SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ÖNAL ȘI ALTELE c. TURCIA (Cercetarea nr. 20950/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 iunie 2022 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Önal și alte cauze c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președinte, Pauliine Koskelo, Gilberto Felici, judecători, și din grefierul Hasan Bakć, grefier de secțiune Având în vedere cererea (n 20950/10) adresată împotriva Republicii Turcia și din care nouă resortisanți ai acestui stat ( La 30 martie 2010, în temeiul articolului, Curtea a sesizat Curtea la data de 30 martie 2010, în temeiul articolului, Dursun Önal, Sariye Önal, Mustafa Nükrettin Önal, Nurullah Nail Önal, Șerafettin Önal, Șükran Özbahçeli, Semiha Dö 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 1 și să declare cererea inadmisibilă pentru surplus, Având în vedere observațiile părților, După ce a deliberat în camera Consiliului la 17 mai 2022, se retrage hotărârea aici, adoptat la această dată Prezenta cerere se referă la ocupația de teren a reclamanților de către autoritățile militare (zona de securitate militară) fără a se fi pus în aplicare o procedură de expropriere și fără a li s-a acordat nici un drept. Reclamanții sunt coproprietari ai unui teren de 6 073,51 situat la Oltu (Erzurum). Terenul este înregistrat în registrul funciar sub numărul de parcelă 11 al insulei 111. În 1987, comanda armatei terestre a făcut parte din decizia sa de a interzice construcțiile în zona de securitate militară. El a adăugat că vânzarea terenurilor situate în această zonă era supusă autorizării. O adnotare indicând faptul că terenul reclamanților era situat în zona de securitate militară a fost adăugat în registrul funciar. În 1989, o bombă a explodat în zona în cauză, ceea ce a dus la moartea unui copil, iar zona a fost înconjurată de sârmă ghimpată. În 1999, a fost eliminată adnotarea introdusă în registrul funciar din 1987, o nouă adnotare conform căreia se interzicea vânzarea către străini a terenurilor situate în zona de securitate militară. Această mențiune a fost ulterior eliminată din registrul funciar. În 2000, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului de Mare Instanță pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza exproprierii de facto a terenului lor de către autoritățile militare și au obținut câștig de cauză. Pe baza unei expertize pe care o deținea, Tribunalul a considerat că terenul în litigiu era situat în zona de securitate militară din 1987, că autoritățile militare construiseră clădiri administrative și posturi de supraveghere în zona respectivă, că căile principale și secundare de acces erau închise și că construcția și activitățile agricole erau interzise în zona respectivă. În consecință, pe baza raportului de competență, el a considerat că reclamanții aveau dreptul la o indemnizație în schimbul înscrierii terenului în litigiu în numele Trezoreriei. Curtea de Casație a pronunțat apoi hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță. Ea a considerat că conducerea administrației asupra bunului nu era definitivă. Statuând la rejudecare, Tribunalul de Mare Instanță și-a confirmat hotărârea inițială. El a considerat că administrația sa a fost foarte adecvată terenul care era proprietatea reclamanților. 10. Curtea de Casație Civilă din cadrul Curții de Casație a pronunțat această hotărâre. Aceasta consideră că a existat, într-adevăr, o conducere a administrației asupra binelui, dar aceaceasta a fost provizorie și că, prin urmare, nu putea fi vorba de o privare de proprietate de natură să conducă la o constatare de expropriere. 11. Tribunalul de Mare Instanță s-a conformat la Tribunalul de Primă Instanță al Adunării Plenare Civile a Curții de Casație și i-a exonerat pe reclamanți de cererea lor. S-a considerat că condițiile de expropriere pentru expropriere de facto nu erau întrunite. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație. 12. În 2004, reclamanții au introdus o acțiune în încetare a tulburării și au depus o cerere de despăgubire corespunzătoare valorii chiriei pe care nu au putut să o plătească din cauza ocupației terenului lor de către administrație. 13. Pe baza unei expertize pe care o deținea, instanța le-a acordat reclamanților. El a considerat că acestea din urmă nu puteau dispune în mod liber de proprietatea lor, deoarece terenul în litigiu era situat în zona de securitate militară și a observat că părțile interesate nu puteau, în special, să construiască pe terenul lor, chiar dacă acesta prezenta caracteristicile unui teren de construit. Acesta concluzionează că reclamanții au suferit un prejudiciu din cauza restricțiilor impuse de autoritățile militare pe teritoriul lor. 14. Sesizarea cauzei, Adunarea Plenară Civilă a Curții de Casație a statuat că zona în cauză era clasificată în zonă militară și era înconjurată de sârmă ghimpată, că construcțiile erau interzise acolo, că căile principale și secundare de acces erau tăiate și că, prin urmare, proprietarii terenurilor situate în această zonă nu puteau dispune liber de proprietatea lor atâta timp cât această situație provizorie se menținea. Dosarul a fost trimis Tribunalului de Mare Instanță pentru a calcula suma la care au dreptul reclamanții. 15. În fața acestei jurisdicții, părțile interesate au susținut că controlul administrației pe teren a fost stabilit și că acesta îi revenea judecătorului pur și simplu să facă uz de competențele sale generale și să ia orice măsură adecvată pentru a-i furniza, prin mijloace legale, elementele de natură să-i permită să-și formeze convingerea, în special prin obligația administrației competente de a produce orice document care ar putea oferi o evaluare a valorii reale a prejudiciului lor. 16. În 2008, instanța i-a decăzut pe reclamanți din cererea lor pe motiv că nu au putut să prezinte nici dovada începerii datei de ocupație a terenului lor de către administrație, nici cea a valorii prejudiciului pe care îl pretindeau a fi suferit. 17. Această hotărâre a devenit definitivă la 30 septembrie 2009 prin hotărârea Curții de Casație care a confirmat acest lucru (hotărâre de confirmare). Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta proprietatea, reproșând administrației că și-au ocupat teritoriul fără ca aceasta să le fi plătit orice despăgubiri și fără a se fi luat o decizie de expropriere în mod corespunzător. Ei văd în circumstanțele cauzei o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. LEAPPRECIAȚIA CURȚII 19. În ceea ce privește admisibilitatea cererii, Curtea constată, pe de o parte, că reclamantul Șerafettin Önal a decedat înainte de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții, și anume la 13 februarie 2006, și, pe de altă parte, la momentul introducerii acesteia, dosarul nu conținea nicio putere acordată Da de către moștenitorii de la mai multe persoane care își exprimă dorința de a introduce o cale de atac în fața Curții în numele lor. 20. În lipsa unei explicații convingătoare din partea dlui Da Prin urmare, Curtea a fost indusă în eroare de comportamentul avocatului defunctului, care a sugerat că Șerafettin Önal era încă în viață în momentul introducerii cererii. 22. Prin urmare, această situație se analizează într-un abuz de dreptul la acțiune individuală în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. 23. În ceea ce privește Sariye Önal și Dursun Önal, Curtea arată că au decedat după ce au depus cererea, și anume la 5 iulie 2011 și, respectiv, la 21 mai 2020, și că nimeni nu și-a exprimat dorința de a continua procedura în numele lor. Prin urmare, Curtea consideră că eventualii moștenitori ai defuncților nu intenționează să mențină cererea în sensul articolului (a) din convenție. 24. În ceea ce privește ceilalți reclamanți, și anume Mustafa Nükrettin Önal, Nurullah Nail Önal, Șükran Özbahçeli, Semiha Dö Prin urmare, nu se poate concluziona că părțile interesate au abuzat de dreptul lor individual de recurs în speță. 25. Curtea respinge, de asemenea, excepția preliminară invocată de guvern în ceea ce privește calitatea de victimă a reclamanților. 26. În plus, Curtea consideră că părțile interesate au exercitat toate căile de drept pe care le oferea sistemul juridic turc pentru a-și exercita drepturile. Reclamanții care au sesizat Curtea după ce au epuizat căile de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive nu au întârziat. 27. Constatând că obiecțiunile reclamanților nu sunt în mod vădit nefondate sau inadmisibile pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din convenție, Curtea le declară admisibile. 28. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă privind structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cele trei standarde distincte pe care această dispoziție le conține și în condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură de expropriere (a se vedea, printre altele, Visti Õš și Perepjolkins c. Letonia [GC], nr. 71243/01, §§ 93-94, 25 octombrie 2012 29. Curtea a statuat deja că practica de proprietate de fapt care permitea administrației să treacă dincolo de normele privind proprietatea formală îi expunea pe justițiabili la riscul unui rezultat imprevizibil și arbitrar și că această practică nu era capabilă să asigure un grad suficient de certitudine juridică și nu putea constitui o alternativă la o expropriere în mod corespunzător ( Scordino c. Italia (n , n 43662/98, § 89, 17 mai 2005, Guiso Gallisay c. Italia, n 58858/00, § 87, 8 decembrie 2005, Sarnaca și Dilaver c. Turcia, n 11765/05, § 43, 27 mai 2010, și Halil Göçmen c. Turcia, n 24883/07, § 32, 12 noiembrie 2013). 30. Curtea amintește că a trebuit deja să cunoască o cauză referitoare la fapte și obiecții similare referitoare la aceeași zonă de securitate militară. În această cauză (Yavuz Özden c. Turcia, n 21371/10, 14 septembrie 2021), Curtea a considerat că administrația sa a fost în mod corespunzător terenul lui M. Özden, chiar și pentru o perioadă de timp provizorie, a fost privat de proprietatea sa ca urmare a ocuparii terenului său de către administrație în perioada în litigiu, numai în cazul în care titlul de M. Özden cu privire la bunul în cauză nu a fost niciodată anulat în mod oficial, la mai mult decât a fost găsit de fapt privat de toate prerogativele care au fost legate de acesta pentru o perioadă indefinită și, prin urmare, nu a avut perspective concrete cu privire la sfârșitul acestei perioade, și, în cele din urmă, Curtea a considerat, pe de o parte, că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală a terenului în detrimentul domnului. Özden și, pe de altă parte, că această interferență în litigiu nu era compatibilă cu principiul legalității și că aceasta încălcase dreptul reclamantului la respectarea proprietăților sale. În cele din urmă, Comisia a considerat că cadrul juridic instituit de statul membru respectiv nu oferea în mod corespunzător un mecanism care să-i permită să respecte drepturile garantate de art. 1 din Protocolul nr. 31. În speță, Curtea ajunge la aceeași concluzie. Într-adevăr, aceasta nu face trimitere la niciun element sau argument care să îi permită să plece de la concluziile la care a ajuns în cauza Yavuz Özden (citată mai întâi). 32. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 34. Curtea arată că, în circumstanțele cauzei, evaluarea prejudiciului suferit de reclamanți este complexă și că nu dispune de toate instrumentele care să îi permită în mod rezonabil să soluționeze această problemă. 35. Kaynar și altele, cum ar fi Turcia 21104/06 și alte două, 7 mai 2019), și: în speță, organismele naționale sunt cel mai bine plasate pentru a evalua prejudiciul suferit de părțile interesate și că acestea dispun de mijloace juridice și tehnice adecvate pentru a pune capăt unei încălcări a Convenției și pentru a elimina consecințele acesteia, Curtea decide să retrimite problema reparării prejudiciului la comisia de soluționare a litigiilor. 36. Prin urmare, partea din litigiu referitoare la problema aplicării articolului 41 din convenție trebuie eliminată din rol. Prin aceste motive, Curtea, în L. UNANIMITATE, afirmă că cererea este abuzivă în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și o declară inadmisibilă în măsura în care privește Șerafettin Önal decide să șteargă cererea de rol cu condiția ca aceasta să se refere la Sariye Önal și Dursun Önal Declară cererea admisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție. Decide să șteargă din rol partea din litigiu referitoare la problema aplicării articolului 41 din Convenție. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 7 iunie 2022, în aplicarea articolului 2 și a articolului 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bak 1944 turc Erzurum Saliha ATEȘDENYILMAZ 1948 turc Erzurum Semiha DÖ
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ÖNAL ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
20950/10)
ARRÊT
7 juin 2022
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Önal et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Egidijus Kūris,
président,
Pauliine Koskelo,
Gilberto Felici,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier
de section
,
Vu la requête (n
o
20950/10) dirigée contre la République de Turquie et dont neuf ressortissants de cet État («
les requérants
»), Dursun Önal, Sariye Önal, Mustafa Nükrettin Önal, Nurullah Nail Önal, Șerafettin Önal, Șükran Özbahçeli, Semiha Döğer, Sonerhan Önal et Saliha Ateșdenyılmaz – la liste des requérants et les précisions pertinentes figurent dans le tableau joint en annexe, ont saisi la Cour le 30 mars 2010 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Vu la décision de porter à la connaissance du gouvernement turc («
le
Gouvernement
»), représenté par
son agent, M.
Hacı Ali Açıkgül,
Chef du service des droits de l’homme au ministère de la Justice de Turquie, le grief formulé sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,
Vu les observations des parties,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 mai 2022,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
La présente requête porte sur l’occupation du terrain des requérants par les autorités militaires (zone de sécurité militaire) sans qu’une procédure d’expropriation ait été mise en œuvre et sans qu’une indemnité leur ait été octroyée.
2.
Les requérants sont copropriétaires d’un terrain de 6
073,51
m
2
situé à Oltu (Erzurum). Le terrain est enregistré dans le registre foncier sous le numéro de parcelle 11 de l’îlot 111.
3.
En 1987, le commandement de l’armée de terre fit part à la mairie d’Oltu de sa décision d’interdire les constructions dans la zone de sécurité militaire. Il ajouta que la vente des terrains situés dans cette zone était soumise à autorisation. Une annotation indiquant que le terrain des requérants était situé dans la zone de sécurité militaire fut ajoutée dans le registre foncier.
4.
En 1989, une bombe explosa dans la zone concernée, causant notamment le décès d’un enfant. La zone fut alors entourée de barbelés.
5.
En 1999, l’annotation portée dans le registre foncier en 1987 fut supprimée. Une nouvelle annotation selon laquelle il était interdit de vendre aux étrangers les terrains situés dans la zone de sécurité militaire fut ajoutée. Cette mention fut par la suite supprimée du registre foncier.
6.
En 2000, les requérants introduisirent une action en dommages et intérêts devant le tribunal de grande instance en vue d’obtenir réparation du préjudice qu’ils disaient avoir subi à cause l’expropriation de fait de leur terrain par les autorités militaires.
7.
Ils obtinrent gain de cause. Sur la base d’une expertise qu’il avait ordonnée, le tribunal considéra que le terrain litigieux était situé dans la zone de sécurité militaire depuis 1987, que les autorités militaires y avaient construit des bâtiments administratifs et des postes de surveillance, que les voies d’accès principales et secondaires étaient fermées et que la construction ainsi que les activités agricoles étaient interdites dans cette zone. En conséquence, se fondant sur le rapport d’expertise, il jugea que les requérants avaient droit à une indemnité en contrepartie de l’inscription du terrain litigieux au nom du Trésor.
8.
La Cour de cassation cassa ensuite le jugement rendu par la juridiction de première instance. Elle estima que la mainmise de l’administration sur le bien litigieux n’était pas définitive.
9.
Statuant sur renvoi, le tribunal de grande instance confirma son jugement initial. Il considéra que l’administration s’était bien approprié le terrain qui était la propriété des requérants.
10.
L’assemblée plénière civile de la Cour de cassation cassa ce jugement. Elle estima qu’il y avait certes une mainmise de l’administration sur le bien litigieux mais que celle-ci était provisoire et que, par conséquent, il ne pouvait être question d’une privation de propriété de nature à conduire à un constat d’expropriation.
11.
Le tribunal de grande instance se conforma à l’arrêt de l’assemblée plénière civile de la Cour de cassation et débouta les requérants de leur demande. Il estima que les conditions d’indemnisation pour expropriation de fait n’étaient pas réunies. Ce jugement fut confirmé par la Cour de cassation.
12.
En 2004, les requérants intentèrent devant le tribunal de grande instance une action en cessation du trouble et soumirent une demande en indemnisation correspondant au montant des loyers qu’ils n’avaient pas pu percevoir en raison de l’occupation de leur terrain par l’administration.
13.
Sur la base d’une expertise qu’il avait ordonnée, le tribunal donna gain de cause aux requérants. Il considéra que ces derniers ne pouvaient pas disposer librement de leur bien puisque le terrain litigieux était situé dans la zone de sécurité militaire. Il observa que les intéressés ne pouvaient notamment pas construire sur leur terrain alors même que celui-ci présentait les caractéristiques d’un terrain à bâtir. Il conclut que les requérants avaient subi un préjudice en raison de la restriction apportée par les autorités militaires à l’usage de leur terrain.
14.
Saisie de l’affaire, l’assemblée plénière civile de la Cour de cassation releva que la zone en question était classée en zone militaire et était entourée de barbelés, que les constructions y étaient interdites, que les voies d’accès principales et secondaires étaient coupées et que par conséquent les propriétaires des terrains situés dans cette zone ne pouvaient pas librement disposer de leur bien tant que cette situation provisoire perdurerait. Le dossier fut renvoyé au tribunal de grande instance pour le calcul du montant de l’indemnité à laquelle les requérants avaient droit.
15.
Devant cette juridiction, les intéressés soutinrent que la mainmise de l’administration sur leur terrain avait été établie et qu’il revenait simplement au juge de faire usage de ses pouvoirs généraux d’instruction et de prendre toute mesure propre à lui procurer, par les voies légales, les éléments de nature à lui permettre de former sa conviction, en particulier en exigeant de l’administration compétente la production de tout document susceptible de fournir une évaluation du montant réel de leur préjudice.
16.
En 2008, le tribunal débouta les requérants de leur demande au motif qu’ils n’avaient pu apporter ni la preuve du début de la date d’occupation de leur terrain par l’administration ni celle du montant du préjudice qu’ils alléguaient avoir subi.
17.
Ce jugement devint définitif le 30 septembre 2009 par l’arrêt de la Cour de cassation qui le confirma (arrêt confirmatif).
18.
Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leur bien, reprochant à l’administration d’avoir occupé leur terrain sans que celle-ci leur ait versé la moindre indemnité et sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme ait été prise. Ils voient dans les circonstances de la cause une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
19.
Concernant la recevabilité de la requête, la Cour observe d’une part que le requérant Șerafettin Önal est décédé avant l’introduction de la requête devant la Cour, à savoir le 13 février 2006, et d’autre part qu’au moment de l’introduction de celle-ci, le dossier ne contenait aucun pouvoir donné à
M
e
Dağașan
par les héritiers de l’intéressé exprimant leur souhait d’introduire une requête devant la Cour en leur nom.
20.
En l’absence d’une explication convaincante de la part de M
e
Dağașan, la Cour en déduit que rien n’indique que Șerafettin Önal ait eu l’intention d’introduire une requête devant la Cour.
21.
Aussi la Cour a-t-elle été induite en erreur par le comportement de l’avocat du défunt, lequel a laissé croire que Șerafettin Önal était encore en vie au moment de l’introduction de la requête.
22.
Dès lors, cette situation s’analyse en un abus du droit de recours individuel au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention.
23.
Concernant Sariye Önal et Dursun Önal, la Cour relève qu’ils sont décédés après l’introduction de leur requête, à savoir respectivement le 5
juillet 2011 et le 21 mai 2020, et que nul
n’a manifesté la volonté de poursuivre
la procédure en leur nom. Partant, elle considère que les éventuels héritiers des défunts n’entendent pas maintenir la requête au sens de l’article
37
§
1
a) de la Convention.
24.
S’agissant des autres requérants, à savoir Mustafa Nükrettin Önal, Nurullah Nail Önal, Șükran Özbahçeli, Semiha Döğer, Sonerhan Önal et Saliha Ateșdenyılmaz, la Cour observe qu’ils ont fourni des informations complètes sur leurs griefs et qu’elle possède les éléments essentiels à l’examen de l’affaire. On ne saurait dès lors conclure que les intéressés ont abusé de leur droit de recours individuel en l’espèce.
25.
La Cour rejette également l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement relativement à la qualité de victime des requérants.
26.
Elle considère en outre que les
intéressés
ont exercé toutes les voies de droit que leur offrait le système juridique turc pour faire valoir leurs droits. Les requérants ayant saisi la Cour après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive, la requête n’est pas frappée de tardiveté.
27.
Constatant que les griefs des requérants ne sont pas manifestement mal fondés ni irrecevables pour un autre motif visé à l’article
35 de la Convention, la Cour les déclare recevables.
28.
Concernant le fond de l’affaire, la Cour renvoie à sa jurisprudence constante relative à la structure de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, aux trois normes distinctes que cette disposition contient et aux conditions qu’une mesure d’expropriation doit remplir (voir, parmi beaucoup d’autres,
Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie
[GC], n
o
71243/01, §§
93-94, 25
octobre 2012
).
29.
La Cour a déjà jugé que la pratique de l’expropriation de fait permettant à l’administration de passer outre les règles de l’expropriation formelle exposait les justiciables au risque d’un résultat imprévisible et arbitraire et
que cette pratique
n’était pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique ni ne saurait constituer une alternative à une expropriation en bonne et due forme (
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, § 89, 17
mai 2005,
Guiso
‑
Gallisay c. Italie
, n
o
58858/00, § 87, 8 décembre 2005,
Sarıca et Dilaver c. Turquie
, n
o
11765/05, § 43, 27 mai 2010, et
Halil Göçmen c.
Turquie
, n
o
24883/07, § 32, 12 novembre 2013).
30.
La Cour rappelle avoir déjà eu à connaître d’une affaire portant sur des faits et griefs similaires concernant la même zone de sécurité militaire. Dans cette affaire (
Yavuz Özden c. Turquie
, n
o
21371/10, 14
septembre 2021), elle a considéré que l’administration s’était bien approprié le terrain de M.
Özden, fût-ce pour une durée provisoire, que l’intéressé avait été privé de son bien du fait de l’occupation de son terrain par l’administration pendant la période litigieuse, que si le titre de M. Özden sur le bien en question n’avait jamais été formellement annulé, l’intéressé s’était tout de même trouvé de fait privé de toutes les prérogatives qui y étaient attachées pendant une période indéfinie et n’avait donc aucune perspective concrète quant à la fin de cette période, et
enfin
que le Gouvernement n’avait invoqué aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l’absence d’indemnisation face à cette situation continue.
Au vu
de ces considérations, la Cour a estimé, d’une part, que la situation en cause avait permis à l’administration de tirer parti d’une occupation illégale du terrain au détriment de M. Özden et, d’autre part, que cette ingérence litigieuse n’était pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle avait enfreint le droit du requérant au respect de ses biens. Enfin, elle a jugé que le cadre légal mis en place par l’État n’avait pas offert à l’intéressé un mécanisme lui permettant de faire respecter les droits que lui garantissait l’article
1 du Protocole n
o
1.
31.
En l’espèce, la Cour parvient au même constat. Elle ne relève en effet aucun élément ou argument lui permettant de se départir des conclusions auxquelles elle est parvenue dans l’arrêt
Yavuz Özden
(précité).
32.
Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
33.
Les requérants demandent 200
000 livres turques (TRY) au titre du dommage matériel qu’ils estiment avoir subi et 200
pour dommage
moral.
34.
La Cour relève que, dans les circonstances de la cause, l’évaluation du préjudice subi par les requérants est complexe et
qu’elle
ne dispose pas de tous les outils qui lui permettraient raisonnablement de régler cette question.
35.
Dès lors, se référant à l’arrêt
Kaynar et autres c.
Turquie
(n
os
21104/06 et 2 autres, 7 mai 2019), et estimant qu’en l’espèce les instances nationales sont les mieux placées pour évaluer le préjudice subi
par les intéressés
et qu’elles disposent de moyens juridiques et techniques adéquats pour mettre un terme à une violation de la Convention et en effacer les conséquences, la Cour décide de renvoyer la question de la réparation du dommage à la commission d’indemnisation.
36.
Il y a donc lieu de rayer du rôle la partie de l’affaire relative à la question de l’application de l’article 41 de la Convention.
Dit
que la requête est abusive au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et la déclare irrecevable pour autant qu’elle concerne Șerafettin Önal
;
Décide
de rayer la requête du rôle pour autant qu’elle concerne Sariye Önal et Dursun Önal
;
Déclare
la requête recevable pour le surplus
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
Décide
de rayer du rôle la partie de l’affaire relative à la question de l’application de l’article 41 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 juin 2022, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Hasan Bakırcı
Egidijus Kūris
Greffier
Président
Appendix
Liste des requérants
Requête n
o
20950/10
N
o
Prénom NOM
Année de naissance
Nationalité
Lieu de résidence
1.
Dursun ÖNAL
1944
turc
Erzurum
2.
Saliha ATEȘDENYILMAZ
1948
turque
Erzurum
3.
Semiha DÖĞER
1948
turque
Erzurum
4.
1950
turc
Erzurum
5.
1958
turc
Erzurum
6.
Sariye ÖNAL
1930
turque
Erzurum
7.
Șerafettin ÖNAL
1931
turc
Erzurum
8.
Sonerhan ÖNAL
1965
turc
Erzurum
9.
Șükran ÖZBAHÇELİ
1959
turque
Erzurum