2ra-362/22 — constatarea retinerii ilicite a copilului si inapoierea in tara de resedinta

2ra-362/22 — constatarea retinerii ilicite a copilului si inapoierea in tara de resedinta (Curtea Supremă de Justiție, 2022)

Dosarul nr. 2ra-362/22

(2-19081063-01-2ra-04042022)

Prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru (jud. E. Badan-Melnic)

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (jud. M. Guzun, A. Malîi, I. Secreieru)

DECIZIE

15 iunie 2022 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele ședinței,

judecătorul Vladimir Timofti

judecătorii Ghenadie Plămădeală

Anatolie Țurcan

Elena Cobzac

Nina Vascan

examinând recursul declarat de către Gigel-Doru Dima, reprezentat de avocatul

Igor Coban,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de către Gigel-Doru

Dima împotriva Nataliei Dima, intervenient accesoriu Ministerul Muncii și

Protecției Sociale al Republicii Moldova cu privire la constatarea reținerii ilicite a

copilului și dispunerea înapoierii imediate a copilului în țara de reședință,

împotriva deciziei din 02 decembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău, prin care

a fost respins apelul declarat de către avocatul Igor Coban, în interesele lui Gigel-

Doru Dima și s-a menținut hotărârea din 08 iulie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul

Centru,

c o n s t a t ă:

La data de 04 martie 2019, Gigel-Doru Dima a depus cerere de chemare în

judecată împotriva Nataliei Dima, intervenient accesoriu Ministerul Sănătății,

Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova, (în prezent Ministerul Muncii și

Protecției Sociale al Republicii Moldova) cu privire la constatarea reținerii ilicite a

copilului minor de către mama acestuia și dispunerea înapoierii imediate a copilului

în țara de reședință, România, cu însoțirea acestuia de către tatăl său (f.d.2-5 vol. I).

În motivarea acțiunii, reclamantul a indicat că, la data de 21 iunie 2014, în

municipiul București, Sector 5, România, a încheiat căsătoria cu Natalia Dima,

cetățean al României și resortisant al Republicii Moldova, fapt confirmat prin actul

de căsătorie nr. 470 din 21 iunie 2014, eliberat de Primăria Sectorului 5 municipiul

București, România.

Reclamantul a menționat că, din căsătorie, la zzzzz s-a născut copilul Xxxxx

Dima, cetățean român, fapt confirmat prin certificatul de naștere Seria NY, nr.

1

190127 din 10 septembrie 2014, eliberat de Consiliul local al Sectorului 5, mun.

București, România. Actele de stare civilă menționate au fost transcrise în Republica

Moldova și sunt utilizate de Natalia Dima în fața instanțelor și autorităților din

Republica Moldova, fără să menționeze vreo legătură cu România.

Reclamantul Gigel-Doru Dima a notat că, până la producerea evenimentelor ce

au determinat înaintarea prezentei acțiuni, împreună cu Natalia Dima au avut

gospodărie comună în România, cu reședință comună obișnuită în municipiul

București, împreună se ocupau de creșterea, îngrijirea și educarea copilului comun

și își exercitau autoritatea părintească în mod egal, conform Codului civil al

României, care reprezintă legea aplicabilă cetățenilor români cu domiciliul stabilit

și efectiv în România.

Reclamantul a specificat că, minorul Xxxxx Dima are o legătură strânsă cu

locul de reședință obișnuită, și anume România, acolo unde a locuit împreună cu

părinții săi în permanență până la reținerea ilegală a acestuia de către mama sa, în

Republica Moldova. Acest fapt este confirmat prin adeverința nr. 19 din 26

septembrie 2018, eliberată de Asociația de proprietari Bloc 30 XXX, mun.

București, potrivit căreia Gigel-Doru Dima împreună cu Natalia Dima, și copilul lor

minor, locuiesc permanent în apartamentul nr. 22 de la adresa indicată, fiind înscriși

în Cartea de imobil a asociației; adeverința medicală din 19 septembrie 2018 și fișa

de consultații medicale nr. 53/2015, din care denotă faptul că copilul minor este

arondat medicului de familie și pediatrului, beneficiind de toate îngrijirile medicale

prevăzute și necesare de la naștere și până în momentul reținerii ilicite a acestuia;

adeverința nr. 3625 din data de 21 septembrie 2018, potrivit căreia, Gigel-Doru

Dima, fiind angajat al SA ”HeidelbergCement România” din anul 2007 beneficiază

de un abonament ”family” la Clinica Medicală privată Medsana, în care îi are incluși

pe soția Natalia Dima – și pe copilul minor al acestuia, servicii de care aceștia au

beneficiat din momentul căsătoriei și nașterii copilului minor până în prezent;

extrasul de cont curent nr. RO48INGB0000999900701066, prin care se confirmă

faptul că copilul minor este beneficiarul unei alocații lunare acordate de statul român

până la împlinirea vârstei de 18 ani de către acesta; cererea de înscriere nr. 55 din 29

mai 2018, completată personal de mama copilului și contractul educațional 280 din

18 aprilie 2018, potrivit cărora, copilul minor este înscris în grupă mijlocie la

grădinița nr. 268 din Sectorul 5, mun. București.

Reclamantul a menționat că, la data de 28 iulie 2018, împreună cu Natalia

Dima și copilul minor, au plecat în vacanță la Chișinău, plănuind un sejur de 7-10

zile, după care urmau să se întoarcă în mun. București. Însă, la data de 29 iulie 2018,

reclamantul Dima Gigel-Doru, fiind nevoit să se prezinte de urgență la locul de

muncă, s-a întors în mun. București. Iar, la data de 11 august 2018, reclamantul a

revenit la Chișinău pentru a-și lua soția și copilul minor și pentru a se întoarce

împreună cu aceștia la București, însă Natalia Dima i-a comunicat că refuză să se

întoarcă în România și că copilul minor rămâne cu ea.

Reclamantul a invocat că, ulterior, la nenumăratele încercări, în formă scrisă și

telefonică, de a o convinge pe Natalia Dima să se întoarcă în România împreună cu

copilul lor minor, aceasta a refuzat. Astfel, acțiunile pârâtei prezintă semnele unei

răpiri internaționale a copilului minor, prin reținerea ilegală a acestuia, fără a ține

cont de interesele primordiale ale copilului, hotărând în mod unilateral reținerea

acestuia în alt stat decât statul de reședință obișnuită, încălcând dreptul de

2

încredințare al reclamantului, în sensul Convenției de la Haga nr. 67 din 25

octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Reclamantul a indicat că, la 15 octombrie 2018 s-a adresat către Ministerul de

Justiție al României cu o cerere privind localizarea copilului minor și înapoierea de

bunăvoie a acestuia în România, statul său de reședință obișnuită.

Reclamantul Gigel-Doru Dima a notat că, la 23 octombrie 2018, autoritatea

centrală din România a expediat către Ministerul Muncii și Protecției Sociale al

Republicii Moldova un demers prin care a solicitat localizarea copilului minor și

înapoierea acestuia la domiciliul în România.

Reclamantul a subliniat că, reținerea ilegală a copilului minor de către Natalia

Dima pe teritoriul Republicii Moldova, încalcă dreptul de încredințare al lui Gigel-

Doru Dima, care este garantat de art. 483 și 503 Cod civil al României. Iar, interesul

legitim al copilului minor în privința înapoierii sale imediate este determinat și prin

simplul fapt că în țara sa de reședință obișnuită îi sunt asigurate condiții mai bune de

trai și dezvoltare din toate punctele de vedere, or România are un nivel foarte ridicat

de dezvoltare în raport cu Republica Moldova.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Convenției de la

Haga nr. 67 din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale

de copii și a solicitat primirea și examinarea în regim de urgență a cererii de chemare

în judecată, constatarea reținerii ilicite în sensul art. 3 al Convenției de la Haga, a

copilului minor Xxxxx Dima de către mama sa, Natalia Dima, pe teritoriul

Republicii Moldova, începând cu data de 11 august 2018 și până în prezent, cu

dispunerea înapoierii imediate a copilului în România, țara sa de reședință obișnuită,

cu însoțirea acestuia de către tatăl copilului, Gigel-Doru Dima.

Prin hotărârea din 08 iulie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea civilă înaintată de Gigel-Doru Dima împotriva

Nataliei Dima, intervenient accesoriu Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției

Sociale al Republicii Moldova cu privire la constatarea reținerii ilicite a copilului

Xxxxx Dima de către mama sa, Natalia Dima, pe teritoriul Republicii Moldova și

dispunerea înapoierii imediate a copilului Xxxxx Dima în România, țara sa de

reședință obișnuită, cu însoțirea acestuia de către tatăl său, Gigel-Doru Dima (f.d.171

vol. I).

Prin decizia din 20 mai 2020 a Curții de Apel Chișinău, a fost respins ca

neîntemeiat apelul declarat de Gigel-Doru Dima și s-a menținut hotărârea din 08

iulie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru (f.d.122 vol. II).

Prin decizia suplimentară din 22 iulie 2020 a Curții de Apel Chișinău s-a admis

cererea intimatei Natalia Dima cu privire la emiterea unei decizii suplimentare și

s-a emis o decizie suplimentară la decizia din 20 mai 2020 a Curții de Apel Chișinău

și s-a încasat din contul lui Gigel-Doru Dima în beneficiul Nataliei Dima a sumei de

2000 de lei, cu titlu de cheltuieli de asistență juridică (f.d.147 vol. II).

Prin decizia din 02 iunie 2021 a Curții Supreme de Justiție s-a admis recursul

declarat de Gigel-Doru Dima, reprezentat de avocatul Igor Coban și s-a casat decizia

din 20 mai 2020 a Curții de Apel Chișinău, s-a remis cauza spre rejudecare la Curtea

de Apel Chișinău, în alt complet de judecată (f.d.92-107 vol. III).

Prin decizia din 02 decembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău s-a respins apelul

declarat de către avocatul Igor Coban, în interesele lui Gigel-Doru Dima și s-a

menținut hotărârea din 08 iulie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

3

În motivarea deciziei emise, instanța de apel a indicat că, din materialul

probator rezultă că, Gigel-Doru Dima, cetățean român, și Natalia Dima, cetățean

român și al Republicii Moldova, la 21 iunie 2014, au încheiat căsătoria, iar din

căsătorie, la data de ZZZZ, s-a născut copilul minor Xxxxx Dima, fapt confirmat

prin certificatul de naștere, eliberat de Consiliul local al Sectorului 1, mun.

București, România, care ulterior a fost transcris pe teritoriul Republicii Moldova,

fiind eliberat și un certificat de naștere pe numele lui Xxxxx Dima, conform căruia

se confirmă și deținerea cetățeniei Republicii Moldova.

Instanța de apel a reținut că, potrivit explicațiilor părților, la data de 28 iulie

2018, soții Gigel-Doru Dima, și Natalia Dima, împreună cu copilul minor Xxxxx

Dima au traversat frontiera de stat din România în Republica Moldova, iar la data

de 29 iulie 2018, Gigel-Doru Dima a fost nevoit să se prezinte de urgență la locul de

muncă și s-a întors la București, iar soția și copilul minor au rămas în continuare în

mun. Chișinău, Republica Moldova. Ulterior, soția Natalia Dima i-a comunicat lui

Gigel-Doru Dima că refuză să se întoarcă în România și că reține copilul minor cu

ea pe teritoriul Republicii Moldova, fapte ce în accepțiunea lui Gigel-Doru Dima,

reprezintă semnele unei răpiri internaționale a copilului, prin reținerea ilegală a

minorului, în temeiul art. 3 al Convenției de la Haga din 1980.

În acest sens, instanța de apel a reiterat că, din materialul probator rezultă cu

certitudine că, copilul minor Xxxxx Dima deține dubla cetățenie, atât a Republicii

Moldova, cât și a României. Iar, ultima dată copilul minor a cărui răpire se pretinde,

a venit împreună cu ambii părinți în Republica Moldova, la 28 iulie 2018, traversând

în mod legal frontiera de stat din România în Republica Moldova, iar la data de 29

iulie 2018, Gigel-Doru Dima a plecat în România, pentru chestiuni de serviciu.

Totodată, acțiunea cu privire la constatarea reținerii ilicite a copilului de către mama

sa și dispunerea înapoierii imediate a copilului în țara de reședință România cu

însoțirea acestuia de către tatăl său, a fost înaintată în instanța de judecată din

Republica Moldova, la data de 04 martie 2019.

Instanța de apel a specificat că, la data de 21 septembrie 2018, Natalia Dima a

sesizat instanța de judecată din Republica Moldova cu acțiune privind desfacerea

căsătoriei, stabilirea domiciliului copilului minor cu mama și încasarea pensiei

alimentare. Iar, prin hotărârea din 14 februarie 2020 a Judecătoriei Chișinău, sediul

Centru, a fost determinat domiciliul copilului minor Xxxxx Dima cu reclamanta

Dima Natalia, iar, acțiunea reconvențională depusă de Gigel-Doru Dima cu privire

la determinarea domiciliului copilului minor cu tatăl, a fost respinsă ca fiind

neîntemeiată. Prin decizia din 29 octombrie 2020 a Curții de Apel Chișinău a fost

respins apelul declarat de Gigel-Doru Dima și a fost menținută hotărârea din data de

14 februarie 2020 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, iar, prin decizia din 10

noiembrie 2021 a Curții Supreme de Justiție a fost respins recursul declarat de către

Gigel-Doru Dima, reprezentat de avocatul Coban Igor și s-a menținut decizia din 29

octombrie 2020 a Curții de Apel Chișinău și hotărârea din 14 februarie 2020 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

Instanța de apel a subliniat că, la 18 iulie 2019 a fost emisă ordonanță de

protecție, prin care lui Gigel-Doru Dima i s-a interzis de a se apropia de domiciliul

victimelor violenței în familie Natalia Dima și Xxxxx Dima pe o perioadă de 60 de

zile, ca urmare a aplicării violenței psihice față de aceștia.

4

Curtea de Apel Chișinău a conchis că, este neîntemeiată pretenția lui Gigel-

Doru Dima cu privire la constatarea reținerii ilicite a copilului de către mama sa. Or,

nu și-a găsit justificare în sensul art. 3 al Convenției de la Haga din 1980, constatarea

reținerii ilicite a copilului minor Xxxxx Dima de către Natalia Dima pe teritoriul

Republicii Moldova, începând cu data de 11 august 2018 și până în prezent. Pentru

a se stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3 din

Convenția de la Haga, urmează a fi reținute și prevederile art. 14 din aceeași

Convenție.

Instanța de apel a reținut că, de facto la momentul examinării prezentei cauze,

minorul locuiește în Republica Moldova, a cărei cetățenie o deține și el și mama

acestuia, iar mama deține și domiciliu în Republica Moldova, iar copilul minor,

începând cu data de 28 iulie 2018, frecventează grădinița fiind, în prezent, integrat

în mediul familial, social și educațional din Republica Moldova.

Ținând cont de faptul că, în speță nu a fost constatat faptul reținerii ilicite în

sensul art. 3 al Convenției de la Haga din 1980, a copilului minor Xxxxx Dima de

către Natalia Dima pe teritoriul Republicii Moldova, începând cu 11 august 2018 și

până în prezent, instanța de apel a respins ca neîntemeiată și pretenția cu privire la

dispunerea înapoierii imediate a copilului minor Xxxxx Dima, în România.

Subsidiar, referitor la termenul de examinare a cauzei, instanța de apel a

menționat că, prezenta cauză a parvenit la rejudecare în instanța de apel la 16 iunie

2021 și în cadrul examinării cauzei în apel, reprezentantul lui Gigel-Doru Dima a

depus 2 cereri de recuzare separate în privința judecătorilor completului de judecată,

și o cerere de amânare a ședinței de judecată. Prin urmare, instanțele de judecată au

acționat cu diligența maximă, cerută în cazurile care privesc relațiile dintre părinte

și copilul acestuia și și-au îndeplinit obligațiile pozitive în conformitate cu articolul

8 din Convenția de la Haga din 1980.

La 25 februarie 2022, Gigel-Doru Dima, reprezentat de avocatul Igor Coban a

declarat recurs împotriva deciziei din 02 decembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău,

prin care a solicitat casarea integrală a deciziei instanței de apel și hotărârii primei

instanțe, cu adoptarea unei noi hotărâri de admitere integrală a acțiunii înaintate de

Gigel-Doru Dima.

În motivarea recursului Gigel-Doru Dima a indicat că, prin decizia din 02 iunie

2021 a Curții Supreme de Justiție s-a stabilit cu certitudine că, pentru cauza dedusă

judecății primordială este stabilirea reședinței obișnuite a copilului. Însă, instanța de

apel s-a limitat doar la constatarea faptului că copilul minor Xxxxx Dima deține

dubla cetățenie a României și a Republicii Moldova, deși recurentul prin cererile,

demersurile, probele prezentate și explicațiile oferite a accentuat în repetate rânduri

că, pentru o justă soluționare a cauzei, instanța de judecată urma să constate care a

fost reședința obișnuită a copilului Xxxxx Dima, până la deplasarea acestuia în

Republica Moldova, adică înainte de reținerea ilicită a acestuia de către mama sa.

Recurentul a menționat că, pentru a-și întemeia pretențiile a prezentat

certificatul privind domiciliul înregistrat în Registrul național de evidență a

persoanelor, eliberat de Ministerul Afacerilor Interne al României, care confirmă

faptul că, copilul minor Xxxxx Dima este cetățean român cu domiciliul în București

și locuia permanent în România. La fel, a prezentat adeverința medicală prin care se

confirmă aflarea la evidență medicală în cadrul instituțiilor române, dovada înscrierii

5

copilului minor la grădiniță în România și confirmarea faptului că acesta este

beneficiarul unei alocații lunare acordate de statul român.

Recurentul a invocat că, prin extrasul din Sistemul informațional integrat al

Poliției de frontieră, prezentat de Natalia Dima, se confirmă că reședința obișnuită a

copilului minor este în România, or Xxxxx Dima, din 08 decembrie 2014 până la 28

iulie 2018 s-a aflat pe teritoriul Republicii Moldova doar 166 de zile din 1135 de

zile, ceea ce reprezintă 14,62% din perioada indicată.

Recurentul Gigel-Doru Dima a menționat că, CtEDO a statuat cu caracter de

principiu că, noțiunea de reședință obișnuită, deși nu este în mod expres definită,

impune a se avea în vedere intenția părților de a se stabili într-un anumit stat,

concretizată prin elemente precum: achiziționarea unei locuințe care să constituie

domiciliul familiei; înscrierea copilului în cadrul unei instituții de învățământ;

integrarea în comunitatea locală; obținerea de către părinți sau chiar și de unul dintre

aceștia a unui loc stabil de muncă și alte asemenea elemente ce denotă intenția

urmărită de părți de a dobândi un domiciliu statornic într-un stat.

Recurentul a notat că, prin aplicarea criteriilor menționate la circumstanțele

cauzei, statul de reședință obișnuită a copilului minor Xxxxx Dima este România.

De asemenea, recurentul a invocat că, autoritatea centrală din România a

expediat către Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale al Republicii

Moldova, demersul nr. 76960/18, prin care a solicitat localizarea copilului minor și

înapoierea acestuia la domiciliul său în România, fapt ce confirmă că reședința

obișnuită a minorului este România.

Recurentul a menționat că, instanța de apel nu a dat apreciere faptului că,

reprezentantul Ministerului Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova a

susținut apelul declarat de Gigel-Doru Dima, deși intervenientul accesoriu este

autoritatea competentă să soluționeze litigiile ce derivă din încălcarea Convenției de

la Haga din 25 octombrie 1980.

Recurentul Gigel-Doru Dima a indicat că consideră ilegală decizia instanței

de apel, or aceasta a apreciat arbitrar faptul deținerii a dublei cetățenii de către

minorul Xxxxx Dima, fără a constata și preciza faptul că, cetățenia Republicii

Moldova copilul minor a obținut-o ulterior reținerii ilegale a acestuia, de către mama

sa, în Republica Moldova.

Recurentul a specificat că, instanța de apel nu a dat apreciere încheierii din

data de 18 aprilie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru privind aplicarea

măsurilor de protecție, deși aceasta nu are nici o relevanță în raport cu fondul cauzei,

fiind emisă ulterior depunerii de către recurent a acțiunii cu privire la reținerea

ilegală a copilului minor Xxxxx Dima.

În contextul prevederilor art. 434 alin. (1) Cod de procedură civilă, recursul

se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale,

dacă legea nu prevede altfel.

Curtea de Apel Chișinău a pronunțat decizia contestată la 02 decembrie 2021

și a expediat-o participanților la proces la 28 decembrie 2021, prin intermediul poștei

electronice (f.d. 25 vol. IV). Astfel, recursul declarat de Gigel-Doru Dima,

reprezentat de avocatul Igor Coban la data de 25 februarie 2022, este în termen.

Prin prisma art. 439 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la 05 aprilie 2022

instanța de recurs a comunicat intimatei Natalia Dima și a intervenientului accesoriu

Ministerul Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova recursul declarat de

6

Gigel-Doru Dima, reprezentat de avocatul Igor Coban, informând despre necesitatea

depunerii referinței.

La data de 04 mai 2022 intimata Natalia Dima, prin intermediul oficiului

poștal, a depus referință la recursul declarat de Gigel-Doru Dima, reprezentat de

avocatul Igor Coban, prin care a solicitat menținerea actelor de dispoziție emise de

instanțele ierarhic inferioare.

Iar, la data de 14 iunie 2022 Ministerul Muncii și Protecției Sociale al

Republicii Moldova a depus referință la recursul declarat de Gigel-Doru Dima,

reprezentat de avocatul Igor Coban, prin care a solicitat instanței de recurs de a

adopta o decizie cu respectarea interesului superior al copilului minor Xxxxx Dima.

La data de 14 iunie 2022, prin intermediul poștei electronice, reclamantul

Gigel-Doru Dima, reprezentat de avocatul Igor Coban a depus obiecții la referința

intimatei Natalia Dima, reiterând circumstanțele expuse în cererea de recurs.

În conformitate cu art. 440 alin. (2) Cod de procedură civilă, completul din

3 judecători, prin încheierea din 08 iunie 2022, a considerat recursul lui Gigel-Doru

Dima, reprezentat de avocatul Igor Coban admisibil și a dispus examinarea fondului

de un complet din 5 judecători.

Studiind materialele dosarului, Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție consideră recursul neîntemeiat și

urmează a fi respins, cu menținerea deciziei din 02 decembrie 2021 a Curții de Apel

Chișinău, din următoarele considerente.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. a) Cod procedură civilă, instanța, după

ce judecă recursul, este în drept să respingă recursul și să mențină decizia instanței

de apel și, după caz, hotărârea primei instanțe, precum și încheierile atacate cu

recurs.

La data de 04 martie 2019, reclamantul a depus prezenta cerere de chemare în

judecată, prin care a solicitat primirea și examinarea în regim de urgență a cererii de

chemare în judecată, constatarea reținerii ilicite în sensul art. 3 al Convenției de la

Haga din 1980, a copilului minor Xxxxx Dima de către mama sa, Natalia Dima, pe

teritoriul Republicii Moldova, începând cu data de 11 august 2018 și până în prezent,

cu dispunerea înapoierii imediate a copilului în România, țara sa de reședință

obișnuită, cu însoțirea acestuia de către tatăl copilului, Gigel-Doru Dima.

Prin hotărârea din 08 iulie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, cererea

de chemare în judecată depusă de Gigel-Doru Dima a fost respinsă ca fiind

neîntemeiată.

Verificând legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, Curtea de Apel

Chișinău prin decizia din 02 decembrie 2021, a respins apelul declarat de către

avocatul Igor Coban, în interesele lui Gigel-Doru Dima și a menținut hotărârea din

08 iulie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

Din materialele cauzei rezultă că, la data de 21 iunie 2014, Gigel-Doru Dima

a înregistrat căsătoria cu Natalia Sava, în urma încheierii căsătoriei, aceasta și-a

schimbat numele în Natalia Dima. Iar, din căsătorie au un copil minor, Xxxxx Dima,

născut la data de zzzz, la București.

Instanța de recurs relevă că, Gigel-Doru Dima este cetățean al României, cu

reședința permanentă în mun. București, iar Natalia Dima este născută în Republica

Moldova, cetățeancă a Republicii Moldova, cu domiciliul permanent în Republica

Moldova.

7

Totodată, pârâta Natalia Dima a solicitat redobândirea cetățeniei române în

anul 2011, iar domiciliul înscris după redobândirea cetățeniei României, în actele de

identitate ale ambelor state, erau în statul care a emis actul de identitate. Respectiv,

Natalia Dima își are domiciliu înregistrat de iure în ambele state.

Instanța de recurs relevă că, reclamantul Gigel-Doru Dima este angajat al unei

firme în România, iar Natalia Dima începând cu 02 aprilie 2012 este angajată a SRL

”Moldovatransgaz”, cu sediul în Republica Moldova.

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție reține că, atât mama Natalia Dima, cât și copilul minor Xxxxx

Dima, dețin cetățenia Republicii Moldova și cetățenia României. Iar, conform

informației prezentate de Poliția de Frontieră a Republicii Moldova, la 28 iulie 2018

Natalia Dima, Xxxxx Dima și Gigel-Doru Dima au venit în Republica Moldova din

România.

Iar, la data de 29 iulie 2018, reclamantul Gigel-Doru Dima s-a întors în

România, în interes de serviciu, iar pârâta Natalia Dima și copilul Xxxxx Dima au

rămas în Republica Moldova.

La data de 11 august 2018, reclamantul a revenit la Chișinău pentru a-și lua

soția și copilul minor și pentru a se întoarce împreună cu aceștia la București, însă

Natalia Dima i-a comunicat că refuză să se întoarcă în România și că copilul minor

rămâne cu ea în Republica Moldova.

Ulterior, la data de 15 octombrie 2018, Gigel-Doru Dima a sesizat Ministerul

Justiției din România cu cerere privind înapoierea în România a copilului minor

Xxxxx Dima, din cauza reținerii de către mama Natalia Dima a minorului pe

teritoriul Republicii Moldova, din data de 11 august 2018.

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție relevă că obiectul principal al prezentului litigiu îl constituie

stabilirea faptului existenței sau inexistenței răpirii internaționale de copii în raport

cu minorul Xxxxx Dima, în sensul Convenției adoptată la Haga la data de 25

octombrie 1980 și ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului

nr.1468-XIII din 29 ianuarie 1998, în vigoare din 01 iulie 1998.

Respectiv, sub acest aspect, primordial, în cauza dedusă judecății, este

stabilirea reședinței obișnuite a copilului minor Xxxxx Dima, în contextul

interpretării ei în sensul reglementării din Convenția de la Haga din 25 octombrie

1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, dar și prin prisma

jurisprudenței adoptate pe cauze similare. Iar, obiectul secundar îl reprezintă

dispunerea înapoierii imediate a minorului în România, în situația în care instanța va

stabili acest stat drept reședință obișnuită a acestuia.

Conform art. 1 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra

aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, prezenta convenție are drept

obiect: a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în

orice stat contractant; b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante

drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant.

Iar, potrivit art. 3 din Convenția nominalizată, deplasarea sau ne înapoierea

unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind

încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism

acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea

reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau ne înapoierii sale; și b) dacă la

8

vremea deplasării sau ne înapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv,

acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea

împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate

rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească

sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

În corespundere cu art. 4 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980

asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii, aceasta se aplică oricărui

copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant, imediat înainte de

încălcarea drepturilor privind încredințarea sau vizitarea. Aplicarea Convenției

încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.

Instanța de recurs relevă că, în domeniul răpirilor internaționale de copii,

instanțele de judecată urmează să verifice respectarea cerințelor Convenției de la

Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale de

copii și cele ale Convenției cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,

precum și cele ale normelor și principiilor relevante din legislația internațională

aplicabilă în relațiile dintre statele contractante.

Astfel, la examinarea unui litigiu în care se solicită stabilirea faptului

existenței sau inexistenței răpirii internaționale de copii, instanțele de judecată aplică

combinata și armonios instrumentele internaționale și, în special, a Convențiilor

indicate supra, ținând cont de scopul și impactul acestora asupra protejării drepturilor

copiilor și ale părinților.

Or, ținând cont de subtilitatea și dificultățile ce suscită acest tip de cauze,

instanțele de judecată trebuie să efectueze o analiză profundă a situației întregii

familii și a șir de circumstanțe, în special de natură factuală, emoțională, psihologică,

materială și medială, cu scopul de a realiza o evaluare echilibrată și rezonabilă a

intereselor fiecăreia din persoane, întru a găsi cea mai bună soluție (hotărârea

Neulinger și Shuruk împotriva Elveției Elveției [(GC), nr. 41615/07, pct. 139,

6 iulie 2010]). Astfel, instanțele de judecată trebuie să-și motiveze detaliat

raționamentul ales, în funcție de circumstanțele speței și nu se poate baza pe simple

considerații generale și nici nu poate adopta un argumentar mecanic și stereotipic

(hotărârea Kampanella împotriva Italiei, 12 iulie 2011, nr. 14737/09; CtEDO,

26 noiembrie 2013, nr. 278853/09 ; CtEDO, 28 qprilie 2015, nr. 1714/10).

Instanța de recurs menționează că, pentru soluționarea cererii de înapoiere în

baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale

răpirilor internaționale de copii, prezintă relevanță reședința obișnuită a copilului,

imediat înainte de pretinsa sa deplasare sau reținere ilicită.

Stabilirea statului de reședință obișnuită se realizează de către instanța care

soluționează cererea de înapoiere. Dacă îndeplinirea acestei condiții este contestată

de părintele presupus răpitor, în sensul că, se susține că minorul nu avea reședința

obișnuită în statul în care pretinde reclamantul, instanța de judecată urmează să

analizeze această chestiune în concret. Astfel, pentru stabilirea reședinței obișnuite,

instanța de judecată va da apreciere situației de fapt, existentă imediat înaintea

presupusei răpiri, nu ceea ce s-a întâmplat ulterior. De exemplu, dacă copilul, ulterior

presupusei răpiri, a petrecut o perioadă mai mare de timp în statul B decât petrecuse

în statul A, și viceversa.

În acest context, Colegiul atestă lipsa unei definții clare a noțiunii vizate în

textul Convenției, dat fiind faptul că ”diversitatea circumstanțelor și a situației de

9

fapt, specifice fiecărui caz, face să eșueze orice tentativă de a stabili o definiție cât

mai precisă din punct de vedere juridic” (Raportul E. Perez-Vera).

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la reședința

obișnuită servește drept ghid pentru problema analizată, astfel încât instanța de

recurs va aborda noțiunea de reședință obișnuită prin prisma unor circumstanțe, pe

care le consideră relevante speței.

Instanța de recurs relevă că, utilizarea adjectivului „obișnuită” permite să se

deducă faptul că, reședința trebuie să prezinte un anumit caracter de stabilitate sau

de regularitate și că este legată de interesul superior al copilului, și în special de

criteriul proximității. Respectiv, la stabilirea reședinței obișnuite, se iau în

considerare elementele de fapt.

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de „reședință obișnuită”

corespunde locului, care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social

și familial. În acest scop, urmează a fi luate în considerare, în special, durata,

regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat și ale aflării

familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare,

cunoștințele lingvistice, precum și raporturile familiale și sociale întreținute de copil

în statul respectiv. Trebuie să fie luată în considerare vârsta copilului, precum și

faptul că, în general, mediul unui copil de vârstă mică este în mod esențial un mediu

familial, determinat de persoana sau de persoanele de referință cu care locuiește

copilul, care îl au de fapt în îngrijire și se ocupă de el.

În mod decisiv, este de competența instanței naționale să determine reședința

obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice

fiecărui caz în parte.

Nu în ultimul rând, interpretarea noțiunii impune a lua în considerare intenția

părților de a se stabili într-un anumit stat, intenție concretizată prin elemente factuale

precum: achiziționarea unei locuințe, care să constituie domiciliul familiei;

înscrierea copilului în cadrul unei instituții de învățământ, integrarea în comunitatea

locală, obținerea de către părinți (sau chiar de către unul dintre aceștia) a unui loc

stabil de muncă și alte asemenea elemente, ce denotă intenția urmărită de părți de a

dobândi un domiciliu statornic într-un anumit stat.

Astfel, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție decelează că pentru soluționarea prezentului litigiu este necesar

de a stabili, cu prioritate, reședința obișnuită a minorului Xxxxx Dima, prin prisma

articolului 3 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor

civile ale răpirilor internaționale de copii.

De altfel, aceste criterii le menționează și reclamantul Gigel-Doru Dima în

cererea sa de chemare în judecată, dar și în cererea de recurs, invocând aprecierea

defectuoasă a probelor prezentate, aducând în susținerea temeiniciei pretențiilor

înaintate, argumente precum faptul că, ambii părinți aveau domiciliul în mun.

București, România; înscrierea domiciliului pârâtei Natalia Dima în actul său de

identitate românesc, ca fiind adresa de domiciliu din mun. București a lui Gigel-

Doru Dima; reclamantul era angajat în câmpul muncii, pe o perioadă nedeterminată

în mun. București, România; redobândirea cetățeniei române de către Natalia Dima;

reclamantul beneficia de un abonament medical la o clinică privată, în care erau

incluși copilul minor și pârâta; copilul minor este beneficiarul unei alocații lunare

acordate de statul român, până la împlinirea vârstei de 18 ani de către acesta și faptul

10

că, copilul este înscris în grupa mijlocie la grădinița nr. 268 din str. Ion Creangă nr.

8, sector 5, mun. București, care urma să o frecventeze din toamna anului 2018.

Prin prisma argumentelor relatate de părțile în litigiu, Colegiul civil, comercial

și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție va analiza fiecare

dintre aceste aspecte indicate mai sus.

Astfel, cu referire la domiciliul părinților copilului minor, instanța de recurs

reține că, reclamantul Gigel-Doru Dima insistă asupra faptului conviețuirii acestora

preponderent în apartamentul său din mun. București, o perioadă mult mai mare

decât la reședința din Republica Moldova a Nataliei Dima, fapt care atestă intenția

pârâtei de a se instala definitiv în România, determinând în acest fel și reședința

obișnuită a cuplului și a copilului minor, în România.

Totodată, pârâta Natalia Dima, insistă că părțile nu au convenit asupra

stabilirii definitive a familiei în apartamentul sau țara de origine a reclamantului

Gigel-Doru Dima, drept dovadă fiind deplasările constante ale familiei în Republica

Moldova, angajarea ei în câmpul muncii în Republica Moldova, or domicilierea în

apartamentul soțului din România, a fost exclusiv pe perioada concediului de

îngrijire a copilului minor.

Astfel, sub acest aspect, instanța de recurs decelează că, în spiritul Convenției

de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale

de copii, stabilirea reședinței obișnuite a copilului se face nu reieșind din numărul

zilelor petrecute efectiv într-un stat sau altul, dar ținând cont de criteriile menționate

supra, cu interpretarea lor cumulativă și în baza circumstanțelor concrete ale cauzei.

În mod contrar, ar fi lipsită de sens însăși norma stipulată la articolul 4 din

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor

internaționale de copii și prin interpretarea prea rigidă a noțiunii de „reședință

obișnuită” și aplicarea unui formalism excesiv, ar avea loc abaterea de la esența

stabilită de autorii Convenției nominalizate. Or, aceștia ar fi recurs la introducerea

expresă a unui număr minim de zile ce urmează a fi luat în vedere la stabilirea

reședinței obișnuite, la fel ca în Directivele 83/182 și 83/183, spre exemplu, cu

referire la care, CtEDO a statuat în special că, în sensul fiecăreia dintre ele,

„reședința obișnuită” trebuie să fie considerată ca fiind locul în care persoana

interesată a stabilit „centrul permanent al intereselor sale”, că „criteriul permanenței”

trimite la condiția potrivit căreia persoana interesată trebuie să locuiască în mod

obișnuit în locul respectiv timp de cel puțin 185 de zile în fiecare an calendaristic și

că reședința obișnuită trebuie să fie stabilită nu doar ținând seama de „toate

elementele de fapt relevante”, ci și în lumina obiectivului Directivei în cauză

(Hotărârile Ryborg (C-297/89, EU:C:1991:160, punctul 17 și următoarele,

Louloudakis (C-262/99, EU:C:2001:407, punctul 51 și următoarele), Hotărârea

Alevizos (C-392/05, EU:C:2007:251, punctul 54 și următoarele)).

Astfel, instanța de recurs reține că, reclamanta Natalia Dima avea înscris

domiciliul la adresa din mun. București, România, doar în actul său de identitate

românesc, iar în actul său de identitate moldovenesc, este indicat domiciliul la adresa

din Republica Moldova.

La fel, instanța de recurs reține că, instalarea temporară a Nataliei Dima în

locuința reclamantului, este confirmată și prin cererea privind schimbarea datelor

clientului, prin care aceasta a solicitat modificarea datelor privind locul de trai ca

fiind România, mun. București sec. 5, Xxx, indicând și adresa de domiciliu din

11

Republica Moldova și că la data semnării cererii se află în concediul pentru îngrijirea

copilului minor (f.d. 230, vol. I).

Referitor la angajarea reclamantului Gigel-Doru Dima în câmpul muncii pe o

perioadă nedeterminată în mun. București, România, instanța de recurs relevă că,

acesta este un fapt stabilit. Însă, la fel de cert este și faptul că și pârâta, Natalia Dima

avea un serviciu stabil în Republica Moldova, în toată perioada conviețuirii cu Gigel-

Doru Dima, iar materialele cauzei nu demonstrează intenția acesteia de a renunța la

locul său stabil de muncă, sau cel puțin intenția sau încercarea acesteia de a-și căuta

un loc de muncă în România. Mai mult, materialele cauzei atestă cu certitudine

faptul că, revenirea Nataliei Dima împreună cu copilul minor Xxxxx Dima în

Republica Moldova a avut loc odată la finele concediului pentru îngrijirea copilului

minor și necesitatea revenirii la serviciu.

În același context, instanța de recurs nu poate reține drept veridice alegațiile

recurentului Gigel-Doru Dima precum că, intimata Natalia Dima și-ar fi păstrat

statutul de angajată în Republica Moldova, pentru a beneficia de indemnizațiile

pentru îngrijirea copilului din ambele state. Or, aceste afirmații sunt pur declarative

și nu sunt probate, fiind combătute de declarațiile Nataliei Dima în ședințele de

judecată, conform cărora intimata indica că, intenționa să revină la locul său de

muncă, după expirarea concediului pentru îngrijirea copilului minor, acordat de

angajator, stabilindu-se în apartamentul soțului, doar pe perioada concediului pentru

îngrijirea copilului.

Un alt aspect esențial în speță îl constituie, faptul redobândirii cetățeniei

statului român de către intimata Natalia Dima, circumstanță invocată de reclamantul

Gigel-Doru Dima drept probă, ce atestă intenția certă a intimatei de a se stabili

definitiv cu traiul în România.

Acest argument urmează a fi analizat, în contextul realității sociale, culturale

și istorice a statelor implicate în prezenta cauză, precum și al cadrului legislativ

existent, ce permite cetățenilor Republicii Moldova să își redobândească cetățenia

României.

Așadar, redobândirea cetățeniei române de către intimata Natalia Dima,

solicitată cu circa trei ani înainte de căsătorie cu recurentul Gigel-Doru Dima și

dobândită în 2012, cu 2 ani anterior înregistrării căsătoriei dintre Gigel-Doru Dima

și Natalia Sava (în prezent Dima) (f.d.227, vol. I), nu atestă în opinia instanței de

recurs, intenția intimatei de a se stabili de facto în România, după cum nu atestă acest

fapt, nici înscrierea vizei de domiciliu cu adresa în România, în actul său de identitate

românesc, aceasta fiind o condiție obligatorie a procesului de redobândire a

cetățeniei. Mai mult, redobândind cetățenia română, încă în anul 2012, Natalia Dima

a continuat să locuiască în Republica Moldova, unde era și încadrată în câmpul

muncii.

Instanța de recurs reține că, reclamantul Gigel-Doru Dima în susținerea

temeiniciei acțiunii înaintate, a prezentat dovada deținerii unui abonament medical

la o clinică privată, în care erau incluși și pârâta cu copilul minor. Însă, Colegiul

civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție

relevă că acest fapt a avut loc, în condițiile în care atât pârâta, cât și minorul trebuiau

să beneficieze de asistență medicală pe perioada aflării acestora în România, după

cum beneficiază și de sistemul de protecție socială și medicală în Republica

Moldova, pe perioada aflării lor pe teritoriul acesteia.

12

Mai mult, din materialele dosarului, Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție reține că, copilul minor Xxxxx

Dima a beneficiat și beneficiază în continuare de alocația lunară pentru copilul

minor, acordată de statul român, în virtutea deținerii cetățeniei române, până la

împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani.

Totodată, instanța de recurs relevă că și statul Republica Moldova i-a acordat

Nataliei Dima o indemnizație lunară pentru îngrijirea copilului minor. Astfel, aceste

două plăți sunt diferite în esență, dar au același scop, întreținerea copilului minor.

Prin urmare, instanța de recurs decelează că, acest criteriu, invocat de

reclamantul Gigel-Doru Dima, nu poate fi interpretat în sensul stabilirii reședinței

obișnuite a copilului minor, exclusiv pe teritoriul unui stat sau altul, ori aceste plăți

reprezintă măsuri legislative, ce acordă privilegii persoanelor ce dețin dublă

cetățenie.

În afără de aceasta, instanța de recurs reține că, pârâta Natalia Dima a

menționat în ședințele de judecată a instanțelor ierarhic inferioare, că alocația lunară

din partea statului român este încasată de reclamantul Gigel-Doru Dima, fără a fi

transmisă ei pentru întreținerea copilului, circumstanță, care nu a fost negată de

reclamant.

Cu referire la înscrierea copilului în grupa mijlocie la grădinița nr. 268 din str.

Ion Creangă nr. 8, sector 5, mun. București, instanța de recurs atestă la materialele

cauzei două înscrisuri cu privire la înscrierea minorului Xxxxx Dima la instituția

preșcolară din mun. București, România: cererea-tip de înscriere în învățământul

preșcolar 2018, completată la 29 mai 2018 (f.d. 16, vol. I) și contractul educațional

din 06 septembrie 2018 (f.d. 18, vol. I).

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție relevă că, cererea-tip de înscriere a fost completată, în perioada

aflării copilului minor pe teritoriul României. Totuși, această cerere nu a avut

finalitate, or minorul nu a fost înscris în instituțiile preșcolare române și nu a

frecventat nicio instituție preșcolară din România, pe perioada șederii pe teritoriul

acestui stat.

Totodată, instanța de recurs menționează că, deși Natalia Dima a formulat

cereri de înscriere a copilului minor Xxxxx Dima în instituțiile preșcolare din ambele

state, finalitate a avut doar cererea formulată în Republica Moldova, copilul minor

fiind încadrat în procesul educațional al Republicii Moldova.

În același timp, instanța de recurs decelează că, contractul educațional

prezentat de reclamantul Gigel-Doru Dima nu poate fi interpretat în sensul aprecierii

intenției Nataliei Dima de a se stabili cu copilul minor definitiv cu traiul în România,

deoarece, la data semnării acestuia, pârâta se afla deja în Republica Moldova.

Cu referire la regularitatea deplasărilor părților pe teritoriul ambelor state,

instanța de recurs conchide că, aceste deplăsări indică asupra intenției părinților de

a păstra legătura copilului cu rudele sale de pe linia maternă, inclusiv integrarea

acestuia in mediul social autohton.

Astfel, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție consideră neîntemeiat argumentul recurentului Gigel-Doru

Dima precum că, reședința obișnuită a copilului minor este în România, pe motiv că,

copilul minor Xxxxx Dima, din 08 decembrie 2014 până la 28 iulie 2018, s-a aflat

pe teritoriul Republicii Moldova doar 166 zile din 1135 zile, ceea ce reprezintă

13

14,62% din perioada indicată.

Or, instanța de recurs, după cum a fost menționat supra, în afară de prezența

fizică a copilului minor într-un stat, trebuie să fie reținuți și alți factori, de natură să

demonstreze că această prezență nu are un caracter temporar sau ocazional și că

reședința copilului minor exprimă o anumită integrare într-un mediu social și

familial. Or, urma a fi luate în considerare în special durata, regularitatea, condițiile

și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale stabilirii familiei în acest

stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice,

precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv.

În lumina acestor aspecte, instanța de recurs reține că nu se poate determina

caracterul ocazional al prezenței fizice a copilului minor Xxxx Dima în Republica

Moldova, or deplasările efectuate la anumite intervale de timp, ale mamei sau

ambilor părinți împreună cu minorul în Republica Moldova, unde mama își are

rudele, domiciliul și serviciul permanent, vizite ce au un caracter regulat și constant,

indică asupra intenției clare a părinților de a păstra legătura și a integra copilul

inclusiv în mediul familial și social al acestui stat.

La fel, instanța de recurs relevă că pertinente litigiului sunt și noțiunile de

„autoritate părintească” sau „dreptul la încredințare”, noțiuni ce, în limbajul

Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor

internaționale de copii, se referă exclusiv la dreptul fiecărui părinte de a decide cu

privire la stabilirea locuinței minorului, drept ce poate să rezulte fie dintr-o hotărâre

judecătorească anterioară, fie din normele de drept ale statului de unde se pretinde

că a fost răpit copilul – în cazul dat, România.

De aceea, constatarea cu privire la inexistența dreptului de încredințare al

reclamantului Gigel-Doru Dima în privința copilului său minor Xxxx Dima este

contrară cerințelor cadrului legal aplicabil, or, acesta există și se aplică și în cazul

cuplurilor căsătorite care exercită în comun autoritatea părintească cu privire la

copiii lor, fără să fie necesară vreo hotărâre judecătorească în această privință (a se

vedea Monory împotriva României și Ungariei, nr. 71099/01, pct. 76, 5 aprilie 2005,

ppct. 26, hotărârea Michnea împotriva României).

Totodată, instanța de recurs că, copilul minor Xxxx Dima deține inclusiv

cetățenia Republicii Moldova, beneficiază de indemnizații, cunoștințele sale

lingvistice îi permit să se integreze perfect în acest mediu, dat fiind faptul că limba

sa maternă, limba română, este limba vorbită în ambele state. În consecință, se poate

constata că, nu a fost încălcat dreptul de încredințare, prevăzut de Convenție, or

acesta a fost exercitat de ambii părinți, în ambele state, deci inclusiv pe teritoriul

Republicii Moldova.

Cu referire la aplicabilitatea în litigiu dedus judecății, a prevederilor art. 483-

503 din Codul civil al României, care definesc ansamblul de drepturi și îndatoriri

care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor

părinți, prevederi invocate de Gigel-Doru Dima, instanța de recurs decelează că, nu

se contestă drepturile și îndatoririle recurentului în privința minorului Xxxxx Dima,

la fel cum nimeni nu îl poate împiedica să-și exercite efectiv aceste drepturi și

îndatoriri.

De altfel, la fel a procedat și autoritatea judecătorească din România, care,

prin hotărârea civilă definitivă nr. 14/2020, pronunțată la data de 10 februarie 2020

de către Tribunalul București secția a IV-a civilă (f.d. 81-86, vol. II), a constatat

14

reședința obișnuită a minorului Xxxxx Dima ca fiind Republica Moldova,

menționând că la momentul formulării cererii de chemare în judecată a lui Gigel-

Doru Dima, copilul avea timp de un an locuința principală și statornică în Republica

Moldova, motiv pentru care instanța a reținut că la momentul introducerii cererii de

chemare în judecată, reședința obișnuită a minorului Xxxxx Dima era în Republica

Moldova. Pe cale de consecință, tribunalul a statuat, definitiv, asupra lipsei de

competență materială internațională de a judeca capetele de cerere referitoare la

exercitarea temporară a autorității părintești și stabilirea locuinței minorului Xxxxx

Dima.

În context, instanța nu poate să nu puncteze și asupra spiritului Convenției de

la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale

de copii, care prin prisma articolului 16 din Convenție, urmărește să împiedice luarea

unei decizii cu privire la fondul dreptului la custodie în statul de refugiu, pentru că

acesta este de fapt și scopul declanșării mecanismului de întoarcere a copilului

presupus a fi deplasat sau reținut ilicit: evitarea folosirii unor mijloace de fapt pentru

a crea legături artificiale de competență judiciară internațională în vederea obținerii

încredințării unui copil (Raportul explicativ Perez-Vera, pct. 11).

Astfel, luând în considerare spiritul Convenției nominalizate, precum și

scopul inițierii procedurii de returnare în sine, instanța de recurs menționează că,

deși reclamantul Gigel-Doru Dima sesizează instanțele din Republica Moldova cu

privire la înapoierea imediată a minorului invocând legislația statului român, ca fiind

legea reședinței obișnuite a copilului minor, ulterior, se adresează în instanțele de

judecată a Republicii Moldova cu o cerere de încuviințare a minorului Xxxxx Dima,

la doar o zi de la depunerea prezentei cereri de returnare, recunoscând astfel,

competența instanțelor de judecată a Republicii Moldova, inclusiv în prezentul

litigiu (f.d. 124-131, vol. I).

Totuși, la adoptarea prezentei decizii, instanța de recurs urmează să

soluționeze litigiul dedus judecății ținând cont de data adresării reclamantului Gigel-

Doru Dima cu prezenta cerere de chemare în judecată și cu cererea de returnare a

copilului adresată autorității centrale a Republicii Moldova.

Prin urmare, instanța de recurs conchide că, la caz, nu se poate stabili cu

certitudine, prin prisma criteriilor determinate de jurisprudența CEDO pe cauze

similare, reședința obișnuită a minorului Xxxxx Dima, în sensul în care aceasta este

reglementată. Din aceste motive, instanțele de judecată ierarhic inferioare corect au

stabilit că sunt în imposibilitate de a determina reședința obișnuită a minorului

Xxxxx Dima, ca fiind România. Pe cale de consecință, prezența copilului minor în

Republica Moldova nu constituie o reținere ilicită din partea mamei sale Natalia

Dima.

De asemenea, instanța de recurs decelează că art. 14 din Convenția de la Haga

din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii,

prevede expres că pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei înapoieri

ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat,

poate ține seama în mod direct de legea și de hotărîrile judiciare sau

administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința

obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii

acestui drept sau pentru recunoașterea hotărîrilor străine care ar fi altfel aplicabile.

Prin urmare, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al

15

Curții Supreme de Justiție relevă că, asupra pretenției privind stabilirea domiciliului

copilului minor, Xxxxx Dima, s-au expus instanțele de judecată din Republica

Moldova, prin adoptarea hotărârii din 14 februarie 2020 a Judecătoriei Chișinău,

sediul Centru, menținută prin decizia din 29 octombrie 2020 a Curții de Apel

Chișinău și decizia din 10 noiembrie 2021 a Curții Supreme de justiție, prin care a

fost stabilit domiciliul copilului minor Xxxxx Dima, cu mama sa, Natalia Dima.

Din aceleași considerente, instanța de recurs consideră irelevante înscrisurile

prezentate de recurentul Gigel-Doru Dima cu privire la condițiile de trai ale

minorului în România sau condițiile sociale per ansamblu din statul pretins a fi

reședința obișnuită a minorului, ca fiind superioare celor din Republica Moldova, or

acestor probe le-a fost dată apreciere de către instanța, care a soluționat cererea

privind stabilirea domiciliului copilului minor. Iar, în consecință, instanța de recurs

nu se va expune referitor la acestea.

De asemenea, Colegiul învederează că, mecanismul de înapoiere imediată a

copilului în cazul reținerii ilicite a acestuia urmează a fi pus în aplicare indiferent

de ostilitățile și relațiile dintre părinți, sau persoanele care exercită dreptul privind

încredințarea. Astfel, instanța de recurs relevă că prin încheierea din 18 aprilie 2019

a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, a fost constatată aplicarea violenței

psihologice de către recurentul Gigel-Doru Dima față de copilul minor Xxxxx Dima

(f.d. 248, vol. I - f.d. 1-5, vol. II).

Așadar, instanța de recurs reține că, în speța dedusă judecății decisiv este și

faptul dacă a fost atins echilibrul corect, care trebuie să existe între interesele

concurente, și anume: cele ale copilului, ale celor doi părinți și ale ordinii publice,

prin prisma marjei de apreciere acordate statelor în astfel de aspecte, ținând seama,

totuși, de faptul că principal este interesul superior al copilului și că obiectivele de

prevenire și înapoiere imediată corespund unei concepții specifice a „interesului

superior al copilului”.

Or, instanța de recurs relevă că, interesul superior al copilului nu coincide cu

cel al tatălui sau al mamei și, în contextul unei cereri de înapoiere, depusă în temeiul

Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor

internaționale de copii, diferită de procedurile de încredințare, conceptul de interes

superior al copilului trebuie evaluat având în vedere excepțiile prevăzute de

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor

internaționale de copii, în special cele referitoare la trecerea timpului și existența

unui „risc grav”.

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție relevă că, o interpretare armonioasă a Convenției Europeane a

Drepturilor Omului și a Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra

aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii, poate fi obținută dacă sunt

îndeplinite două condiții, și anume: trebuie să fie luați în considerare factorii care

pot constitui o excepție de la înapoierea imediată a copilului în conformitate cu

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor

internaționale de copii, iar instanța de judecată trebuie să ia o decizie suficient de

argumentată.

Astfel, din materialele cauzei, instanța de recurs reține că, copilul minor

Xxxxx Dima locuiește permanent în Republica Moldova, începând cu data de 28

16

iulie 2018, este încadrat în procesul educațional al Republicii Moldova, și anume

frecventează grădinița din 28 septembrie 2018, exact din luna în care reclamantul

indică că, copilul minor urma să frecventeze o grădiniță din România.

Totodată, instanța de recurs reiterează că, integrarea minorului Xxxxx Dima

în mediul familial, social și educațional din Republica Moldova a început de la

nașterea sa și s-a produs treptat, acesta nefiind plasat brusc într-un anturaj nou sau

necunoscut pentru el.

Respectiv, admiterea cererii reclamantului Gigel-Doru Dima precum a fost

formulată, în sensul dispunerii înapoierii imediate a copilului minor Xxxxx Dima în

România, cu însoțirea acestuia exclusiv de către tatăl său, va însemna separarea

inevitabilă a acestuia de mama sa Natalia Dima, persoana cu care acesta a fost

nedespărțit și l-a avut în grija sa neîntreruptă de la nașterea lui și până în prezent,

soluție ce nu poate constitui, în opinia instanței de recurs, o interpretare conformă

cu prevederile Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile

ale răpirii internaționale de copii, ca fiind în interesul superior al copilului minor.

Instanța de recurs decelează că, situația în care se află copilul Xxxxx Dima

este unul atipic, care, deși similar cu multe cauze soluționate de CtEDO, nu este

identic cu niciunul dintre acestea, datorită situației specifice a părților, cu privire la

domiciliu, cetățenie, serviciu, dar și a statelor implicate în cauză. Astfel, comunitatea

de limbă, istorie, condițiile de redobîndire a cetățeniei române de către cetățenii

moldoveni care au ascendenți născuți în România, dubla cetățenie, domiciliu, dar și

angajarea fiecăruia dintre părinți în statul său de origine, deplasările frecvente ale

cuplului și copilului minor în ambele din aceste state, păstrînd legătura cu rudele din

ambele părți, circumstanțe ce denotă, lipsa unei intenții certe a pîrîtei Natalia Dima

de a-și stabili domiciliu definitiv în România.

Prin urmare cele menționate, dar și faptul conviețuirii minorului Xxxxx Dima,

în ultimii ani, exclusiv cu mama sa Natalia Dima, frecventarea grădiniței de la

reședința sa din Republica Moldova și ceilalți factori, ce atestă integrarea certă a

minorului în mediul său din Republica Moldova, denotă obligația instanței de recurs

de a lua în considerare interesului suprem al copilului minor, în special în situația în

care există un risc grav ca înapoierea acestuia să-l expună unui pericol fizic sau

psihic sau în orice alt mod să-l situeze într-o situație ce nu poate fi tolerată.

Astfel, înapoierea copilului minor Xxxxx Dima, la această etapă, în România,

ar fi de natură să-l plaseze pe acesta într-o situație ce nu poate fi admisă, din cauza

posibilității privării copilului minor, pentru o perioadă nedeterminată, de contactul

cu mama sa, persoana care l-a avut în îngrijire neîntrerupt pe întreg parcursul

existenței sale.

În jurisprudența sa constantă, CtEDO, în cauze precum O.C.I. și alții

împotriva României (21 mai 2019), Neulinger și Shuruk împotriva Elveției (nr.

41.615/07, pct. 138, CEDO 2010) și M.K. împotriva Greciei (nr. 51.312/16, pct. 75,

1 februarie 2018), a statuat că înapoierea unui copil nu poate fi dispusă automat sau

mecanic atunci când este aplicabilă Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980

asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, or instanțele naționale nu

au examinat acuzațiile privind existența unui „risc grav“, într-un mod compatibil cu

interesul superior al copilului și în limitele cadrului procedural al Convenției

nominalizate.

În ce privește riscul sau situația intolerabilă pentru copilul minor Xxxxx Dima,

17

în cazul dispunerii returnării acestuia, instanța de recurs consideră că acestea se

referă la aspecte de ordin psihologic, care îl vor plasa pe minor într-o situație

defavorabilă pentru acesta, datorită aspectelor reținute mai sus.

Instanța de recurs relevă că deși cauzele CtEDO, cum ar fi: O.C.I. și alții

împotriva României (21 mai 2019), Neulinger și Shuruk împotriva Elveției (nr.

41.615/07, pct. 138, CEDO 2010) și M.K. împotriva Greciei (nr. 51.312/16, pct. 75,

1 februarie 2018), prezintă similitudini și particularități cu litigiul dedus judecății,

totuși spre deosebire de prezenta speță, în cauzele menționate a existat o răpire în

sensul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale

răpirilor internaționale de copii, deplasarea minorului fiind ilicită, iar în litigiu dedus

judecății minorul a traversat frontiera Republicii Moldova legal, împreună cu ambii

părinți și nu a avut loc o reținerea ilicită a copilului în sensul Convenției.

Totodată, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al

Curții Supreme de Justiție decelează că CtEDO a statuat că, în majoritatea cazurilor

de răpire internațională de minori, factorul temporal este crucial. Or, trecând prea

mulți ani de la răpire, consumați prin procese, pentru copilul deja bine integrat în

noua sa țară de reședință, o reîntoarcere nu ar mai fi fost în interesul său.

Astfel, instanța de judecată urmează să evite o interpretare excesiv de

formalistă și să adopte interpretarea ca act intuitiv și rațional, având în vedere spiritul

legii în esența sa. În mod contrar, responsabilitatea de a stabili sfera de aplicabilitate

a normei, în cazurile atipice va conduce la soluții rigide și inechitabile, care fac

abstracție de obiectivele sociale urmărite prin legiferare.

Or, o interpretare judiciară adecvată, a oricărei norme, trebuie să nu fie

expresia vreunui exces de spirit sau de literă. Cu atât mai mult, această regulă este

aplicabilă în materia în care este vizat interesul superior al copilului minor, adică a

spiritului Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale

răpirilor internaționale de copii. Iar, legitimitatea și impactul moral al acestei

hotărâri depind de acest contact direct cu realitatea.

Ținând cont de cele constatate supra, rezulta că la caz, nu sunt întrunite

criteriile pentru pronunțarea unei hotărâri de înapoiere a copilului în baza Convenției

de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale

de copii.

Prin urmare, instanța de recurs, consideră neîntemeiată pretenția lui Gigel-

Doru Dima privind dispunerea înapoierii imediate a copilului minor Xxxxx Dima în

România, în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor

civile ale răpirilor internaționale de copii. Or, soluția adoptată de către instanțele de

judecată ierarhic inferioare este în conformitate cu sensul real al acestei Convenții,

precum și cu interesul superior al copilului, din considerentul că la caz nu s-a

constatat reținerea ilicită a minorului Xxxxx Dima de către mama sa, Natalia Dima.

Subsecvent, instanța de recurs consideră neîntemeiat argumentul recurentului

Gigel-Doru Dima precum că, instanța de apel nu a dat apreciere faptului că,

reprezentantul Ministerului Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova a

susținut apelul declarat de Gigel-Doru Dima, deși acesta este autoritatea competentă

să soluționeze litigiile ce derivă din încălcarea Convenției de la Haga din data de

25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii.

Or, instanța de recurs relevă că cererea privind înapoierea în România a

copilului minor Xxxxx Dima, adresată de către Ministerul Justiției din România a

18

fost recepționată de către Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale și

Familiei al Republicii Moldova, autoritatea centrală a Republicii Moldova în sensul

Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor

internaționale de copii, la data de 19 noiembrie 2018. Însă, Ministerul Sănătății,

Muncii și Protecției Sociale și Familiei al Republicii Moldova nu a emis nicio

decizie vizând cererea formulată de recurentul Gigel-Doru Dima, prin intermediul

autorităților române. Respectiv, odată cu sesizarea instanței de judecată cu cerere

privind înapoierea în România a copilului minor Xxxxx Dima, instanța urmează să

soluționeze cauza prin prisma Convenției de la Haga din data de 25 octombrie 1980

asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii.

Mai mult, prin referința depusă la data de 14 iunie 2022, Ministerul Muncii și

Protecției Sociale al Republicii Moldova a solicitat instanței de recurs să adopte o

decizie cu respectarea interesului superior al copilului minor Xxxxx Dima.

Ținând cont de cele reținute și constatate supra, precum și temeiurile de drept

indicate, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție conchide că, instanțele ierarhic inferioare corect au respins ca

neîntemeiată acțiunea depusă de Gigel-Doru Dima.

Subsidiar, referitor la termenul de aflare a prezentei cauzei pe rolul instanțelor,

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de

Justiție menționează următoarele.

Coroborând prevederile art. 11 din Convenția de la Haga din 25 octombrie

1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii cu dispozițiile din

art. 192 alin. (2) al Codului de procedură civilă și art. 6 din CEDO, ce garantează

examinarea în termen rezonabil a cauzei, instanța de recurs învederează

aplicabilitatea în principiu, a remediului național prevăzut în astfel de cazuri, de

Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat

prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la

executare.

Iar, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 privind

repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în

termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executare, cererea de chemare în

judecată privind constatarea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a

cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești și

repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare (denumită în continuare cerere

de chemare în judecată) se depune conform regulilor de competență jurisdicțională

stabilite la capitolul IV din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova și se

examinează de un alt complet de judecată decât cel care a examinat (examinează)

cauza în care se pretinde încălcarea.

Respectiv, în conjunctura celor reținute supra, Colegiul civil, comercial și de

contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție consideră că instanța de

apel a emis decizia contestată cu interpretarea corectă a normelor de drept material

și a circumstanțelor cauzei.

Din considerentele menționate și având în vedere că argumentele invocate de

către recurentul Gigel-Doru Dima în cererea de recurs sunt neîntemeiate, inclusiv

privind interpretarea eronată a Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra

aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii, iar soluțiile emise de instanțele

ierarhic inferioare sunt argumentate și legale, Colegiul civil, comercial și de

19

contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a

respinge recursul lui Gigel-Doru Dima, reprezentat de avocatul Igor Coban și de a

menține decizia instanței de apel.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. a) Cod procedură civilă, Colegiul civil,

comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție

d e c i d e:

Se respinge recursul declarat de către Gigel-Doru Dima, reprezentat de

avocatul Igor Coban.

Se menține decizia din 02 decembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău, în cauza

civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de către Gigel-Doru Dima împotriva

Nataliei Dima, intervenient accesoriu Ministerul Muncii și Protecției Sociale al

Republicii Moldova cu privire la constatarea reținerii ilicite a copilului și dispunerea

înapoierii imediate a copilului în țara de reședință.

Decizia este irevocabilă.

Președintele ședinței,

judecătorul Vladimir Timofti

judecătorii Ghenadie Plămădeală

Anatolie Țurcan

Elena Cobzac

Nina Vascan

20