CASE OF ARNAR HELGI LÁRUSSON v. ICELAND - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF ARNAR HELGI LÁRUSSON v. ICELAND - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2022)

Tradus și revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

CAUZA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

(Cererea nr. 23077/19)

HOTĂRÂRE

Art. 14 (+ art. 8) • Obligații pozitive • Absența discriminării utilizatorilor de

scaune cu rotile care nu pot avea acces în

două clădiri

publice locale, date

fiind alte măsuri considerabile luate pentru realizarea treptată a unei

accesibilități universale • Lipsa accesului

în

două clădiri publice clar

identificate, care joacă un rol important în viața locală și care împiedică

participarea reclamantului la activități culturale și evenimente sociale, care

intră sub incidența art. 8 • Evaluarea întrebării dacă statul a făcut „ajustări

necesare și adecvate”, care să nu reprezinte „un efort disproporționat sau

nejustificat”, pentru a adapta și facilita accesul persoanelor cu dizabilități

STRASBOURG

31 mai 2022

DEFINIT

IVĂ

10 octombrie 2022

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.

Poate suferi modificări de formă.

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

În cauza Arnar Helgi Lárusson împotriva Islandei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într

-o

cameră compusă din:

Georges Ravarani,

președinte

,

Georgios A. Serghides,

Robert Spano,

Darian Pavli

,

Andreas Zünd,

Frédéric Krenc

,

Mikhail Lobov,

judecători,

ș

i Olga Chernishova,

grefier adjunct de secție,

având în vedere:

cererea (nr.

23077/19) îndreptată împotriva Republicii Isla

n

da, prin care

un resortisant islandez, domnul Arnar Helgi Lárusson („reclamantul”), a

sesizat Curtea, la 23 aprilie 2019, în temeiul art. 34 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”);

decizia de a comunic

a Guvernului Islandei („Guvernul”) capătul de cerere

privind art. 8 și 14 din Convenție și de a declara inadmisibile celelalte cap

ete

de cerere;

observațiile părților;

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 aprilie 2022,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată

:

INTRODUCE

RE

1.

Cererea introductivă privește lipsa accesului reclamantului, ca

re

utilizează un scaun cu rotile, în clădiri culturale și sociale publice.

ÎN FAPT

a născut în 1976 și locuiește în

Reykjanesbær. A fost

reprezentat de domnul Daníel Isebarn Bjørn Ágústsson, avocat în Reykjavik.

3.

Guvernul a fost reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Einar

Karl Hallvarðsson, procuror genera

l.

4.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după

cum urmează.

Proceduri intern

e

5.

Reclamantul a rămas paralizat permanent de la piept în jos în urma unui

accident din 2002 și utilizează un scaun cu rotile pentru a se deplasa. În 2015,

acesta, împreună cu o asociație a persoanelor cu leziuni ale coloanei

vertebrale, a inițiat o procedură civilă criticând lipsa accesului pentru

persoanele aflate în scaun cu rotile în două clădiri care adăpostesc centre

1

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

artistice și culturale administrate de administrația municipală a orașului în

care locuiește reclamantul. Aceștia au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin

care instanța să oblige pârâții, administrația municipală a orașului

Reykjanesbær în care își are reședința reclamantul, și societatea F, din

Reykjanesbær, care deținea una dintre clădirile în cauză, să îmbunătățească

accesul în cele dou

ă clădiri înt

r

-o serie de moduri specifice.

6.

Prima clădire,

Duushús

, este formată din două clădiri alăturate

construite în 1877, respectiv între anii 1954-

a fost renovată la scară largă între 2006 și 2014. Aceasta găzduiește

principalul centru cultural și artistic din Reykjanesbær. Reclamanții au cerut

instalarea unui elevator pentru scaune cu rotile pentru a permite accesul în

tre

etajele clădirii; instalarea de rampe între diferite galerii de la parter cu o pantă

care să nu depășească 1:20, în conformitate cu normele de construcție;

modificări care să fie aduse pragului intrării principale pentru a permite

accesul scaunelor cu rotile.

a clădire,

88 Húsið

, este o clădire de două etaje construită inițial

drept hala mașinilor în 1963, dar găzduiește din 2004 un centru pentru tineret

administrat de administrația municipală. Reclamanții au cerut instalarea unui

elevator pentru scaune cu rotile pentru a permite accesul între diferitele etaje

ale clădirii, instalarea de rampe cu o pantă care să nu depășească 1:20 pentru

a permite accesul din parcarea auto în clădire și între diferitele săli ale clădirii,

precum și crearea unui spațiu de parcare pentru persoanele cu dizabilități, la

25 de metri de intrare.

8.

În plus, reclamantul a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata a

1 000 000

coroane islandeze [ISK

–

aproximativ 7

300 euro (EUR) la

momentul faptelor] cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a lipsei

accesului în clădiri.

9.

Reclamanții au susținut că clădirile în cauză nu respectau reglementările

aplicabile privind clădirile și că această lipsă a acces

ului i-a împiedicat pe

reclamanți și pe alți utilizatori de scaune cu rotile să se bucure de viața lor

privată în mod egal cu ceilalți, cu încălcarea Constituției, a Convenției

Europene a Drepturilor Omului („Convenția”) și

a

Convenți

ei

Organizației

Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități („CDPD”)

.

desemnat de instanță să întocmească un raport privind elementele specifice

de accesibilitate a clădirilor. În ceea ce privește

Duushús

, evaluatorul a

stabilit următoarele: (1) că nu exista niciun lift între etajele clădirii (2) că între

cele două săli de la parterul clădirii exista o rampă cu o înclinație de

aproximativ 1:7 și o lățime de 96

-

161 cm și (3) că la intrarea principală în

clădire era un prag cu o înălțime de 51 mm. În ceea ce privește 88

Húsið

,

evaluatorul a stabilit următoarele: (1) că nu exista niciun lift între etajele

clădirii, (2) că nu exista niciun elevator sau rampă între diferitele săli ale

clădirii

,

(3) că există o rampă cu o înclinație de aproximativ 1:9 între parcar

ea

2

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

auto și intrarea în clădire și (4) că nu a existat un spațiu de parcare desemnat

pentru persoanele cu dizabilități la intrarea în clădire.

11.

La 24 noiembrie 2016, judecătoria din Reykjanes a pronunțat o

hotărâre în favoarea pârâților. A constatat că accesul

în

cele două clădiri

necesita îmbunătățiri, dar că acest fapt nu încălca normele de construcție

aplicabile, întrucât ambele clădiri fuseseră construite înainte ca respectivele

norme să intre în vigoare. Cu toate acestea, administrația municipală avea

obligația legală de a depune eforturi pentru îmbunătățirea accesului

persoanelor cu scaune cu rotile în

clădirile și instituțiile publice care oferă

servicii publice, iar instanța a luat act de faptul că administrația municipală a

prezentat o inițiativă de îmbunătățire a accesului. În această privință, instanța

a constatat că administrațiile municipale beneficiau de o marjă de apreciere

în ierarhizarea unor astfel de proiecte și că separarea puterilor împiedica

insta

nțele să decidă dacă autoritățile erau obligate să ia anumite măsuri în

domeniile în care autoritățile aveau o asemenea putere de apreciere.

eclamanții au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții

Supreme

. În observațiile scrise adresate acestei instanțe, nu au invocat în mod

explicit Convenția, ci au făcut trimitere la observațiile și la argumentele

juridice prezentate în acțiunea lor civilă (supra, pc

t.

9

)

și au invocat în mod

explicit principiul egalității și nediscriminării. Prin hotărârea din 25

octombrie 2018, Curtea Supremă a anulat concluzia instanței de fond.

13.

Curtea Supremă a menționat că CDPD a fost ratificată, dar nu a fost

încorporată în dreptul intern și că, prin urmare, reclamanții nu se puteau

prevala în mod direct de dispozițiile sale, deși dreptul intern trebuia

interpretat în armonie cu obligațiile legale internaționale ale statului, în

măsura posibilului.

14.

Curtea Supremă a făcut trimitere la descrierea de către instanța de fond

a măsurilor luate de Reykjanesbær în ceea ce privește îmbunătățirea

accesibilității (supra, pct. 11) și a hotărât că administrația municipală și

-a

respectat obligația legală de a concepe o strategie de îmbunătățire a accesului

în

clădirile publice și la instituțiile furnizoare de servicii publice în

conformitate cu legislația aplicabilă, aceasta din urmă fiind adoptată ținând

seama de obligațiile internaționale ale statului în materie

de drepturile

omului, inclusiv în temeiul CDPD. În plus, strategia respectivă fusese pusă în

practică de Reykjanesbær, care luase măsuri pentru a îmbunătăți accesul la

anumite clădiri publice

.

15.

Curtea Supremă a menționat că responsabilitatea pentru aspectele

legate de persoanele cu dizabilități a fost transferată de la stat către

administrațiile municipale în 2010. În temeiul Constituției, administrațiile

municipale aveau autonomie în domeniile care le-au fost încre

dințate prin

lege, precum și în ceea ce privește utilizarea fondurilor. Prin urmare,

administrațiile municipale erau singurele entități competente să decidă cu

privire la tipurile de îmbunătățiri solicitate de reclamanți și dispuneau de o

marjă largă de apreciere în ceea ce privește modul de stabilire a priorităților

3

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

în ceea ce privește alocarea fondurilor disponibile pentru atingerea

obiectivului lor de îmbunătățire a accesului. Motivarea Curții Supreme nu a

luat în considerare Convenția și nici argumentele reclamanților potrivit cărora

lipsa accesului ar fi încălcat principiul egalității și nediscriminării.

CADRUL JURIDIC ȘI PR

ACTICA RELEVANTE

I.

DREPTUL ȘI PRACTI

CA

INTERN

E

16.

Art. 65 din Constituția islandeză stabilește dreptul gener

al la egalitate.

Art. 71 stabilește dreptul la respectarea vieții private și de familie, a

domiciliului și a corespondenței. Art. 76 prevede că dreptul la asistență este

garantat prin lege oricărei persoane care are nevoie de acest lucru din cauza

bolii, d

izabilității, vârstei, șomajului, sărăciei sau altor situații similare. Art.

78 din Constituție stabilește că administrațiile municipale își desfășoară

activitatea în mod independent, conform prevederilor legii.

egea nr. 59/1992 privind problemele persoanelor cu dizabilități

(„Legea privind persoanele cu dizabilități”), astfel cum era aplicabilă la

momentul faptelor, prevedea că administrațiile municipale erau responsabi

le

pentru organizarea și punerea în aplicare

a serviciilor pentru persoanele cu

dizabilități, inclusiv în ceea ce privește calitatea și costul serviciilor (art. 4).

Administrațiile municipale erau obligate să abordeze chestiunile de

mobilitate a persoanelor cu dizabilități în mod organizat, inclusiv

prin

pregătirea de planuri de îmbunătățire a accesibilității în clădirile publice și

instituțiile furnizoare de servicii în conformitate cu dispozițiile legii privind

construcțiile (

mannvirkjalög

) și ale legii privind planificarea (

skipulagslög

),

precum ș

i cu normele adoptate în temeiul acestora (art. 34).

18.

În conformitate cu dispoziția temporară XIII din Legea privind

persoanele cu dizabilități, Parlamentul a aprobat propunerea ministrului

bunăstării pentru o rezoluție parlamentară referitoare la un plan de acțiune

privind problemele persoanelor cu dizabilități pentru perioada 2012

-2014.

Planul de acțiune, care făcea trimitere la CDPD și

la

alte obligații

internaționale în materie de drepturile omului ale Islandei, a solicitat fiecărei

administrații municipale să efectueze un audit al accesibilității la clădirile

publice, infrastructura rutieră și altor locuri accesibile publicului. Ulterior, va

fi elaborat un plan de îmbunătățire ori de câte ori va fi necesar.

II. DOCU

MENTE INTERNAȚIONA

LE

A. Documente

ale Consiliului Europei

19.

Strategia Consiliului Europei pentru persoanele cu dizabilități 2017

-

2023, intitulată „Drepturile omului: O realitate pentru toți”, a fost adoptată de

Comitet

ul de Miniștri la 30 noiembrie 2016. Aceasta enumeră accesibilitatea

4

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

ca fiind unul dintre domeniile sale prioritare bazate pe drepturi. Prevede,

inter

alia

:

„36. Provocările în materie de accesibilitate pot fi evitate sau diminuate considerabil

prin aplica

ții inteligente și nu neapărat costisitoare cu un design universal, de care să

beneficieze oricine. Pe lângă măsurile necesare în materie de accesibilitate referitoare

la grupuri, barierele individuale pot fi depășite și mai mult printr

-o adaptare rezon

abi

lă,

personalizată individual. Refuzul de a asigura adaptări rezonabile, precum și refuz

ul de

a asigura accesul pot constitui o discriminare. Ambele concepte sunt definite și descrise

în CNUDPD (art. 2 ș

i 4).

servicii de asistență accesibile, destinate eliminării barierelor existente, trebuie din ce

în ce mai mult promovate. Acestea trebuie luate în considerare în ceea ce privește t

oate

activitățile din cadrul Consiliului Europei și la nivel național și local, inclusiv în ceea

ce privește activitatea mecanismelor independente de monitorizare.”

20.

În Recomandarea 1592 (2003) intitulată „Către incluziunea socială

deplină a persoanelor cu dizabilități”, Adunarea Parlamentară a afirmat că

unele dintre drepturile fundamentale conținute de Convenție sunt încă

inaccesibile multor persoane cu dizabilități, inclusiv dreptul la viață privată

și de familie, și a subliniat faptul că garantarea accesulu

i la drepturi politice,

sociale, economice și culturale egale trebuie să fie un obiectiv politic comun

în deceniul ce urmează.

21.

În Rezoluția 1642 (2009), intitulată „Accesul la drepturi al persoanelor

cu dizabilități și participarea lor deplină și activă la societate”, Adunarea

Parlamentară a invitat statele membre să facă ca mediul societăților lor,

inclusiv locurile de desfășurare a activităților sociale și culturale, să fie cu

adevărat accesibile persoanelor cu dizabilități, inclusiv asigurându

-

se că

fiecare nouă structură respectă principiile designului universal și fiind

înlăturate orice obstacole din clădirile publice și din zonele publice din

interior și din exterior.

22.

În „Recomandarea Rec (2006) 5 privind Planul de Acțiune 2006

-2015

al Consiliului Europei pentru promovarea drepturilor și participarea deplină

a persoanelor cu dizabilități în societate”, Comitetul de Miniștri a recomandat

statelor membre să integreze în politicile, legislația și practica lor principiile

și acțiunile stabilite în Planul de Acțiune. Planul de Acțiune afirma, printre

altele, că persoanele cu dizabilități au dreptul de a fi pe deplin integrate în

societate, inclusiv prin participarea la viața culturală a societății. A sublin

iat,

de asemenea, că „nu există o cale ușoară” pentru atingerea obiectivului de a

asigura accesul și implicare în artă și viața socială, că, în cele din urmă, ar

putea fi necesară adoptarea unei legislații specifice și că o astfel de legislație

ar trebui să reflecte conceptul de „adaptare rezonabilă”, în special în contextul

accesului în

clădirile vechi sau monumente istorice și

în

spațiile comerciale

private mai mici.

23.

Art. 15 din Carta Socială Europeană revizuită, pe care Islanda a

semnat-

o, dar care nu a fost ratificată, este prezentat în

Béláné Nagy împotriva

Ungariei

[(MC), nr. 53080/13, pct. 35, 13 decembrie 2016].

5

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

B.

Documente ale Organizației Națiunilor Unite

24.

Art. 27 din Declarația universală a drepturilor omului stipulează:

„1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a

colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la

binefacerile lui.

[...]

”

25.

Părțile relevante ale Convenției Organizației Națiunilor Unite privind

drepturile persoanelor cu dizabilități („CDPD”), ratificată de Islanda, sunt

enunțate în

Guberina împot

riva Croației

(nr. 23682/13, pct. 34, 22 martie

2016). Următoarele dispoziții sunt, de asemenea, în special relevante în

prezenta cauză

:

Articolul 2

Definiții

„În sensul prezentei Convenții:

[...]

«adaptare rezonabilă» înseamnă modificările și ajustările necesare și adecvate, care

nu impun un efort disproporționat sau nejustificat atunci când este necesar într

-un caz

particular, pentru a permite persoanelor cu dizabilități să se bucure ori să își exercite, în

condiții de egalitate cu ceilalți, toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului;

[...]

Articolul 9

Accesibilitat

e

[...]

tru:

a) a elabora, promulga și monitoriza implementarea standardelor minime și

instrucțiunilor pentru accesibilizarea facilităților și serviciilor deschise pu

blicului sau

oferite acestuia;

b) a se asigura că entitățile private care oferă facilități și servicii deschise publicului

sau oferite acestuia țin cont de toate aspectele legate de accesibilitate, pentru

perso

a

nele cu dizabilități;

[...]

e) [...], pentru a facilita accesul în clădiri și în alte spații

publice;

[...]

Articolul 30

Participarea la viața culturală, activități recreative, timp liber și

sport

de egalitate cu ceilalți, la viața culturală și vor lua toate măsurile adecvate pentru a se

asigura că persoanele cu dizabilităț

i:

6

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

[...]

c

) beneficiază de acces în locurile destinate reprezentațiilor sau serviciilor cultural

e,

cum ar fi teatre, muzee, cinematografe, biblioteci și servicii turistice și, pe cât posibil,

beneficiază de acces la monumente și situri de importanță culturală nați

onală.

[...]

egalitate cu

ceilalți, la activități recreative, de timp liber și sportive, statele părți vor lua măsurile

corespunzătoare pentru:

[...]

c) a se asigura că persoanele cu dizabilități au acces la locurile unde se desfășoară

activități sportive, recreative ș

i turistice;

[...]

”

mai 2014, UN Doc. CRPD/C/GC/2, Comitetul CDPD a menționat

următoarele:

„1. Accesibilitatea este o condiție prealabilă pentru ca persoanele cu dizabilități să

trăiască independent și să participe pe deplin la viața societății, în condiții de egalitate

cu ceilalți. Dacă nu ar avea acces la mediul fizic, la transport, la informație și mijloace

de comunicare, inclusiv la tehnolo

giile și sistemele informatice și de comunicații,

precum și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, persoanele cu

dizabilități nu ar beneficia de aceleași oportunități de a participa la viața societăți

lor lor

respective [...]

[...

]

aceasta incluzând accesul la mediul fizic, mijloacele de transport, informații și

mijloacele de comunicare, precum și la servicii. Nu se mai pune accent pe personalita

tea

juridică și caracterul public sau privat al proprietarilor clădirilor, al infrastructurii de

transport, al vehiculelor, al mijloacelor de informare și comunicare sau al serviciilor.

Atât timp cât bunurile, produsele și serviciile sunt deschise sau furn

izate publicului,

acestea trebuie să fie accesibile tuturor, indiferent dacă sunt deținute și/sau furnizat

e de

o autoritate publică sau de o întreprindere privată. Persoanele cu dizabilități ar trebui să

aibă acces egal la toate bunurile, produsele și

serv

iciile care sunt deschise sau furn

izate

publicului într-

un mod care să le asigure accesul efectiv și egal și să le respecte

demnitatea. Această abordare este rezultatul interzicerii discriminării, iar refuzul de a

asigura accesul ar trebui considerat un ac

t discriminatoriu, indiferent dacă autorul este

o entitate publică sau privată [...]”

aprilie 2018, UN Doc. CRPD/C/GC/6, Comitetul CDPD a men

ț

ionat

următoarele:

„40. Accesibilitatea este o condiție prealabilă și un mijloc de a obține egalitatea

de

facto

pentru toate persoanele cu dizabilități. Pentru ca persoanele cu dizabilități să

participe efectiv la comunitate, să participe efectiv în comunitate, statele părți trebuie

să asigure accesibilitatea mediului construit, a transportului public, precum și a

serviciilor de informare și comunicare, care trebuie să fie disponibile pentru toate

persoanele cu dizabilități în condiții de egalitate cu ceilalți [...].

7

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

-

a menționat mai sus, accesibilitatea și adaptarea rezonabilă sunt două

concepte distincte ale legilor și politicilor privind egalitat

ea:

(a) obligațiile de accesibilitate se referă la grupuri și trebuie implementate treptat,

dar

necondiționat

;

(b) obligațiile de a asigura o adaptare rezonabilă, pe de altă parte, sunt individualizate,

se aplică imediat tuturor drepturilor și pot fi limitate prin disproporțion

alitate.

truit, transportul public

și serviciile de informare și comunicare poate necesita timp, adaptarea rezonabilă poate

fi folosită ca mijloc temporar de a asigura accesibilitatea persoanei, deoarece aceasta

este o datorie imediată. Comitetul invită statele părți să se ghideze după Comentariul

general nr. 2 (2014) privind accesibilitatea.

”

ÎN DREPT

I.

OBSERVAȚII PRELIMI

NA

RE

28.

Prezenta cauză privește lipsa accesului reclamantului, care utilizează

un scaun cu rotile, în clădiri culturale și sociale publice. Curtea a avut până

acum câteva ocazii să abordeze aspecte legate de accesul în clădiri și alte

construcții publice și implicațiile acestora asupra vieții private [a se vedea

Botta împotriva Italiei

, 24 februarie 1998,

Culege

re de hotărâri și decizii

1998-I;

Zehnalová și Zehnal împotriva Republicii Cehe

(dec.), nr. 38621/97,

CEDO 2002-V;

Glaisen împotriva Elveției

(dec.), nr. 40447/13, 25 iunie 2019

ș

i

Neagu împotriva României

(dec.), nr. 49651/16, 29 ianuarie 2019].

Comisia a

abordat aspecte de accesibilitate în contextul dreptului la educație

[a se vedea

McIntyre împotriva Regatului Unit (

dec.)], nr. 29046/95, 21

octombrie 1998), iar Curtea s-

a pronunțat într

-un mod similar asupra unor

chestiuni legate de adaptările pentru persoane cu dizabilități în învățământ (

a

se vedea

Enver Șahin împotriva Turciei

, nr. 23065/12, 30 ianuarie 2018;

G.L.

împotriva Italiei

, nr. 59751/15, 10 septembrie 2020, și

Çam împotriva

Turciei

, nr. 51500/08, 23 februarie 2016). Curtea a examinat, de asemenea,

plângeri referitoare la accesul în secțiile de votare în legătură cu dreptul de

vot [a se vedea

Toplak și Mrak împotriva Sloveniei

, nr. 34591/19 și 42545/19,

26 octombrie 2021 și

Mółka împotriva Poloniei

(dec.), nr. 56550/00, 11

aprilie 2006] și adaptarea condițiilor privind locuințele (a se vedea

Guberina

,

citată anterior).

II.

ACCESIBILITATEA CLĂD

IRILO

R

29.

Cu titlu introductiv, Curtea constată că accesibilitatea efectivă a

clădirilor în discuție constituie motiv de dispută între părți

.

30.

Curtea reamintește că, în cazul în care au avut loc proceduri interne,

precum în prezenta cauză, nu este sarcina Curții să substituie propria sa

apreciere a faptelor celei făcute de instanțele interne și că, în general, aceste

instanțe sunt cele care trebuie să evalueze probele prezentate în fața lor. În

8

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

această privință, Curtea constată că instanțele interne au considerat ca stabilit

faptul că a existat cel puțin o anumită lipsă de acces la ambele clădiri la

momentul faptelor (supra, pct.

11).

În plus, din raportul evaluatorului

desemnat de instanță reiese cu claritate că accesibilitatea nu a fost asigurată

la standardul prevăzut de reglementările privind clădirile la momentul

faptelor, inclusiv în ceea ce privește înălțimea pragurilor și înclinările

rampelor (supra, pc

t. 10).

31.

Prin urmare, motivarea Curții va urma aceeași bază cu cea a

constatărilor instanțelor interne potrivit cărora accesibilitatea la ambele

clădiri a fost insuficientă. În plus, după cum se va explica mai jos

(infra, pct.

6

3

),

deși îmbunătățirile ulterioare aduse accesibilității nu sunt decisive pentru

motivarea Curții, va avea o oarecare legătură cu aceste îmbunătățiri în

evaluarea sa în materie.

III. CU PRIVIRE LA PRETIN

SA ÎNCĂLCARE A ART.

14, COROBORAT

CU ART. 8

32.

Reclamantul s‑a plâns de o încălcare a dreptului său în temeiul art. 14

din Convenție coroborat cu art. 8. Prevederile, în măsura în care sunt

relevante, sunt redactate după cum urmează:

Articolul 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private

[...].

2.

„Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât

în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care,

într-

o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranț

a

publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,

protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților a

ltora”.

Articolul 14

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] Convenție trebuie să

fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe […] sau orice altă sit

uație.”

A. Cu

privire la admisibilitat

e

1.

Epuizarea căilor de atac interne

(a)

Argumentele părților

33.

Guvernul a susținut că acest capă

t de cerere este inadmisibil pe motiv

de neepuizare a căilor de atac interne, întrucât reclamantul nu și

-

a susținut în

mod suficient drepturile prevăzute de Convenție la nivel național, invocând

în schimb în principal CDPD.

ntestat acest argument, susținând că observațiile sale

scrise prezentate Judecătoriei Reykjanes au invocat în mod suficient

drepturile Convenției în temeiul cărora s

-

a plâns în fața Curții.

9

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

(b)

Motivarea Curții

5 § 1 din Convenție impune ca reclamantul să utilizeze în mod

normal căile de atac disponibile și suficiente în ceea ce privește plângerile

care sunt formulate în temeiul Convenției [a se vedea

Vučković și alții

împotriva Serbiei

(obiecție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și alte 29 de

cereri, pct. 71, 25 martie 2014]. Atunci când recurge la o astfel de cale de

atac, reclamantul trebuie să formuleze plângerea dacă nu în mod explicit

făcând trimitere la Convenție, atunci „cel puțin pe fond”. Aceasta înseamnă

că reclamantul trebuie să invoce argumente juridice în același mod sau într

-un

mod similar în temeiul dreptului intern, pentru a oferi instanțelor interne

posibilitatea de a repara pretinsa încălcare [a se vedea

Hanan împotriva

Germaniei

(MC), nr. 4871/16, pct. 148, 16 februarie 2021]

.

36.

Curtea observă că reclamantul a făcut trimitere în mod explicit la

Convenție în observațiile sale scrise prezentate Judecătoriei Reykjanes,

precum și la dreptul său la viață privată și de familie și la dorința sa de a avea

acces, în mod egal cu ceilalți rezidenți ai municipalității, la clădirile în cauză.

Observațiile sale prezentate Curții Supreme au făcut trimitere la observațiile

în fața instanței de fond și s

-au întemeiat în mod e

xplicit pe dreptul său egal

de a beneficia de serviciile furnizate în clădirile în cauză. Deși observațiile

scrise prezentate Curții Supreme nu au făcut trimitere în mod explicit la

dispozițiile relevante ale Convenției, este clar că reclamantul a invocat

p

e

fond drepturile pe care se întemeiază în prezent la ambele grade de jurisdicție

în mod suficient pentru a oferi instanțelor naționale posibilitatea de a

-i

soluționa plângerile.

37.

Capătul de cerere este așadar inadmisibil pentru neepuizarea căilor de

atac interne.

art.

14 din Convenție coroborat cu art.

8

(a)

Argumentele părților

38.

Guvernul a susținut că problema accesibilității la clădirile în discuție

nu intră în domeniul de aplicare al termenului „viață privată” în sensul art. 8

și că, prin urmare, art. 14 nu se putea aplica în speță. Guvernul a susținut că

nu poate exista nicio legătură imaginabilă între măsurile pe care reclamantul

le-

a solicitat statului pârât să le ia și viața sa privată. A susținut, de asemenea,

că lipsa accesului nu l

-

a împiedicat să își ducă viața într

-

un mod care să nu

-i

respecte dreptul la dezvoltare personală. În această privință, Guvernul a

insistat că clădirile în discuție erau parțial accesibile reclamantului și că

acesta avea, de asemenea, acces general la evenimentele culturale din

regiunea sa. Prin urmare, în opinia Guvernului, problema în cauză nu intră în

domeniul de aplicare al „vieții private” a reclamantului.

39.

Reclamantul a contestat argumentele Guvernului. A susținut că accesul

său

în

clădiri a avut un impact semnificativ asupra includerii sau excluderii

sale din viața culturală și socială a comunității sale locale. A argumentat că

10

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

nu îi erau accesi

bile locuri de desfășurare a unor evenimente culturale sau

sociale ale administrației municipale similare. A susținut că autoritățile

publice au sponsorizat, cel puțin parțial, activitățile și evenimentele din cele

două clădiri pentru a permite rezidenților locali să își continue dezvoltarea

personală și relațiile și că și

-

a demonstrat interesul real și individual față de

participarea la aceste servicii și activități. Acest fapt, a susținut reclamantul,

a fost evidențiat de instanțele locale care i

-au acordat statutul de

locus standi

,

recunoscând astfel că avea un interes direct, individual și protejat din punct

de vedere legal în această materie.

(b)

Motivarea Curții

40.

Curtea reamintește că art. 14 completează celelalte norme materiale

din Convenție și Protocoalele la aceasta. Nu are o existență independentă

întrucât produce efecte numai coroborat cu „exercitarea drepturilor și

libertăților” garantate de respectivele dispoziții. Cu toate acestea, aplicarea

art.

14 nu presupune neapărat o încălcare a unuia din drepturile materiale

garantate de Convenție și, în această măsură, este autonom. O măsură care

este, în sine, conformă cu cerințele articolului care consacră dreptul

sau

libertatea în cauză poate totuși să încalce articolul respectiv atunci când este

coroborat cu art.

14, pe motiv că are un caracter discriminatoriu. Prin urmare,

pentru ca art.

14 să devină aplicabil, este suficient ca faptele cauzei să intre

„sub incidența” altor norme materiale din Convenție sau Protocoalele la

aceasta [a se vedea

Khamtokhu și Aksenchik împotriva Rusiei

(MC), nr.

60367/08 și 961/11, pct. 53, 24 ianuarie 2017, și

Fabris împotriva Franței

(MC), nr. 16574/08, pct. 47, CEDO 2013 (extrase)]

.

41.

În acest sens, Curtea a statuat în numeroase rânduri că noțiunea „viață

privată” în sensul art. 8 este o noțiune largă care nu se pretează unei definiții

exhaustive. Aceasta include integritatea fizică și psihologică a unei persoane

ș

i, într-

o anumită măsură, dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte

persoane. Uneori, poate să cuprindă aspecte ale identității fizice și sociale ale

persoanei [a se vedea

Paradiso și Campanelli împotriva Italiei

(MC), nr.

25358/12, pct. 159, 24 ianuarie 2017].

42.

În contextul accesibilității, Curtea a statuat că art. 8 din Convenție

devine aplicabil numai în cazuri excepționale, în care lipsa accesului

în

clădiri

publice și clădiri deschise publicului a afectat viața persoanei în cauză atât de

mult încât a adus atingere dreptului său la dezvoltare personală și dreptului

său de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane și cu exteriorul (a se vedea

Zehnalová și Zehnal

, citată anterior

).

43.

Curtea observă că, în cauzele

Botta

,

Zehnalová și Zehnal

și

Glaisen

(toate citate anterior), a constatat că lipsa accesului pentru scaunul cu rotile

de care se plângea fiecare dintre reclamanți nu intra sub incidența vieții

private și, prin urmare, a considerat că art. 14 coroborat cu art. 8 era

inaplicabil. În

Botta

, reclamantul s-

a plâns că statul pârât nu a luat măsuri

pentru a-

i permite să acceseze o anumită plajă privată dintr

-

un oraș aflat la

11

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

distanță de locul său obișnuit de reședință. Curtea a statuat că problema privea

relațiile interpersonale cu un domeniu de aplicare atât de larg și nedeterminat

încât nu putea exista o legătură directă de neconceput între măsurile solicitate

ca statul să le adopte pentru a soluționa omisiunile centrelor balneare pri

vate

și viața privată a reclamantului. În

Zehnalová și Zehnal

, reclamanții se

plângeau că administrația municipală nu a acționat pentru a asigura accesul

primului reclamant la 174 de clădiri publice sau desch

ise publicului. Curtea

a recunoscut că statele ar putea avea o obligație pozitivă de a asigura accesul

în

clădiri sau clădiri publice deschise publicului în cazul în care lipsa

accesului ar afecta viața unei persoane astfel încât să constituie o ingerință

la

adresa dreptului acesteia la dezvoltarea personală și la dreptul acesteia de a

stabili și dezvolta relații cu alte ființe umane și cu exteriorul. Cu toate acestea,

remarcând numărul mare de clădiri identificate de reclamanți, Curtea a

constatat că aceșt

ia nu au oferit detalii precise cu privire la obstacolele create

de lipsa accesului și că prima reclamantă nu a demonstrat o legătură special

ă

între lipsa accesului și viața sa privată. În

Glaisen

, reclamanta s-

a plâns că nu

a putut avea acces într-un anum

it cinematograf care funcționa în regim privat.

Curtea a constatat că, ținând seama de faptul că doar 10 până la 12% dintre

filme au fost difuzate exclusiv în cinematograful în cauză și că alte

cinematografe locale erau accesibile pentru reclamantă, proble

ma nu i-a

afectat viața astfel încât să constituie o ingerință la adresa dreptului său la

dezvoltare personală sau de a stabili și dezvolta relații. Pe de altă parte, Cu

rtea

observă că, în

Neagu

, citată anterior, a statuat că, presupunând chiar că art. 8

e

ra aplicabil plângerilor reclamantei referitoare la obstrucționarea accesul

ui

în

clădirea sa rezidențială, cererea era vădit nefondată.

44.

Cu toate acestea, în speță, Curtea consideră că situația trebuie

diferențiată de cea din cauzele citate anterior. Spre deosebire de situația din

Botta

, chestiunea accesibilității în cazul de față privește clădirile deținute

și/sau exploatate de administrația municipală și care se află în orașul

reclamantului. Spre deosebire de situ

ația din

Zehnalová și Zehnal

,

reclamantul a identificat un număr mic, clar definit, de clădiri în care lipsește

accesul și a explicat modul în care lipsa accesului la fiecare dintre aceste

clădiri i

-

a afectat viața (supra, pc

t.

3

9

).

Spre deosebire de situația din

Glaisen

,

prezenta cauză nu privește doar unul dintre mai multe locuri culturale

similare, administrate privat.

Duushús

este, potrivit descrierii Guvernului,

„principalul centru cultural și de artă” al orașului și nu este evident dacă

reclamantul ar putea avea acces

la evenimente și servicii culturale și sociale

similare în alte locații din orașul său. Potrivit chestionarelor completate de

directorii

Duushús

și 88

Húsið

și prezentate de Guvern, nu erau disponibile

alte clădiri în oraș care să aibă un scop echivalent. Desigur,

88 Húsið

vizează

în principal copiii și adolescenții, însă, cu toate acestea, este o clădire publică

a cărei sală este închiriată pentru activități și evenimente, inclusiv pentru cei

la care pot fi prezenți părinții.

12

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

45.

Astfel, reclamantul a identificat în mod clar două clădiri care sunt în

proprietatea statului și/sau operate de acesta și care par să joace un rol

important în viața locală a administrației municipale, care găzduiește puțin

sub 20 000 de locuitori. Potrivit reclamantului, lipsa accesului în

clădirea

Duushús

a împiedicat participarea sa la o parte substanțială a activitățilo

r

culturale pe care comunitatea sa le are de oferit, iar lipsa accesului la 8

8

Húsið

l-

a împiedicat să participe la petrecerile de naștere și la alte evenimente

sociale cu copiii săi (infra, pc

t.

48).

46.

Curtea este conștientă de importanța de a permite persoanelor cu

dizabilități să se integreze pe deplin în societate și să participe la viața

comunității, care a fost subliniată de Consiliul Europei și a condus la evoluții

semnificative ale standardelor europene și internaționale. După cum a

observat Comitetul CDPD (supra, pct.

2

7

),

accesibilitatea este o condiție

prealabilă pentru ca persoanele cu dizabilități să aibă o viață independentă și

să participe pe deplin și în mod egal la viața societății. Fără acces la mediul

fizi

c și la alte facilități și servicii deschise sau oferite publicului, persoanele

cu dizabilități nu ar avea șanse egale de participare la viața societăților

respective. În acest context și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea

este convinsă că problema în cauză era de natură să afecteze dreptul

reclamantului la dezvoltarea personală și dreptul de a stabili și dezvolta relații

cu alte persoane și cu exteriorul. În consecință, aspectul în cauză intră sub

incidența „vieții private” în sensul art. 8 din convenție. Rezultă că art.

1

4,

coroborat cu art. 8, este aplicabil.

(c) Concluzii

cu privire la admisibilitate

47.

În lumina celor de mai sus, capătul de cerere nu este inadmisibil nici

pentru neepuizarea căilor de atac interne, nici în mod vădit nefondat, nici

inadmisibil pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin

urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu

privire la fon

d

1.

Argumentele părților

(a) Reclamantul

48.

Reclamantul a susținut că lipsa accesibilității la cele două clădiri i

-a

împiedicat dezvoltarea personală și dreptul de a stabili și dezvolta relații cu

comunitatea sa. Din cauza lipsei accesului la

Duushús

, nu a putut participa la

evenimente culturale, ex

poziții de artă, concerte și alte evenimente care au

loc acolo. Întrucât era locația principală pentru astfel de evenimente în oraș,

acest fapt a împiedicat grav participarea reclamantului la viața societății și l

-a

pus într-

o poziție de inegalitate față de ceilalți locuitori ai orașului. În ceea ce

privește lipsa accesului la

88 Húsið

, deși reclamantul a recunoscut că

activitățile sale vizau în principal copiii și tinerii, locația era închiriată

13

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

frecvent pentru zile de naștere și alte evenimente similare.

În opinia sa, lipsa

accesului l-

a împiedicat să își însoțească copiii la astfel de evenimente, ceea

ce alți părinți au fost capabili să o facă.

49.

Reclamantul a susținut în continuare că criteriul pe care Curtea ar

t

rebui să îl aplice nu era problema dacă statul era obligat să depășească

discriminarea

de facto

cauzată de lipsa accesibilității pentru scaunele cu

rotile, ci mai degrabă dacă avea libertatea, în primul rând, să ofere servicii

culturale care, în virtutea locului în care erau organizate, nu erau accesibile

utilizatorilor de scaune cu rotile. Acest fapt, a susținut reclamantul, a plasat o

sarcină mai mică asupra statului, fără a

-

i impune acestuia obligația să

soluționeze lipsa accesibilității în instituțiile private, ci doar să nu ofere

servicii publice în clădirile care nu au acces.

50.

În plus, reclamantul a subliniat faptul că instanțele interne nu au

efectuat un exercițiu de punere în balanță a drepturilor relevante ș

i de

apreciere a insuficienței măsurilor adoptate. În schimb, concluzia Curții

Supreme s-

a întemeiat numai pe constatarea acesteia potrivit căreia

administrația municipală era singura competentă să decidă cum să acorde

prioritate fondurilor sale în această privință.

(b) Guvernul

51.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost supus discriminării,

contrar art. 14, întrucât au fost luate măsuri de asigurare a unor adaptări

rezonabile care să îi permită să se bucure de drept

urile sale în mod egal cu

ceilalți. A susținut, de asemenea, că obligațiile de asigurare a accesibilității

erau de natură progresivă și că statul și

-

a îndeplinit aceste obligații prin

punerea în aplicare a inițiativelor de îmbunătățire a accesului (supra,

pc

t. 18)

și prin demararea punerii în aplicare a acestor inițiative. Curtea Supremă a

concluzionat că administrația municipală era singura competentă în

conformitate cu Constituția să decidă cu privire la p

roiectele de accesibilitate

și îmbunătățiri și trebuia să existe loc de manevră în ierarhizarea fondurilor

ș

i în efectuarea

unei examinări atente, întrucât prioritizarea proiectelor de

accesibilitate era inevitabilă, iar planurile de îmbunătățiri ale orașu

lui

Reykjanesbær erau extinse și erau deja puse parțial în aplicare.

52.

Guvernul a menționat că Reykjanesbær a comandat, în 2012, un audit

al clădirilor sale publice și accesibile publicului. Ulterior, a fost elabora

t un

plan de îmbunătățire a accesibilității. În 2014, un buget de 24 milioane ISK

fusese alocat îmbunătățirii accesibilității. Alte 2 milioane ISK au fost alocate

îmbunătățirii accesibilității în 2015, iar administrația municipală intențio

na

să aloce 10 milioane ISK în 2016, dar nu au fost furnizate informații cu privir

e

la alocarea efectivă în 2016. Guvernul a susținut, de asemenea, că, dată fiind

necesitatea de a acorda prioritate fondurilor disponibile pentru îmbunătățirea

accesibilității, s

-a acordat pr

ioritate îmbunătățirii sălilor administrative,

școlilor, sălilor de sport și altor instituții educaționale. În plus, Guvernul a

subliniat că clădirile în cauză erau protejate în temeiul legislației privind

14

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

patrimoniul cultural din cauza vârstei lor și că trebuia ca orice îmbunătățiri să

le respecte integritatea și istoria.

53.

Guvernul a susținut că cele două clădiri în discuție nu erau singurele

locuri culturale și sociale ale administrației municipale și a prezentat

o

imagine de ansamblu a celorlalte clădiri culturale și sociale publice și private

ale administrației municipale, cu fotografii ale intrărilor în clădiri și a susținut

că multe dintre acestea aveau „acces de foarte bună calitate” pentru scaun

ele

cu rotile.

A afirmat că reclamantul avea astfel alte posibilități de a se bucura

de viața sa privată și de a participa la alte activități ale comunității sale față

de cele furnizate în cele două clădiri.

54.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a demonstrat că trebuia să aibă

acces zilnic în cele două clădiri pentru a

-

și exercita dreptul la dezvoltare

personală și dreptul de a dezvolta și menține relații cu alți membri ai

comunității sale locale. În general, concluzia Curții Supreme a păstrat un

echilibru echitabil între interesul general al administrației municipale, pe de

o parte, și interesul reclamantului de a beneficia de „accesibilitate perfectă”

la cele două clădiri în discuție, pe de altă parte.

2.

Motivarea Curții

(a) Principii

general

e

55.

Curtea reamintește că „discriminare” înseamnă tratamentul diferit, fără

o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații relevante

similare și că o diferență de tratament este lipsită de orice „justificare

obiectivă și rezonabilă” atunci când nu urmărește un „scop legitim” sau nu

există „relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și

scopul urmărit” (a se vedea

Enver Șahin împotriva Turciei

, nr. 23065/12, pct.

54, 30 ianuarie 2018).

56.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că nu este singura fațetă a

interdicției discriminării în temeiul art. 14. Dreptul de a nu fi discriminat în

exercitarea drepturilor garantate în

temeiul Convenției este încălcat și atunci

când statele, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă, nu tratează în mod

diferit persoane ale căror situații diferă considerabil [a se vedea J.D. și A.

împotriva Regatului Unit, nr. 32949/17 și 34614/17, pct.

84, 24 octombrie

2019 cu trimiterile suplimentare, și, în special,

Thlimmenos împotriva Greciei

(MC), nr. 34369/97, pct. 44, CEDO 2000-IV]. În acest context, este necesar

un anumit prag pentru constatarea de către Curte a diferenței semnificative

dintre c

ircumstanțe. Pentru ca acest prag să fie atins, trebuie ca măsura să aibă

un impact deosebit de dăunător asupra unor persoane ca urmare a unui mo

tiv

protejat, aferent situației acestora și în lumina motivul invocat al discriminării

(a se vedea

Adam și alți

i împotriva României,

nr.

81114/17 și alte 5 cereri,

pct. 87, 13 octombrie 2020, și

Napotnik împotriva Rusiei

, nr. 33139/13, pct.

73, 20 octombrie 2020). Întrucât exercitarea efectivă a multor drepturi ale

Convenției de către persoanele cu dizabilități poa

te necesita adoptarea unor

15

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

diferite măsuri pozitive de către autoritățile statului relevante [a se vedea

Mółka împotriva Poloniei

(dec.), nr. 56550/00, CEDO 2006‑IV], acest prag

trebuie, de asemenea, atins atunci când un reclamant invocă existența unei

dis

criminări din cauza lipsei unor măsuri pozitive din partea statului pârât (a

se vedea

Toplak și Mra

k

, citată anterior, pct. 111).

57.

Curtea subliniază, de asemenea, că, în măsura posibilului, Convenția

trebuie interpretată în armonie cu alte norme de drept internațional din care

face parte (a se vedea

Enver Șahin

, citată anterior, pct. 53) și că, prin urmare,

dispozițiile privind drepturile persoanelor cu dizabilități prevăzute în CDPD

trebuie luate în considerare, împreună cu alte documente relevante (supra,

pc

t. 25-

2

7

).

În această privință, Curtea observă că, în Comentariul general nr.

2, Comitetul CDPD a menționat că refuzul accesului persoanelor cu

dizabilități la,

inter alia

, facilități și servicii desch

ise publicului trebuie

examinat în contextul discriminării (supra, pc

t.

26

,

și

Toplak și Mrak

, citată

anterior, pct. 112). Curtea însăși a susținut anterior că există un consens

european și mondial cu privire la necesitatea de a proteja persoanele cu

dizabilități împotriva tratamentelor discriminatorii (a se vedea

Glor împotriva

Elveției

, nr. 13444/04, pct. 53, CEDO 2009).

atele dispun de o anumită marjă de apreciere atunci când evaluează

dacă și în ce măsură diferențele existente în situații similare justifică un

tratament diferit [a se vedea

Vallianatos și alții împotriva Greciei

(MC), nr.

29381/09 și 32684/09, pct. 76, CEDO 2013, și

Toplam și Mrak

, citată

anterior, pct. 113]. Domeniul de aplicare al marjei de apreciere va varia în

funcție de circumstanțe, de obiectul și de istoricul cauzei, însă decizia

definitivă cu privire la respectarea cerințelor Convenției revine Curț

ii [a se

vedea

Biao împotriva Danemarcei

(MC), nr. 38590/10, pct. 93, 24 mai 2016].

În general, statului îi este permisă o marjă largă de apreciere în ceea ce

privește măsurile generale de strategie economică sau socială (

ibidem

).

Curtea consideră că, atunci când este formulată o cerere privind lipsa

accesului în

clădiri publice în contextul dreptului la respectarea vieții private

și de familie, statului ar trebui să i se acorde o marjă de apreciere la fel de

largă. Cu toate acestea, întrucât Convenția este

în primul rând un sistem de

protecție a drepturilor omului, Curtea trebuie să țină cont de condițiile în

schimbare din statele contractante și să răspundă, de exemplu, la orice

consens nou cu privire la standardele care trebuie atinse (a se vedea

Enver

Ș

a

hin

, pct. 55, și

Glor

, pct. 75, ambele citate anterior).

59.

În cauzele anterioare care priveau drepturile persoanelor cu dizabilități,

Curtea, făcând trimitere la CDPD, a constatat că art. 14 din Convenție trebuia

interpretat în lumina cerințelor acestor texte privind „adaptarea rezonabilă” –

înțeleasă ca fiind „modificările și ajustările necesare și adecvate, care nu

impun un efort disproporționat sau nejustifica

t atunci când este necesar

într-un caz particular, pe

ntru a permite persoanelor cu dizabilități să se bucure

ori să își exercite, în condiții de egalitate cu ceilalți, toate drepturile și

libertățile fundamentale ale omului” (art. 2 din CDPD, a se vedea supra, pct.

16

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

2

5

).

O astfel de adaptare rezonabilă contribuie la corectarea inegalităților de

fapt nejustificate și care, prin urmare, constituie discriminare (a se vedea

Çam

, pct.

65, și

Toplak și Mrak

, pct. 114, ambele citate anterior). Curtea

constată că aceste considerente se aplică în mod egal participării persoanelor

cu dizabilități la viața socială și culturală. Observă, în acest sens, că art. 30

din CDPD impune în mod explicit statelor părți să garanteze persoanelo

r cu

dizabilități posibilitatea de a participa în condiții de egalitate cu ceilalți la

viața culturală (supra, pc

t.

25).

(b) Aplicarea

acestor principii în prezenta cauz

ă

(i)

Stabilirea cadrului evaluării

60.

De la început, Curtea consideră că prezenta cauză trebuie examinată

din punctul de vedere al întrebării dacă autoritățile naționale au respectat sau

nu obligația pozitivă de a adopta măsuri adecvate pentru a

-i permite

reclamantului, a cărui mobilitate este afectată de dizabilități, să își exercite

dreptul la viață privată în mod egal cu ceilalți. Prin urmare, ținând seama de

situația de fapt din speță, Curtea precizează că, pentru a face această evaluare,

criteriul care trebuie aplicat se limitează la a examina dacă statul a făcut

„modificările și ajustările necesare și adecvate” pentru a adapta și facilita

accesul persoanelor cu dizabilități, precum reclamantul, care, în același timp

,

nu au impus statului „un efort disproporționat sau nejustificat” (supra, pct.

59).

ea consideră că lipsa accesibilității

la clădirile în cauză era de natură să afecteze dreptul reclamantului la

dezvoltarea personală și dreptul acestuia de a stabili și dezvolta relații cu alte

persoane și cu exteriorul (supra, pc

t.

44-

4

6

).

Astfel cum a reținut Curtea în

Guberina

(citată anterior, pct. 92), prin respectarea cerințelor prevăzute în

CDPD, statul pârât s-

a angajat să ia în considerare principiile sale relevante,

precum

adaptarea rezonabilă, accesibilitatea și nediscriminarea persoanelor

cu dizabilități în ceea ce privește participarea deplină și egală a acestora la

toate aspectele vieții sociale (supra, pc

t.

25-

27).

Prin urmare, Curtea va evalua

în continuare dacă statul pârât și

-

a îndeplinit obligația de a adapta accesul

reclamantului, în ca

litate de persoană cu dizabilități, pentru a corecta

inegalitățile de fapt, aplicând criteriul astfel cum s

-a subliniat mai sus (supra,

pc

t. 60).

(ii)

Analiza Curții

62.

Curtea observă că, în hotărârile pronunțate în cauza reclamantului,

instanțele interne nu au recunoscut și nu au evaluat în mod explicit drepturile

ș

i interesele reclamantului aflate în joc, ci s-

au pronunțat în schimb în cauză

în principal pe baza puterii de apreciere acordate administrațiilor municipale

în alocarea fondurilor și în stabilirea priorităților pentru proiectele acestora.

În consecință, în evaluarea fondului cauzei, Curtea nu beneficiază de o

17

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

evaluare pr

ealabilă din partea instanțelor naționale în ceea ce privește punerea

în balanță a intereselor concurente și dacă au fost luate suficiente măsuri

pentru a răspunde nevoilor de accesibilitate ale persoanelor cu dizabilități,

inclusiv ale reclamantului.

63.

Cu toate acestea, ținând seama de natura și de întinderea limitată a

aprecierii sale, astfel cum este descrisă mai sus, și de marja largă de apreciere

a statului (supra, pc

t. 58-

5

9

),

Curtea nu este convinsă că lipsa accesului la

clădirile în discuție constituie o incapacitate discriminatorie a statului pârât

de a lua suficiente măsuri pentru a corecta inegalitățile factuale, p

entru a

permite reclamantului să își exercite dreptul la viață privată în mod egal cu

ceilalți. În această privință, Curtea constată că se pare că au fost depuse

eforturi considerabile pentru îmbunătățirea accesibilității la clădirile

publice

și la clădirile cu funcții publice în Reykjanesbær, în urma rezoluției

parlamentare din 2011 (supra, pc

t. 18).

Luând o decizie cu privire la aceste

îmbunătățiri, administrația municipală a acordat prioritate îmbunătățirii

accesibilității instituțiilor educaționale și sportive, ceea ce nu reprezintă nici

o strategie arbitrară, nici nerezonabilă de prioritizare, având în vedere de

asemenea accentul pus de Curte pe accesul la

educație și la instituțiile

educaționale în jurisprudența sa (a se vedea

Enver Șahin

și

Çam

, ambele citat

e

anterior). Îmbunătățirile ulterioare în materie de accesibilitate care au fost

realizate între timp, deși nu sunt decisive pentru evaluarea prezentei cauze

(supra, pct.

31

),

demonstrează totuși un angajament general de a depune

eforturi pentru realizarea treptată a accesului universal, în conformitate cu

documentele in

ternaționale relevante (supra, pct.

22

și

2

7

).

Curtea acceptă

astfel că, în circumstanțele cauzei, a impune o condiție statului, în temeiul

Convenției, de a adopta măsuri suplimentare ar fi însemnat impunerea unui

„efort disproporționat sau nejustificat” asupra statului în contextul

obligațiilor sale pozitive stabilite de jurisprudența Curții (supra, pc

t.

59) de

a

răspunde în mod rezonabil nevoilor reclamantului.

64.

Prin urmare, în concluzie, Curtea constată că statul pârât și

Reykjanesbær au luat măsuri considerabile pentru a evalua și aborda nevoile

de accesibilitate în ceea ce privește clădirile publice, în limitele bugetului

disponibil și având în vedere protecția patrimoniului cultural al clădirilor în

cauză (supra, pct.

51-

52).

Curtea

reamintește că domeniul de aplicare al

evaluării sale s

-

a limitat la întrebarea dacă statul pârât și

-a respectat

obligațiile pozitive prin adoptarea unor măsuri suficiente pentru corectarea

inegalităților factuale care afectează exercitarea egală a dreptului la viață

privată al reclamantului. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere

măsurile deja adoptate, Curtea concluzionează că reclamantul nu a fost

discriminat în exercitarea dreptului său la respectarea vieții private.

65.

Prin urmare, nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție.

18

HOTĂRÂREA ARNAR

HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.

Declară

, în unanimitate, admisibil capătul de cerere formulat în temeiul

art. 14 coroborat cu art. 8;

2.

H

otărăște

, cu șase voturi la unu, că nu a fost încălcat art.

14 coroborat cu

art.

8 din Convenție;

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 31 mai 2022, în

conformitate cu art. 77 §

2 și § 3 din Regulamentul Curții.

Olga Chernishova

Georges Ravaran

i

Grefier adjunct de

secție

Președinte

În conformitate cu art.

45 §

2 din Convenție și art.

74 § 2

din

Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a

domnului judecător Zünd.

G.R.

O.C.

19

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI – OPINIE SEPARATĂ

OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR ZÜND

1.

Deși suntem pe deplin de acord cu

aplicabilitatea art. 14 coroborat cu

art. 8 în cauza în discuție, nu putem împărtăși opinia majorității că nu a exista

t

nicio încălcare a acestor dispoziții.

jos și utilizează un scaun

cu rotile, nu a avut

acces în două clădiri publice, una dintre acestea

fiind

principalul centru cultural și artistic al administrației municipale, cealaltă un

centru pentru tineret, în care sala este închiriată pentru activități și evenimente

(pct. 6, 7, 44 și 48 din hotărâre

). Prin urmare, reclamantul a fost împiedicat

să participe la principalele evenimente culturale și sociale ale administrației

municipale (pct. 48).

clădirile publice, în contextul dreptului la respectarea

vieții private, încalcă interdicția discriminării atunci când autoritățile nu își

îndeplinesc obligația pozitivă de a lua măsurile adecvate pentru a permite

reclamantului să ia parte în mod egal cu ceilalți la viața culturală și socială

(pct. 59 și 60 din hotărâre). Această obligație pozitivă este încălcată atunci

când statul se abține de la a efectua „modificările și ajustările necesare și

adecvate” pentru a răspunde și a facilita accesul persoanelor cu dizabilități,

fără a impune statului „un efort disproporționat sau nejustificat” (

pct. 60).

4.

Desigur, este nevoie de timp pentru a elabora planuri și pentru a

îmbunătăți în permanență accesul persoanelor aflate în scaune cu

rotile în

clădirile publice. Din acest motiv, statului i se acordă o marjă largă de

apreciere (pct. 58 din hotărâre), care face totuși obiectul examinării Curții.

Examinarea Curții presupune că adaptările clădirilor

necesare sunt planificate

și că sunt calculate sau estimate costurile aferente. În plus, Guvernul ar trebui

să indice dacă și în ce marjă de timp pot fi realizate îmbunătățirile necesare.

Fără o astfel de bază, este imposibil să se precizeze dacă marja de apreciere,

chiar și una extinsă, a fost sau nu încălcată.

să se

reamint

ească faptul că instanțele

interne trebuie să prezi

nte motive suficient de detaliate pentru deciziile lor, în

special

pentru a permite Curții să

efectueze controlul european care i-a fost

încredințat

[a se vedea, între altele,

X împotriva Letoniei

(MC), nr.

27853/09

,

pct.

107, CEDO 2013, și

El Ghatet împotriva Elveției

, nr.

56971/10,

pct. 47,

8 noiembrie 2016]. Aceasta presupune o evaluare aprofundată a situației

personale a reclamantului

, o atentă punere în balanță a intereselor concurente

ș

i luarea în considerare a criteriilor stabilite în jurisprude

nța sa (a se vedea

Ndidi împotriva Regatului Unit

, nr. 41215/14, pct. 76, 14 septembrie 2017).

6.

Revenind la prezenta cauză, în cadrul procedurii interne a fost elaborat

un raport privind elemente specifice ale accesibilității clădirilor (pct. 10 din

hotă

râre). Dar

nici instanțele naționale, nici Guvernul nu au prezentat motive

pentru care îmbunătățirea situației nu a avut loc încă sau până la ce dată este

planificată o astfel de îmbunătățire. De asemenea, nu au fost prezentate

informații cu privire la costurile necesare și nici la costurile potențiale lega

te

20

HOTĂRÂREA ARNAR HELGI LÁRUSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI – OPINIE SEPARATĂ

de fondurile publice disponibile și de posibilitățile financiare ale

administrației municipale.

7.

În cursul procedurilor interne, instanțele au făcut trimitere la separarea

puterilor și au considerat că administrația municipală era singura autoritate

cu competența de a decide cu privire la îmbunătățirea accesului

în

clădiri (pct.

11 și 15 din hotărâre). În domeniul drepturilor prevăzute de Convenție și în

special al cerințelor privind accesul autonom ș

i nediscriminatoriu al

persoanelor cu dizabilități

în

clădirile publice, o astfel de trimitere în alb la

alte autorități fără a fi evaluată de instanțe este insuficientă [a se vedea,

a

contrario

,

Glaisen împotriva Elveției

(dec.), nr. 40447/13, pct. 53, 25 iunie

2019], în care

Curtea a considerat că Curtea Supremă Federală a prezentat

motive suficiente pentru a explica de ce situația cu care se confrunta

reclamantul nu era suficient de gravă pentru a intra în sfera conceptu

lui de

discriminare.

Ca atare, constatarea instanțelor interne încalcă art. 14

coroborat cu art. 8 doar din motive procedurale.

8.

În plus, există motive întemeiate să se presupună că statul pârât nu a luat

suficiente măsuri pentru a remedia cauzele struct

urale tangibile ale

inegalității, pentru a permite reclamantului să își exercite dreptul la viață

privată în mod egal cu ceilalți. Una dintre clădiri a fost „renovată la scară

largă” între 2006 și 2014 (pct. 6 din hotărâre). Nu se oferă nicio explicație cu

privire la motivul pentru care, cu această ocazie, accesul persoanelor cu

dizabilități nu a fost îmbunătățit. Pe de altă parte, au trecut câțiva ani de la

introducerea, în 2015, a acțiunii civile de către reclamant pentru a contesta

lipsa accesului pentru

persoanele cu scaune cu rotile. Deși administrația

municipală a acordat prioritate îmbunătățirii accesibilității centrelo

r

educaționale și sportive (supra, pct. 63), ar fi fost suficient timp pentru a

îmbunătăți accesul

în

clădirile publice care găzduiesc centre artistice și

culturale, care pot fi descrise, în orice caz, ca fiind importante în mod similar

(a se vedea,

mutatis mutandi

s

,

Glaisen

, citată anterior, pct. 48, în care

Curtea

nu a exclus posibilitatea ca pentru reclamant, care era paraplegic, im

po

rtanța

mersului la cinema să nu se limiteze doar la vizionarea unui film pe care ar fi

putut în schimb să

-

l vadă acasă, ci să implice, de asemenea, interacțiunea cu

alte persoane).

încălcări a art. 14 coroborat cu art. 8.

21