Curtea trebuie să se asigure că privarea de libertate nu a fost „arbitrară” (a se vedea criteriile relevante în cauza J.N. împotriva Regatului Unit , citată anterior, pct. 80, și Ahme d , citată anterior, pct. 48, în care Curtea a examinat și a validat caracterul rezonabil al detenției de 2 săptămâni a reclamantului care a avut loc după ce Curtea a soluționat o cauză de referință care afecta expulzarea reclamantului urmată de ridicarea măsurii provizorii). Noua aresta re a reclamantului, la 18 luni după arestarea sa legală inițială timp de 202 de zile, care a avut loc într-un moment în care modificarea Legii nr. 302/2004 era imprevizibilă, trebuie privită în contextul oricărei lipse de diligență imputabile autorităților în timpul primei sale perioade de arestare ( a contrario John împotriva Greciei , nr. 199/05, pct. 29 și urm., în special pct. 35, 10 mai 2007).

Curtea observă că o nouă arestare a reclamantului, dispusă la 15 decembrie 2022, care a avut ca scop strict predarea sa și a fost decisă înainte de acordul încheiat la 11 ianuarie 2023 cu autoritățile americane cu privire la o nouă dată de predare, a fost considerată atât obligatorie, cât și necesară de către instanțele naționale (a se vedea supra , pc t. 35 și 4 1 ). A ceasta reiterează faptul că, în cazul extrădării, un stat contractant are obligația de a coopera în materie penală internațională, care are ca scop să împiedice crearea de refugii pentru persoane acuzate de cele mai grave fapte penale [a se vedea Sanchez-Sanchez , citată anterior, pct. 94 in fine , și, mutatis mutandis , Öcala n împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 87-88, CEDO 2005-IV].

În c ontextul specific al prezentei cauze, Curtea consideră că din evaluarea făcută de autorități nu reiese un element de rea - credință, inducer e în eroare sau manipulare din partea acestora ( a contrario Monir Lotfy împotriva Ciprului , nr. 37139/13, pct. 208, 29 iunie 2021; I.E. împotriva Republicii Moldova , citată anterior, pct. 66 - 67; și Ugulava împotriva Georgiei , nr. 5432/15, pct. 80 și 83, 9 februarie 2023). În plus, nu s -a contestat faptul că arestarea reclamantului a fost cu adevărat în conformitate cu sco pul art. 5 § 1 lit. f) și a fost abordată cu diligența necesară, având în vedere predarea sa către autoritățile americane la 16 ianuarie 2023.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că nu a fost încălc at art. 5 § 1 lit. f) în ceea ce privește a doua perioadă a arestării reclamantului, cuprinsă între 28 decembrie 2022 și 16 ianuarie 2023 . 28

În baza art. 5 din Convenție, reclamantul s - a plâns că legalitatea detenției sale nu a fost verificată periodic după ce extrădarea sa a fost acordată de instanțele naționale. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat în temeiul art. 5 § 4, care preved e următoarele: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într -un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.” A. Argumentele părților

Reclamantul a susținut că, prin faptul că nu au verificat periodic legalitatea arestării sale ulterior hotărârii de extrădare, autoritățile nu și -au îndeplinit obl igațiile care le revin în temeiul art. 5.

Guvernul a evidențiat din nou deosebirea dintre regimurile juridice aplicabile celor două tipuri de detenție prevăzute de Legea nr. 302/2004, și anume „arestarea provizorie în vederea extrădării” și „arestarea provizorie în vederea predării”. Contrar celor susținute de reclamant, o verificare periodică a măsurii arestării era aplicabilă numai cât timp o persoană era deținută în baza aplicării măsurii de „arestare provizorie în vederea extrădării”, iar procedura de extrădare era în curs de soluționare în fața instanțelor națion ale [art. 43 alin. (3) și (5) din legea menționată]. Totuși, chiar și în timpul arestări i sale provizorii în vederea predării, mecanismul de control judecătoresc a permis controlul legalității detenției, fie prin intermediul propriilor contestații ale reclamantului, fie prin cereri din oficiu ale judecătorului delegat cu executarea pedepselor privative de libertate. În urma unei ample analize și interp retări a dispozițiilor legale relevante, instanțele naționale au înlocuit arestarea provizorie cu măsura controlului judiciar din cauza circumstanțelor în schimbare ale reclamantului. B. Motivarea Curții 1. Principii generale

Curtea a precizat că cerința de la art. 5, și anume „orice persoană privată de libertatea sa [...] are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într - un termen scurt asupra legalității deținerii sale”, nu impune aplicarea unei norme unitare și invariabile indiferent de context, fapte și circumstanțe (a se vedea Louled Massoud , citată anterior, pct. 40). Totuși, Curtea a furnizat unele orientări cu privire la ceea ce ar putea constitui o „cale de atac efectivă”. În primul rând, calea de atac trebuie să fie pusă la dispoziție în timpul detenției unei persoane pentru a -i 29

Modalitățile de realizare a unui control jurisdicțional care să îndeplinească cerințele art. 5 § 4 pot varia de la un domeniu la altul și depind de tipul privării de libertate în discuție. Nu este exclus ca un sistem de verificare periodică automată a legalității detenției, efectuată de o instanță, să poată asigura respectarea cerințelor de la art. 5 § 4 (a se vedea Aboya Boa Jean împotriva Maltei , nr. 62676/16, pct. 76, 2 aprilie 2019), dacă deciziile privind legalitatea detenției urmează la „intervale rezonabile” (a se vedea, printre alte hotărâri, Blackstock împotriva Regatului Unit , nr. 59512/00, pct. 42, 21 iunie 2005 și Abdulkhakov împotriva Rusiei , nr. 14743/11, pct. 209, 2 octombrie 2012). Pe de altă parte, Curtea a statuat că art. 5 § 1 nu trebuie interpretat ca incluzând vreo cerință implicită de control jurisdicțional automat în ceea ce privește categoria de privare de libertate prevăzută de lit. f), având în vedere că garanția specifică cu privire la protecția jurisdicțională conferită de art. 5 § 4 este formulată ca un „drept” al persoanelor private de libertate de a introduce un recurs care să le permită să conteste legalitatea detenției lor (a se vedea J.N. împotriva Regatului Unit , citată anterior, pct. 94). 2. Aplicarea principiilor sus- menționate în prezenta cauză

Raportându- se la principiile de mai sus, Curtea observă că, în perioada relevantă cuprinsă între 1 martie și 8 iunie 2021, deși nu a existat un control jurisdicțional automat – fapt pe care Curtea Constituțională l -a considerat compatibil cu Constituția și cu Convenția având în vedere termenele scurte pe care procedura le implică în mod normal (a se vede a supra , pc t. 44) – legalitatea detenției reclamantului a fost examinată de mai multe ori la cererea fie a acestuia din urmă, fie a judecătorului del egat cu executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea supra , pct. 26- 31) . Indiferent dacă astfel de cereri au fost considerate „contestații” la executare [art. 598 alin. (1) lit. c) C proc. pen.] sau cereri pentru a se constata că termenele maxime ale a restării au expirat, cel mai mult contează pentru Curte faptul că acestea au dus la un control al legalității detenției reclamantului, care pare să fi fost în deplină conformitate cu domeniul limitat al controlul ui jurisdicțional în procedura de extrădare atunci când cererea de extrădare a fost deja aprobată (a se compara cu Abdulkhakov , citată anterior, pct. 214 și 30

În cursul acelor proceduri, instanțele naționale au verificat, printre altele, că detenția respectă termenele care reglementează procedura de predare a reclamantului, a căror nerespectare ar fi dus la punerea sa în libertate, în afară de cazul în care s - ar fi constatat că excepția cazului de forță majoră este aplicabilă. În contextul măsurii provizorii indicate de Curte, instanțele naționale nu au avut în vedere o astfel de excepție, ci, în cele din urmă, au înlocuit măsura arestării reclamantului cu măsura controlului judiciar la 8 iunie 2021. De asemenea, acestea au fost deosebit de diligente, întrucât deciziile lor privind legalitatea arestării reclamantului au fost întotdeauna pronunțate în termen de 2 săptămâni, la nivelul a două grade de jurisdicție.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul a fost astfel în măsură să introducă „recurs” prin care legalitatea arestării sale a fost verificată efectiv de o instanță. Prin urmare, capătul său de cerere întem eiat pe art. 5 § 4 din Convenție trebuie respins ca vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4.

În ultimul rând, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 3 și 5 din Convenție, de următoarele: riscul de a fi condamnat în SUA la o pedeapsă excesiv de disproporționată; predarea sa către autoritățile SUA în data de 16 ianuarie 2023 în pofida stării sale de sănătate precare și a neacordării de asist ență medicală; și nelegalitatea arestării sale ca urmare a deficiențelor procedurale care caracterizau mandatul de extrădare emis de SUA.

Având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în c are est e competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților enunțate în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că aceste capete de cerere trebuie să fie respinse ca vădit nefondate, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție.