Rachevi împotriva Bulgariei

Publicat la 30 mai 2022 CUARTA SECȚIUNE Cererea nr. 46024/12 Rosen Atanasov RACHEV și Dimitrichka Ilieva RACHEVA împotriva Bulgariei depusă la 13 iulie 2012 comunicată la 10 mai 2022 OBIECTUL CAUZEI Cererea se referă la confiscarea presupuselor venituri ale infracțiunii, în cadrul procedurii în temeiul Legii privind prelucrarea actelor de infracțiune din 2005 (descrisă în Todorov și alții v. Bulgaria, nr. 50705/11 și 6 altele, §§ 90-110, 13 iulie 2021. În 2003 primul reclamant a fost condamnat pentru deținerea unor cantități mari de bani falsifici, care au declanșat proceduri de confiscare împotriva lui și a soției sale – a doua reclamantă. Procedura s-a încheiat la 13 ianuarie 2012 cu o hotărâre finală a Curții Supreme de Cassare.

Instanțele naționale au ordonat confiscarea de proprietăți, vehicule și sume de bani imobilizabile, după constatarea că reclamanții nu aveau venituri suficiente pentru a le dobândi și având în vedere venitul infracțiunii pe baza presunției conținute în articolul [1] din Legea privind prelucrarea proceselor de crimă. După hotărârea instanțelor de primă și a doua instanță, reclamanții au plătit de fiecare dată 7.956 levii bulgare (echivalentul de 4.070 euro) în comisioanele de judecată pentru a fi examinate apelul lor și recursul de casă. Reclamanții se plâng de confiscarea activelor lor, se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 și 13 din Convenție. În plus, se plâng în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 de a trebui să plătească suma taxelor de judecată menționate mai sus.

În special, autoritățile interne au stabilit în mod rezonabil că activele în cauză sunt venitul infracțiunii (a se vedea Totorov și altele c. Bulgaria, nr. 50705/11 și altele 6, 13 iulie 2021)? În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost ordonate taxele judecătoreștii să plătească în cazul recursului? În special, obligația de a plăti astfel de taxe a constituit o sarcină excesivă pentru reclamanții sau a interferat fundamental cu situația financiară a acestora?

Published on 30 May 2022

FOURTH SECTION

Application no. 46024/12 Rosen Atanasov RACHEV and Dimitrichka Ilieva RACHEVA against Bulgaria lodged on 13 July 2012 communicated on 10 May 2022

SUBJECT MATTER OF THE CASE

The application concerns the forfeiture of alleged proceeds of crime, in proceedings under the 2005 Forfeiture of Proceeds of Crime Act (described in Todorov and Others v. Bulgaria , nos. 50705/11 and 6 others, §§ 90-110, 13 July 2021). In 2003 the first applicant was convicted for holding large quantities of counterfeit money, which triggered forfeiture proceedings against him and his wife – the second applicant. The proceedings ended on 13 January 2012 with a final judgment of the Supreme Court of Cassation. The national courts ordered the forfeiture of immoveable properties, vehicles and sums of money, after finding that the applicants had not had sufficient income to acquire them, and considering them proceeds of crime on the basis of the presumption contained in Article 4(1) of the Forfeiture of Proceeds of Crime Act.

After the judgment of the first- and second-instance courts, the applicants paid each time 7,956 Bulgarian levs (the equivalent of 4,070 euros) in court fees in order to have their appeal and cassation appeal examined. The applicants complain of the forfeiture of their assets, relying on Article 1 of Protocol No. 1 and Articles 6 § 1 and 13 of the Convention. Moreover, they complain under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 of having to pay the amount of court fees indicated above.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Was the forfeiture of the applicants’ assets in compliance with the requirements of Article 1 of Protocol No. 1? In particular, did the domestic authorities reasonably establish that the assets at issue were the proceeds of crime (see Todorov and Others v. Bulgaria , nos. 50705/11 and 6 others, 13 July 2021)? 2. Were the court fees the applicants were ordered to pay upon appeal in compliance with Article 1 of Protocol No. 1? In particular, did the obligation to pay such fees place an excessive burden on the applicants, or fundamentally interfere with their financial situation?