SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ PENTRU YILMAZ ȘI ALTELE C. TURCIA (Cercetarea nr. 21674/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 iunie 2022 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Yelmaz și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președinte, Pauliine Koskelo, Gilberto Felici, judecători și Hasan Bakrc grefier de secțiune Având în vedere cererea (n 21674/10) formulată împotriva Republicii Turcia și din care șase resortisanți ai acestui stat ( Convenția privind drepturile omului, având în vedere decizia de a aduce la cunoștința guvernului turc ( După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 17 mai 2022, Tribunalul a adoptat, la această dată, prezenta hotărâre se referă la ocupația de către autoritățile militare (zona de securitate militară) a terenului reclamanților, fără a se pune în aplicare o procedură de expropriere și fără a li se acorda o despăgubire. Reclamanții sunt coproprietari ai unui teren de 56 031,46 situat în Oltu (Erzurum). Terenul este înregistrat în registrul funciar sub numărul de parcelă 2 al insulei 108. În 1987, comanda armatei terestre a făcut parte din decizia sa de a interzice construcțiile în zona de securitate militară. El a adăugat că vânzarea terenurilor situate în această zonă era supusă autorizării. O adnotare indicând faptul că terenul reclamanților era situat în zona de securitate militară a fost adăugat în registrul funciar. În 1989, o bombă a explodat în zona în cauză, ceea ce a dus la moartea unui copil, iar zona a fost înconjurată de sârmă ghimpată. În 1999, a fost eliminată adnotarea introdusă în registrul funciar din 1987, o nouă adnotare conform căreia se interzicea vânzarea către străini a terenurilor situate în zona de securitate militară. Această mențiune a fost ulterior eliminată din registrul funciar. În 2000, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului de Mare Instanță pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza exproprierii de facto a terenului lor de către autoritățile militare și au obținut câștig de cauză. Pe baza legăturii pe care le-a emis, Tribunalul a considerat că terenul în litigiu era situat în zona de securitate militară din 1987, că autoritățile militare construiseră clădiri administrative și posturi de supraveghere în zona respectivă, că căile principale și secundare de acces erau închise și că construcția și activitățile agricole erau interzise în zona respectivă. În consecință, pe baza raportului de competență, el a considerat că reclamanții aveau dreptul la o indemnizație în schimbul înscrierii terenului în litigiu în numele Trezoreriei. Curtea de Casație a pronunțat apoi hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță. Ea a considerat că conducerea administrației asupra bunului nu era definitivă. Statuând la rejudecare, Tribunalul de Mare Instanță și-a confirmat hotărârea inițială. El a considerat că administrația sa a fost foarte adecvată terenul care era proprietatea reclamanților. 10. Curtea de Casație Civilă din cadrul Curții de Casație a pronunțat această hotărâre. Aceasta consideră că a existat, într-adevăr, o conducere a administrației asupra binelui, dar aceaceasta a fost provizorie și că, prin urmare, nu putea fi vorba de o privare de proprietate de natură să conducă la o constatare de expropriere. 11. Tribunalul de Mare Instanță s-a conformat la Tribunalul de Primă Instanță al Adunării Plenare Civile a Curții de Casație și i-a exonerat pe reclamanți de cererea lor. S-a considerat că condițiile de expropriere pentru expropriere de facto nu erau întrunite. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație. 12. În 2004, reclamanții au introdus o acțiune în încetare a tulburării și au făcut o cerere de despăgubire corespunzătoare valorii chiriilor pe care nu le-au putut percepe din cauza ocupației terenului lor de către administrație. 13. Pe baza unei expertize pe care o deținea, instanța le-a acordat reclamanților. El a considerat că acestea din urmă nu puteau dispune în mod liber de proprietatea lor, deoarece terenul în litigiu era situat în zona de securitate militară și a observat că părțile interesate nu puteau, în special, să construiască pe terenul lor, chiar dacă acesta prezenta caracteristicile unui teren de construit. Tribunalul concluzionează că reclamanții au suferit un prejudiciu din cauza restricțiilor impuse de autoritățile militare pe teritoriul lor. 14. Sesizarea cauzei, Adunarea Plenară Civilă a Curții de Casație a statuat că zona în cauză era clasificată în zonă militară și era înconjurată de sârmă ghimpată, că construcțiile erau interzise acolo, că căile principale și secundare de acces erau tăiate și că, prin urmare, proprietarii terenurilor situate în această zonă nu puteau dispune liber de proprietatea lor atâta timp cât această situație provizorie se menținea. Dosarul a fost trimis Tribunalului de Mare Instanță pentru a calcula suma la care au dreptul reclamanții. 15. În fața acestei jurisdicții, părțile interesate au susținut că controlul administrației pe teren a fost stabilit și că acesta îi revenea judecătorului pur și simplu să facă uz de competențele sale generale și să ia orice măsură adecvată pentru a-i furniza, prin mijloace legale, elementele de natură să-i permită să-și formeze convingerea, în special prin obligația administrației competente de a produce orice document care ar putea oferi o evaluare a valorii reale a prejudiciului lor. 16. În 2008, instanța i-a decăzut pe reclamanți din cererea lor pe motiv că nu au putut să prezinte nici dovada începerii datei de ocupație a terenului lor de către administrație, nici cea a valorii prejudiciului pe care îl pretindeau a fi suferit. 17. Această hotărâre a devenit definitivă la 30 septembrie 2009 prin hotărârea Curții de Casație care a confirmat acest lucru (hotărâre de confirmare). Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta proprietatea, reproșând administrației că și-au ocupat teritoriul fără ca aceasta să le fi plătit orice despăgubiri și fără a se fi luat o decizie de expropriere în mod corespunzător. Ei văd în circumstanțele cauzei o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. LEAPPRECIAȚIA CURȚII 19. În ceea ce-i privește pe reclamanții Rușen Yalmaz și Abdurrahman Özden, Curtea arată că au decedat după depunerea cererii lor, și anume la 21 octombrie 2013 și, respectiv, la 28 ianuarie 2017, și că nimeni nu și-a exprimat dorința de a continua procedura în numele acestora. Prin urmare, Comisia consideră că eventualii moștenitori ai defuncților nu doresc să mențină cererea, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. În ceea ce privește ceilalți reclamanți, Curtea constată că au furnizat informații complete cu privire la obiecțiunile lor și că dispune de elementele esențiale pentru examinarea cauzei. Prin urmare, nu se poate concluziona că reclamanții au abuzat de dreptul lor la acțiune individuală în speță. 21. Curtea respinge, de asemenea, excepția preliminară ridicată de guvern în ceea ce privește calitatea de victimă a reclamanților. 22. În plus, Curtea consideră că părțile interesate au exercitat toate căile de drept pe care le oferea sistemul juridic turc pentru a-și exercita drepturile. Reclamanții care au sesizat Curtea după ce au epuizat căile de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive nu au întârziat. 23. Constatând că obiecțiunile reclamanților nu sunt în mod vădit nefondate sau inadmisibile pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din convenție, Curtea le declară admisibile. 24. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă privind structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cele trei standarde distincte pe care această dispoziție le conține și în condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură de expropriere (a se vedea, printre multe altele, Visićš și Perepjolkins c. Letonia [GC], 71243/01, §§ 93-94, 25 octombrie 2012 25). Curtea a statuat deja că practica de proprietate de fapt care permitea administrației să treacă dincolo de normele privind proprietatea formală îi expunea pe justițiabili la riscul unui rezultat imprevizibil și arbitrar și că această practică nu era capabilă să asigure un grad suficient de certitudine juridică și nu putea constitui o alternativă la o expropriere în mod corespunzător ( Scordino c. Italia , nr. 43662/98 , § 89, 17 mai 2005, Guiso Gallisay c. Italia , n 58858/00 , § 87, 8 decembrie 2005, Sarnaca și Dilaver c. Turcia , n 11765/05, § 43, 27 mai 2010, și Halil Göçmen c. Turcia , n 24883/07, § 32, 12 noiembrie 2013 26. Curtea amintește că a avut deja de a cunoaște o cauză referitoare la fapte și obiecții similare referitoare la aceeași zonă de securitate militară. În această cauză (Yavuz Özden c. Turcia, n 21371/10, 14 septembrie 2021), Curtea a considerat că administrația s , chiar și pentru o perioadă de timp provizorie, a fost privat de proprietatea sa ca urmare a ocuparii terenului său de către administrație în perioada în cauză, numai în cazul în care titlul M. Özden cu privire la bunul în cauză nu a fost niciodată anulat în mod oficial, la mai mult de atât nu a fost găsit de fapt privat de toate prerogativele care au fost legate de acesta pentru o perioadă indefinită și, prin urmare, nu a avut nicio perspectivă concretă cu privire la sfârșitul acestei perioade și, în cele din urmă, nu a invocat nicio împrejurare excepțională pentru a justifica lipsa de despăgubiri în fața acestei situații continue. Având în vedere aceste considerații, Curtea a considerat, pe de o parte, că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală a terenului în detrimentul domnului Özden și, pe de altă parte, că această interferență în cauză nu era compatibilă cu principiul legalității și că încălcase dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. În cele din urmă, Comisia a considerat că cadrul juridic instituit de către statul membru nu a oferit un mecanism care să-i permită acestuia să respecte drepturile garantate la art. 1 din Protocolul nr. 1. 27. În speță, Curtea ajunge la aceeași constatare. În fapt, aceasta nu face trimitere la niciun element sau argument care să îi permită să plece de la concluziile la care a ajuns în hotărârea nr. 1. 27. Yavuz Özden (precedent). 28. În consecință, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. privind reglementarea art. 41 din Convenție 29. Reclamanții solicită 200 000 de lire turcești (TRY) pentru prejudiciul material pe care îl consideră a fi suferit și 200.000 de dolari pentru daune morale. 30. Curtea arată că, în circumstanțele cauzei, evaluarea prejudiciului suferit de solicitanți este complexă și că Curtea nu dispune de toate instrumentele care să îi permită în mod rezonabil să soluționeze această problemă. 31. Prin urmare, se referă la hotărârea Kaynar și alte c. Turcia 21104/06 și alte două, 7 mai 2019), și: în speță, organismele naționale sunt cele mai în măsură să evalueze prejudiciul suferit de părțile interesate și dispun de mijloace juridice și tehnice adecvate pentru a pune capăt unei încălcări a Convenției și pentru a elimina consecințele acesteia, Curtea decide să retrimite problema despăgubirii prejudiciilor la despăgubire. 32. Prin urmare, este necesar să se șteargă din rol partea din cauza chestiunii de aplicare a art. 41 din Convenție. PRIN CES, CURȚA, ÎN L să șteargă din rol partea de la cauza referitoare la problema aplicării art. 41 din Convenție. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 7 iunie 2022, în conformitate cu art. 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakurc. Egidijus Kūris Modulul Președinte Apendix Lista reclamanților Cerere n 21674/10 Prenume An de naștere Anul Nașterii Locul de reședință Esra YILMAZ 1977 turc Erzurum Abdurrahman ÖZDEN 1934 turc Erzurum Fatma ȘAH
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE YILMAZ ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
21674/10)
ARRÊT
7 juin 2022
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Yılmaz et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Egidijus Kūris,
président,
Pauliine Koskelo,
Gilberto Felici,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier de section
,
Vu la requête (n
o
21674/10) dirigée contre la République de Turquie et dont six ressortissants de cet État («
les requérants
») – la liste des requérants et les précisions pertinentes figurent dans le tableau joint en annexe, ont saisi la Cour le 30 mars 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Vu la décision de porter à la connaissance du gouvernement turc («
le Gouvernement
»), représenté par
son agent M.
Hacı Ali Açıkgül,
Chef du service des droits de l’homme au ministère de la Justice de Turquie, le grief formulé sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,
Vu les observations des parties,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 mai 2022,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
La présente requête porte sur l’occupation par les autorités militaires (zone de sécurité militaire) du terrain des requérants sans qu’une procédure d’expropriation ait été mise en œuvre et sans qu’une indemnité leur ait été octroyée.
2.
Les requérants sont copropriétaires d’un terrain de 56
031,46
m
2
situé à Oltu (Erzurum). Le terrain est enregistré dans le registre foncier sous le numéro de parcelle 2 de l’îlot 108.
3.
En 1987, le commandement de l’armée de terre fit part à la mairie d’Oltu de sa décision d’interdire les constructions dans la zone de sécurité militaire. Il ajouta que la vente des terrains situés dans cette zone était soumise à autorisation. Une annotation indiquant que le terrain des requérants était situé dans la zone de sécurité militaire fut ajoutée dans le registre foncier.
4.
En 1989, une bombe explosa dans la zone concernée, causant notamment le décès d’un enfant. La zone fut alors entourée de barbelés.
5.
En 1999, l’annotation portée dans le registre foncier en 1987 fut supprimée. Une nouvelle annotation selon laquelle il était interdit de vendre aux étrangers les terrains situés dans la zone de sécurité militaire fut ajoutée. Cette mention fut par la suite supprimée du registre foncier.
6.
En 2000, les requérants introduisirent une action en dommages et intérêts devant le tribunal de grande instance en vue d’obtenir réparation du préjudice qu’ils disaient avoir subi à cause de l’expropriation de fait de leur terrain par les autorités militaires.
7.
Ils obtinrent gain de cause. Sur la base de l’expertise qu’il avait ordonnée, le tribunal considéra que le terrain litigieux était situé dans la zone de sécurité militaire depuis 1987, que les autorités militaires y avaient construit des bâtiments administratifs et des postes de surveillance, que les voies d’accès principales et secondaires étaient fermées et que la construction ainsi que les activités agricoles étaient interdites dans cette zone. En conséquence, se fondant sur le rapport d’expertise, il jugea que les requérants avaient droit à une indemnité en contrepartie de l’inscription du terrain litigieux au nom du Trésor.
8.
La Cour de cassation cassa ensuite le jugement rendu par la juridiction de première instance. Elle estima que la mainmise de l’administration sur le bien litigieux n’était pas définitive.
9.
Statuant sur renvoi, le tribunal de grande instance confirma son jugement initial. Il considéra que l’administration s’était bien approprié le terrain qui était la propriété des requérants.
10.
L’assemblée plénière civile de la Cour de cassation cassa ce jugement. Elle estima qu’il y avait certes une mainmise de l’administration sur le bien litigieux mais que celle-ci était provisoire et que, par conséquent, il ne pouvait être question d’une privation de propriété de nature à conduire à un constat d’expropriation.
11.
Le tribunal de grande instance se conforma à l’arrêt de l’assemblée plénière civile de la Cour de cassation et débouta les requérants de leur demande. Il estima que les conditions d’indemnisation pour expropriation de fait n’étaient pas réunies. Ce jugement fut confirmé par la Cour de cassation.
12.
En 2004, les requérants intentèrent devant le tribunal de grande instance une action en cessation du trouble et firent une demande d’indemnisation correspondant au montant des loyers qu’ils n’avaient pas pu percevoir en raison de l’occupation de leur terrain par l’administration.
13.
Sur la base d’une expertise qu’il avait ordonnée, le tribunal donna gain de cause aux requérants. Il considéra que ces derniers ne pouvaient pas disposer librement de leur bien puisque le terrain litigieux était situé dans la zone de sécurité militaire. Il observa que les intéressés ne pouvaient notamment pas construire sur leur terrain alors même que celui-ci présentait les caractéristiques d’un terrain à bâtir. Le tribunal conclut que les requérants avaient subi un préjudice en raison de la restriction apportée par les autorités militaires à l’usage de leur terrain.
14.
Saisie de l’affaire, l’assemblée plénière civile de la Cour de cassation releva que la zone en question était classée en zone militaire et était entourée de barbelés, que les constructions y étaient interdites, que les voies d’accès principales et secondaires étaient coupées et que par conséquent les propriétaires des terrains situés dans cette zone ne pouvaient pas librement disposer de leur bien tant que cette situation provisoire perdurerait. Le dossier fut renvoyé au tribunal de grande instance pour le calcul du montant de l’indemnité à laquelle les requérants avaient droit.
15.
Devant cette juridiction, les intéressés soutinrent que la mainmise de l’administration sur leur terrain avait été établie et qu’il revenait simplement au juge de faire usage de ses pouvoirs généraux d’instruction et de prendre toute mesure propre à lui procurer, par les voies légales, les éléments de nature à lui permettre de former sa conviction, en particulier en exigeant de l’administration compétente la production de tout document susceptible de fournir une évaluation du montant réel de leur préjudice.
16.
En 2008, le tribunal débouta les requérants de leur demande au motif qu’ils n’avaient pu apporter ni la preuve du début de la date d’occupation de leur terrain par l’administration ni celle du montant du préjudice qu’ils alléguaient avoir subi.
17.
Ce jugement devint définitif le 30 septembre 2009 par l’arrêt de la Cour de cassation qui le confirma (arrêt confirmatif).
18.
Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leur bien, reprochant à l’administration d’avoir occupé leur terrain sans que celle-ci leur ait versé la moindre indemnité et sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme ait été prise. Ils voient dans les circonstances de la cause une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
19.
En ce qui concerne les requérants Rușen Yılmaz et Abdurrahman Özden, la Cour relève qu’ils sont décédés après l’introduction de leur requête, à savoir respectivement le 21 octobre 2013 et le 28 janvier 2017, et que nul n’a manifesté la volonté de poursuivre la procédure en leur nom. Partant, elle considère que les éventuels héritiers des défunts n’entendent pas maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
20.
S’agissant des autres requérants, la Cour observe qu’ils ont fourni des informations complètes sur leurs griefs et qu’elle possède les éléments essentiels à l’examen de l’affaire. On ne saurait dès lors conclure que les requérants ont abusé de leur droit de recours individuel en l’espèce.
21.
La Cour rejette également l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement relativement à la qualité de victime des requérants.
22.
Elle considère en outre que les
intéressés
ont exercé toutes les voies de droit que leur offrait le système juridique turc pour faire valoir leurs droits. Les requérants ayant saisi la Cour après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive, la requête n’est pas frappée de tardiveté.
23.
Constatant que les griefs des requérants ne sont pas manifestement mal fondés ni irrecevables pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour les déclare recevables.
24.
Concernant le fond de l’affaire, la Cour renvoie à sa jurisprudence constante relative à la structure de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, aux trois normes distinctes que cette disposition contient et aux conditions qu’une mesure d’expropriation doit remplir (voir, parmi beaucoup d’autres,
Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie
[GC],
n
o
71243/01, §§
93-94, 25
octobre 2012).
25.
La Cour a déjà jugé que la pratique de l’expropriation de fait permettant à l’administration de passer outre les règles de l’expropriation formelle exposait les justiciables au risque d’un résultat imprévisible et arbitraire et que cette pratique n’était pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique et ne saurait constituer une alternative à une expropriation en bonne et due forme (
Scordino c. Italie
(n
o
3)
, n
o
43662/98, § 89, 17
mai 2005,
Guiso
‑
Gallisay c. Italie
, n
o
58858/00, § 87, 8 décembre 2005,
Sarıca et
Dilaver c. Turquie
, n
o
11765/05, § 43, 27 mai 2010, et
Halil Göçmen c.
Turquie
, n
o
24883/07, § 32, 12 novembre 2013).
26.
La Cour rappelle avoir déjà eu à connaître d’une affaire portant sur des faits et griefs similaires concernant la même zone de sécurité militaire. Dans cette affaire (
Yavuz Özden c. Turquie
, n
o
21371/10, 14 septembre 2021), elle a considéré que l’administration s’était bien approprié le terrain
de M.
Özden
, fût-ce pour une durée provisoire, que l’intéressé avait été privé de son bien du fait de l’occupation de son terrain par l’administration pendant la période litigieuse, que si le titre de M. Özden sur le bien en question n’avait jamais été formellement annulé, l’intéressé s’était tout de même trouvé de fait privé de toutes les prérogatives qui y étaient attachées pendant une période indéfinie et n’avait donc aucune perspective concrète quant à la fin de cette période, et enfin que le Gouvernement n’avait invoqué aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l’absence d’indemnisation face à cette situation continue. Au vu de ces considérations, la Cour a estimé, d’une part, que la situation en cause avait permis à l’administration de tirer parti d’une occupation illégale du terrain au détriment de M. Özden, et, d’autre part, que cette ingérence litigieuse n’était pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle avait enfreint le droit du requérant au respect de ses biens. Enfin, elle a jugé que le cadre légal mis en place par l’État n’avait pas offert à l’intéressé un mécanisme lui permettant de faire respecter les droits que lui garantissait l’article
1 du Protocole no 1.
27.
En l’espèce, la Cour parvient au même constat. Elle ne relève en effet aucun élément ou argument lui permettant de se départir des conclusions auxquelles elle est parvenue dans l’arrêt
Yavuz Özden
(précité).
28.
Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
29.
Les requérants demandent 200
000 livres turques (TRY) au titre du dommage matériel qu’ils estiment avoir subi et 200
000 TRY pour dommage moral.
30.
La Cour relève que, dans les circonstances de la cause, l’évaluation du préjudice subi par les requérants est complexe et que la Cour ne dispose pas de tous les outils qui lui permettraient raisonnablement de régler cette question.
31.
Dès lors, se référant à l’arrêt
Kaynar et autres c.
Turquie
(n
os
21104/06 et 2 autres, 7 mai 2019), et estimant qu’en l’espèce les instances nationales sont les mieux placées pour évaluer le préjudice subi par les intéressés et qu’elles disposent de moyens juridiques et techniques adéquats pour mettre un terme à une violation de la Convention et en effacer les conséquences, la Cour décide de renvoyer la question de la réparation du dommage à la commission d’indemnisation.
32.
Il y a donc lieu de rayer du rôle la partie de l’affaire relative à la question de l’application de l’article 41 de la Convention.
Décide
de rayer la requête du rôle pour autant qu’elle concerne Rușen
Yılmaz et Abdurrahman Özden
;
Déclare
la requête recevable pour le surplus
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
Décide
de rayer du rôle la partie de l’affaire relative à la question de l’application de l’article 41 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 juin 2022, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Hasan Bakırcı
Egidijus Kūris
Greffier
Président
Appendix
Liste des requérants
Requête n
o
21674/10
N
o
Prénom NOM
Année de naissance
Nationalité
Lieu de résidence
1.
Esra YILMAZ
1977
turque
Erzurum
2.
Abdurrahman ÖZDEN
1934
turc
Erzurum
3.
Fatma ȘAHİNCİ
1966
turque
Erzurum
4.
Ahmet YILMAZ
1971
turc
Erzurum
5.
Rusen YILMAZ
1936
turque
Erzurum
6.
Tuncay YILMAZ
1962
turc
Erzurum