SECȚIUNEA A DOUA CONCLUZII VAROL ȘI ALTE C. TURCIA (Cercetarea nr. 21453/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 iunie 2022 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Varol și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președinte, Pauliine Koskelo, Gilberto Felici, judecători, și Hasan Bakurc grefier de secțiune Având în vedere cererea (n 21453/10) formulată împotriva Republicii Turcia și din care 13 resortisanți ai acestui stat ( Convenția privind drepturile omului, având în vedere decizia de a aduce la cunoștința guvernului turc ( După deliberarea sa în camera Consiliului la 17 mai 2022, Tribunalul a adoptat, la această dată, prezenta hotărâre se referă la ocupația de către autoritățile militare (zona de securitate militară) a terenurilor care aparțin reclamanților, fără a se pune în aplicare o procedură de expropriere și fără a li se acorda o despăgubire. sunt coproprietari ai a două terenuri situate în Oltu (Erzurum). Terenurile sunt înregistrate în registrul funciar sub următoarele numere de parcele 1 de la insulă 106 (4 839,46 m pardoseală 5 de la l'Ilot 106 (3 148,22 m În 1987, comanda armatei terestre a făcut parte din decizia sa de a interzice construcțiile în zona de securitate militară. El a adăugat că vânzarea terenurilor situate în această zonă era supusă autorizării. O adnotare indicând faptul că terenurile reclamanților erau situate în zona de securitate militară a fost adăugată în registrul funciar. În 1989, o bombă a explodat în zona în cauză, ceea ce a dus la decesul unui copil. Zona a fost apoi înconjurată de sârmă ghimpată. În 1999, lannotația purtată în registrul funciar în 1987 a fost eliminată. O nouă adnotare conform căreia era interzisă vânzarea către străini a terenurilor situate în zona de securitate militară a fost adăugată. Această mențiune a fost adăugată prin În 2000, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului de Mare Instanță pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autoritățile militare ca urmare a exproprierii de facto a terenurilor lor. Pe baza unei expertize pe care o deținea, Tribunalul a considerat că terenurile în cauză erau situate în zona de securitate militară din 1987, că autoritățile militare construiseră clădiri administrative și posturi de supraveghere în zona respectivă, că căile principale și secundare de acces erau închise și că construcția și activitățile agricole erau interzise în zona respectivă. În consecință, pe baza raportului de competență, el a considerat că reclamanții aveau dreptul la o indemnizație în schimbul înscrierii terenurilor în litigiu în numele Trezoreriei. Curtea de Casație a pronunțat apoi hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță. Ea a considerat că conducerea administrației asupra bunurilor nu era definitivă. Statuând la rejudecare, Tribunalul de Mare Instanță și-a confirmat hotărârea inițială. El a considerat că administrația sa a fost foarte potrivită pentru terenurile care erau proprietatea reclamanților. 10. Curtea de Casație Civilă din cadrul Curții de Casație a pronunțat această hotărâre. Aceasta consideră că a existat, într-adevăr, o conducere a administrației asupra bunurilor în cauză, dar aceaceasta a fost provizorie și, prin urmare, nu putea fi vorba de o privare de proprietate de natură să conducă la o constatare de expropriere. 11. Tribunalul de Mare Instanță s-a conformat la Tribunalul de Primă Instanță al Adunării Plenare Civile a Curții de Casație și i-a exonerat pe reclamanți de cererea lor. Se estimează că condițiile de expropriere pentru expropriere de facto nu au fost întrunite. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație. 12. În 2004, reclamanții au intentat în fața Tribunalul de Mare Instanță a depus o acțiune în încetare a tulburării și a depus o cerere de despăgubire corespunzătoare valorii chiriilor pe care nu le-au putut percepe din cauza ocupației terenurilor lor de către administrație. 13. Sesizarea cauzei, Adunarea Plenară Civilă a Curții de Casație, a arătat că zona în cauză era clasificată într-o zonă militară și era înconjurată de sârmă ghimpată, că construcțiile erau interzise acolo, că căile principale și secundare de acces erau tăiate și că, prin urmare, proprietarii terenurilor situate în această zonă nu puteau dispune în mod liber de proprietatea lor atâta timp cât această situație provizorie se menținea. Dosarul a fost trimis Tribunalului de Mare Instanță pentru a calcula suma la care au dreptul reclamanții. 14. În fața acestei jurisdicții, părțile interesate au susținut că controlul asupra administrației pe teritoriul lor fusese stabilit și că acesta îi revinea judecătorului pur și simplu să facă uz de competențele sale generale și să ia orice măsură adecvată pentru a-i furniza, prin mijloace legale, elementele de natură să-i permită să-și formeze convingerea, în special prin obligația administrației competente de a produce orice document care ar putea oferi o evaluare a valorii reale a prejudiciului lor. 15. În 2008, instanța i-a decăzut pe reclamanți din cererea lor pe motiv că nu au putut să prezinte nici dovada începerii datei de ocupație a terenului lor de către administrație, nici a valorii prejudiciului pe care îl pretindeau a fi suferit. 16. Această hotărâre a devenit definitivă la 30 septembrie 2009 prin hotărârea Curții de Casație care a confirmat acest lucru (hotărâre de confirmare 17. Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile, reproșându-se administrației că și-au ocupat teritoriul fără ca aceasta să le fi plătit orice despăgubiri și fără ca o decizie de expropriere în mod corespunzător să fi fost luată. Ei văd în circumstanțele cauzei o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. LEAPPRECIAȚIA CURȚII 18. În ceea ce privește admisibilitatea cererii, Curtea constată că reclamanții au furnizat informații complete cu privire la obiecțiunile lor și că deține elementele esențiale pentru examinarea cauzei. Prin urmare, nu se poate concluziona că persoanele interesate au abuzat de dreptul lor la o cale de atac individuală în speță 19. Curtea respinge, de asemenea, excepția preliminară ridicată de guvern în ceea ce privește calitatea de victimă a reclamanților. 20. În plus, Comisia consideră că părțile interesate au exercitat toate căile de drept pe care le-a oferit sistemul juridic turc pentru a-și exercita drepturile. Reclamanții care au sesizat Curtea după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive, nu sunt afectați de întârzieri. Constatând că obiecțiunile reclamanților nu sunt în mod vădit nefondate sau inadmisibile pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din convenție, Curtea le declară admisibile. 22. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă privind structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cele trei standarde distincte pe care această dispoziție le conține și în condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură de expropriere (a se vedea, printre altele, Visti Curtea a statuat deja că practica de proprietate de fapt care permitea administrației să treacă dincolo de normele privind proprietatea formală îi expunea pe justițiabili la riscul unui rezultat imprevizibil și arbitrar și că această practică nu era capabilă să asigure un grad suficient de certitudine juridică și nu putea constitui o alternativă la o expropriere în mod corespunzător ( Scordino c. Italia (n , n 43662/98, § 89, 17 mai 2005, Guiso Gallisay c. Italia, n 58858/00, § 87, 8 decembrie 2005, Sarnaca și Dilaver c. Turcia, n 11765/05, § 43, 27 mai 2010 și Halil Göçmen c. Turcia, n 24883/07, § 32, 12 noiembrie 2013). Curtea amintește că a trebuit deja să cunoască o cauză referitoare la fapte și obiecții similare referitoare la aceeași zonă de securitate militară. În această cauză (Yavuz Özden c. Turcia, n 21371/10, 14 septembrie 2021), Curtea a considerat că administrația sa a fost în mod corespunzător terenul lui M. Özden, chiar și pentru o perioadă de timp provizorie, a fost privat de proprietatea sa ca urmare a ocuparii terenului său de către administrație în perioada în litigiu, numai în cazul în care titlul de M. Özden cu privire la bunul în cauză nu a fost niciodată anulat în mod oficial, la mai mult de atât nu a fost găsit de fapt privat de toate prerogativele care au fost legate de acesta pentru o perioadă indefinită și, prin urmare, nu a avut nicio perspectivă concretă cu privire la sfârșitul acestei perioade și, în cele din urmă, nu a invocat nicio împrejurare excepțională pentru a justifica lipsa de despăgubiri în fața acestei situații continue. Având în vedere aceste considerații, Curtea a considerat, pe de o parte, că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală a terenului în detrimentul domnului Özden și, pe de altă parte, că această interferență în cauză nu era compatibilă cu principiul legalității și că încălcase dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. În cele din urmă, Comisia a considerat că cadrul juridic instituit de către statul membru nu a oferit un mecanism care să îi permită acestuia să respecte drepturile garantate la art. 1 din Protocolul nr. 25. În speță, Curtea ajunge la aceeași constatare. Într-adevăr, aceasta nu face trimitere la niciun element sau argument care să îi permită să plece de la concluziile la care a ajuns în hotărârea în cauză. Yavuz Özden (precedent). 26. În consecință, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE. Curtea arată că, în circumstanțele cauzei, evaluarea prejudiciului suferit de solicitanți este complexă și că Curtea nu dispune de toate instrumentele care să îi permită în mod rezonabil să soluționeze această problemă. 29. Prin urmare, se referă la hotărârea Kaynar și alte c. Turcia 21104/06 și alte două, 7 mai 2019), și: în speță, organismele naționale sunt cele mai în măsură să evalueze prejudiciul suferit de părțile interesate și dispun de mijloace juridice și tehnice adecvate pentru a pune capăt unei încălcări a Convenției și pentru a elimina consecințele acesteia, Curtea decide să retrimite problema despăgubirii prejudiciilor la despăgubire. 30. Prin urmare, este necesar să se șteargă din rol partea din litigiu referitoare la problema aplicării articolului 41 din Convenție. PE CES, CURȚIA, ÎN L Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 7 iunie 2022, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bak Electroluxrc. Egidijus Kūris Grefier Președinte Anexă Lista reclamanților Cerere nr. 21453/10 Prenume Numele Anul nașterii Data nașterii Locul nașterii Locul de reședință Yavuz VAROL 1954 turc Erzurum Dilek ASLAN (DÜZ) 1966 turcesc Erzurum Fatma ASLAN 1960 Turcă Erzurum Talip ASLAN nespecificat turc Erzurum Mine CENG mail 1958 Turcă Erzurum Fatma . . .MEN 1971 turc Erzurum Fazilet GEZER nespecificat turc Erzurum Adem VAROL 1976 Tur Erzurum VAROL 1964 turc Erzurum 10. Mustafa VAROL 1974 turc Erzurum 11. Salih VAROL nespecificat turc Erzurum 12. Salim VAROL 1981 turc Erzurum 13. Yunus VAROL 1959 turc Erzurum
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE VAROL ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
21453/10)
ARRÊT
7 juin 2022
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Varol et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Egidijus Kūris,
président,
Pauliine Koskelo,
Gilberto Felici,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier de section
,
Vu la requête (n
o
21453/10) dirigée contre la République de Turquie et dont treize ressortissants de cet État («
les requérants
») – la liste des requérants et les précisions pertinentes figurent dans le tableau joint en annexe, ont saisi la Cour le 30 mars 2010 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Vu la décision de porter à la connaissance du gouvernement turc («
le
Gouvernement
»), représenté par son agent
M.
Hacı Ali Açıkgül,
Chef du service des droits de l’homme au ministère de la Justice de Turquie, le grief
formulé sur le terrain de
l’article 1 du Protocole n
o
1, et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,
Vu les observations des parties,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 mai 2022,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
La présente requête porte sur l’occupation par les autorités militaires (zone de sécurité militaire) de terrains appartenant aux requérants sans qu’une procédure d’expropriation ait été mise en œuvre et sans qu’une indemnité leur ait été octroyée.
2.
Les
intéressés
sont copropriétaires de deux terrains situés à Oltu (Erzurum). Les terrains sont enregistrés dans le registre foncier sous les numéros de parcelles suivants
:
–
parcelle 1 de l’îlot 106 (4
839,46 m
2
)
;
–
parcelle 5 de l’îlot 106 (3 148,22 m
2
).
3.
En 1987, le commandement de l’armée de terre fit part à la mairie d’Oltu de sa décision d’interdire les constructions dans la zone de sécurité militaire. Il ajouta que la vente des terrains situés dans cette zone était soumise à autorisation. Une annotation indiquant que les terrains des requérants étaient situés dans la zone de sécurité militaire fut ajoutée dans le registre foncier.
4.
En 1989, une bombe explosa dans la zone concernée, causant notamment le décès d’un enfant. La zone fut alors entourée de barbelés.
5.
En 1999, l’annotation portée dans le registre foncier en 1987 fut supprimée. Une nouvelle annotation selon laquelle il était interdit de vendre aux étrangers les terrains situés dans la zone de sécurité militaire fut ajoutée. Cette mention fut par la
suite supprimée du registre foncier.
6.
En 2000, les requérants introduisirent une action en dommages et intérêts devant le tribunal de grande instance en vue d’obtenir réparation du préjudice qu’ils disaient avoir subi à cause de l’expropriation de fait de leurs terrains par les autorités militaires.
7.
Ils obtinrent gain de cause. Sur la base d’une expertise qu’il avait ordonnée, le tribunal considéra que les terrains litigieux étaient situés dans la zone de sécurité militaire depuis 1987, que les autorités militaires y avaient construit des bâtiments administratifs et des postes de surveillance, que les voies d’accès principales et secondaires étaient fermées et que la construction ainsi que les activités agricoles étaient interdites dans cette zone. En conséquence, se fondant sur le rapport d’expertise, il jugea que les requérants avaient droit à une indemnité en contrepartie de l’inscription des terrains litigieux au nom du Trésor.
8.
La Cour de cassation cassa ensuite le jugement rendu par la juridiction de première instance. Elle estima que la mainmise de l’administration sur les biens litigieux n’était pas définitive.
9.
Statuant sur renvoi, le tribunal de grande instance confirma son jugement initial. Il considéra que l’administration s’était bien approprié les terrains qui étaient la propriété des requérants.
10.
L’assemblée plénière civile de la Cour de cassation cassa ce jugement. Elle estima qu’il y avait certes une mainmise de l’administration sur les biens litigieux mais que celle-ci était provisoire et que, par conséquent, il ne pouvait être question d’une privation de propriété de nature à conduire à un constat d’expropriation.
11.
Le tribunal de grande instance se conforma à l’arrêt de l’assemblée plénière civile de la Cour de cassation et débouta les requérants de leur demande. Il estima que les conditions d’indemnisation pour expropriation de fait n’étaient pas réunies. Ce jugement fut confirmé par la Cour de cassation.
12.
En 2004, les requérants intentèrent
devant le
tribunal de grande instance une action en cessation du trouble et soumirent une demande en indemnisation correspondant au montant des loyers qu’ils n’avaient pas pu percevoir en raison de l’occupation de leurs terrains par l’administration.
13.
Saisie de l’affaire, l’assemblée plénière civile de la Cour de cassation, releva que la zone en question était classée en zone militaire et était entourée de barbelés, que les constructions y étaient interdites, que les voies d’accès principales et secondaires étaient coupées et que par conséquent les propriétaires des terrains situés dans cette zone ne pouvaient pas librement disposer de leur bien tant que cette situation provisoire perdurerait. Le dossier fut renvoyé au tribunal de grande instance pour le calcul du montant de l’indemnité à laquelle les requérants avaient droit.
14.
Devant cette juridiction, les intéressés soutinrent que la mainmise de l’administration sur leurs terrains avait été établie et qu’il revenait simplement au juge de faire usage de ses pouvoirs généraux d’instruction et de prendre toute mesure propre à lui procurer, par les voies légales, les éléments de nature à lui permettre de former sa conviction, en particulier en exigeant de l’administration compétente la production de tout document susceptible de fournir une évaluation du montant réel de leur préjudice.
15.
En 2008, le tribunal débouta les requérants de leur demande au motif qu’ils n’avaient pu apporter ni la preuve du début de la date d’occupation de leurs terrains par l’administration ni celle du montant du préjudice qu’ils alléguaient avoir subi.
16.
Ce jugement devint définitif le 30 septembre 2009 par l’arrêt de la Cour de cassation qui le confirma (arrêt confirmatif).
17.
Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, reprochant à l’administration d’avoir occupé leurs terrains sans que celle-ci leur ait versé la moindre indemnité et sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme ait été prise. Ils voient dans les circonstances de la cause une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
18.
En ce qui concerne la recevabilité de la requête, la Cour observe que les requérants ont fourni des informations complètes sur leurs griefs et qu’elle possède les éléments essentiels à l’examen de l’affaire. On ne saurait dès lors conclure que les intéressés ont abusé de leur droit de recours individuel en l’espèce.
19.
La Cour rejette également l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement relativement à la qualité de victime des requérants.
20.
Elle considère en outre que les intéressés ont exercé toutes les voies de droit que leur offrait le système juridique turc pour faire valoir leurs droits. Les requérants ayant saisi la Cour après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive, la requête n’est pas frappée de tardiveté.
21.
Constatant que les griefs des requérants ne sont pas manifestement mal fondés ni irrecevables pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour les déclare recevables.
22.
Concernant le fond de l’affaire, la Cour renvoie à sa jurisprudence constante relative à la structure de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, aux trois normes distinctes que cette disposition contient et aux conditions qu’une mesure d’expropriation doit remplir (voir, parmi beaucoup d’autres,
Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie
[GC], n
o
71243/01, §§
93-94, 25
octobre 2012
).
23.
La Cour a déjà jugé que la pratique de l’expropriation de fait permettant à l’administration de passer outre les règles de l’expropriation formelle exposait les justiciables au risque d’un résultat imprévisible et arbitraire et que cette pratique n’était pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique et ne saurait constituer une alternative à une expropriation en bonne et due forme (
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, § 89, 17
mai 2005,
Guiso
‑
Gallisay c. Italie
, n
o
58858/00, § 87, 8 décembre 2005,
Sarıca et Dilaver c. Turquie
, n
o
11765/05, § 43, 27 mai 2010, et
Halil Göçmen c.
Turquie
, n
o
24883/07, § 32, 12 novembre 2013).
24.
La Cour rappelle avoir déjà eu à connaître d’une affaire portant sur des faits et griefs similaires concernant la même zone de sécurité militaire. Dans cette affaire (
Yavuz Özden c. Turquie
, n
o
21371/10, 14 septembre 2021), elle a considéré que l’administration s’était bien approprié le terrain de M.
Özden, fût-ce pour une durée provisoire, que l’intéressé avait été privé de son bien du fait de l’occupation de son terrain par l’administration pendant la période litigieuse, que si le titre de M. Özden sur le bien en question n’avait jamais été formellement annulé, l’intéressé s’était tout de même trouvé de fait privé de toutes les prérogatives qui y étaient attachées pendant une période indéfinie et n’avait donc aucune perspective concrète quant à la fin de cette période, et enfin que le Gouvernement n’avait invoqué aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l’absence d’indemnisation face à cette situation continue. Au vu de ces considérations, la Cour a estimé, d’une part, que la situation en cause avait permis à l’administration de tirer parti d’une occupation illégale du terrain au détriment de M. Özden, et, d’autre part, que cette ingérence litigieuse n’était pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle avait enfreint le droit du requérant au respect de ses biens. Enfin, elle a jugé que le cadre légal mis en place par l’État n’avait pas offert à l’intéressé un mécanisme lui permettant de faire respecter les droits que lui garantissait l’article
1 du Protocole n
o
1.
25.
En l’espèce, la Cour parvient au même constat. Elle ne relève en effet aucun élément ou argument lui permettant de se départir des conclusions auxquelles elle est parvenue dans l’arrêt
Yavuz Özden
(précité).
26.
Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
L’APPLICATION DE L’ARTICLE
27.
Les requérants demandent 200
000 livres turques (TRY) au titre du dommage matériel qu’ils estiment avoir subi et 200
000 TRY pour dommage moral.
28.
La Cour relève que, dans les circonstances de la cause, l’évaluation du préjudice subi par les requérants est complexe et que la Cour ne dispose pas de tous les outils qui lui permettraient raisonnablement de régler cette question.
29.
Dès lors, se référant à l’arrêt
Kaynar et autres c.
Turquie
(n
os
21104/06 et 2 autres, 7 mai 2019), et estimant qu’en l’espèce les instances nationales sont les mieux placées pour évaluer le préjudice subi par les intéressés et qu’elles disposent de moyens juridiques et techniques adéquats pour mettre un terme à une violation de la Convention et en effacer les conséquences, la Cour décide de renvoyer la question de la réparation du dommage à la commission d’indemnisation.
30.
Il y a donc lieu de rayer du rôle la partie de l’affaire relative à la question de l’application de l’article 41 de la Convention.
Déclare
la requête recevable
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
Décide
de rayer du rôle la partie de l’affaire relative à la question de l’application de l’article 41 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 juin 2022, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Hasan Bakırcı
Egidijus Kūris
Greffier
Président
Liste des requérants
Requête n
o
21453/10
N
o
Prénom NOM
Année de naissance
Nationalité
Lieu de résidence
1.
Yavuz VAROL
1954
turc
Erzurum
2.
Dilek ASLAN (DÜZ)
1966
turque
Erzurum
3.
Fatma ASLAN
1960
turque
Erzurum
4.
Talip ASLAN
non précisée
turc
Erzurum
5.
Mine CENGİZ
1958
turque
Erzurum
6.
Fatma ÇİMEN
1971
turque
Erzurum
7.
Fazilet GEZER
non précisée
turque
Erzurum
8.
Adem VAROL
1976
turc
Erzurum
9.
İbrahim VAROL
1964
turc
Erzurum
10.
Mustafa VAROL
1974
turc
Erzurum
11.
Salih VAROL
non précisée
turc
Erzurum
12.
Salim VAROL
1981
turc
Erzurum
13.
Yunus VAROL
1959
turc
Erzurum