Schwarz împotriva Germaniei și încă o cerere

Publicat la 4 iulie 2022 SECȚIUNEA TERZă Cerințele nr. 10100/16 și 29507/21 Rolf Dieter SCHWARZ împotriva Germaniei depuse la 11 februarie 2016 și, respectiv, 28 mai 2021 comunicate la 13 iunie 2022 OBIECTUL CAUZEI Cerințele se referă la arestarea și detenția reclamantului, un național german, în Thailanda. La 8 februarie 2010, Curtea de District Düsseldorf a eliberat un mandat pentru arestarea reclamantului. La 22 martie 2010 au fost arestate mai multe co-acusate. Autoritățile nu au reușit să aresteze reclamantul, care a fost înregistrat la o adresă în Germania, dar care stătea în principal în Thailanda pe baza vizelor turistice consecutive începând cu începutul anului 2009. Reclamantul a aflat despre mandatul de arestare împotriva acestuia în martie 2010. Nu a fost făcută nicio cerere de extrădare a reclamantului către autoritățile tailandeze.

La 25 mai 2010, ambasada germană din Bangkok, la cererea procurorului public, a pregătit o decizie care a ordonat retragerea pașaportului reclamantului, având în vedere că a încercat să evite urmărirea penală în Germania. La 27 mai 2010, ambasada germană a informat autoritățile thailandeze cu privire la această decizie, circumstanțele subjacente, mandatul de arest și căutarea în curs a reclamantului prin intermediul Interpol. Ambasada a transmis cererea autorităților fiscale germane pentru asistența autorităților tailandeze în căutarea și arestarea reclamantului și a promis că Germania va rambursa costurile pe care autoritățile tailandeze le vor suporta în legătură cu căutarea și arestarea și că Germania va suporta costurile pentru deportarea reclamantului.

La 2 iunie 2010, poliția tailandeză a arestat reclamantul și l-a adus la Centrul de Detenție a Imigrației din Bangkok, unde ofițerii consulari ai ambasada germană au notificat decizia de a retrage pașaportul său către reclamant și l-au confiscat. Retragerea pașaportului său a făcut viza reclamantului invalidă și prezența sa suplimentară în Thailanda. Reclamantul a fost păstrat în centrul de detenție până la 10 iunie 2010, când autoritățile tailandeze au adus reclamantul la aeroport și l-au predat oficialilor germani. Reclamantul a intrat într-un avion în Germania, unde a fost reținut la sosire. La 9 decembrie 2010, Curtea Regională Düsseldorf a condamnat reclamantul ca un accesoriu pentru a reține salariile și evaziunea fiscală.

În stabilirea propoziției sale, Curtea Regională a considerat că reclamantul a fost reținut în Thailanda ca urmare a retragerii pașaportului său, a presupus că acuzațiile reclamantului cu privire la condițiile de detenție slabe din Thailanda sunt adevărate și a creditat timpul pe care l-a petrecut în detenție în Thailanda la un raport de unu la trei. Procedura care a condus la prezenta cerere a fost împărțită în trei seturi de proceduri separate la nivel intern. Instanțele naționale au constatat că diferitele măsuri adoptate de autoritățile germane și contestate de reclamant au fost legale, inclusiv, în special, decizia de retragere a pașaportului său, de informare a autorităților tailandeze cu privire la această decizie și de a le solicita asistența în căutarea și arestarea reclamantului, circumstanțele arestării reclamantului, notificarea deciziei de retragere a pașaportului și confiscarea acestuia.

Instanțele naționale au considerat, printre altele , că detenția reclamantului în Thailanda a fost ordonată de autoritățile tailandeze și nu a fost atribuită Germaniei și că condițiile de detenție ale acesteia nu au scăzut la standardele minime internaționale. Reclamantul susține că Germania a fost responsabilă pentru detenția sa în Thailanda, în condiții slabe, și susține o încălcare a articolelor 3 și 5 §§ 1 din Convenție. Faptele în care reclamantul se plâng în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, în special arestarea și detenția sa în Thailanda, au apărut în cadrul jurisdicției Germaniei și au angajat responsabilitatea Germaniei în temeiul Convenției în ceea ce privește această plângere (a se vedea, în special, Vasiliciuc c. Republica Moldova , nr. 15944/11, §§ 21-25, 2 mai 2017; Stephens c. Malta (n. 1) , nr. 11956/07, §§ 50-54, 21 aprilie 2009; Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 91, CEDO 2005-IV).

În cazul în care au făcut-o, arestarea și detenția în încălcarea acestei dispoziții (a se vedea, în special Öcalan , § 86-90 și 92-99, și Vasiliciuc , §§ 37-41, ambele menționate mai sus)? În măsura în care reclamantul se plânge în temeiul articolului 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile de detenție în Thailanda, au apărut fapte care intră sub jurisdicția Germaniei și au implicat responsabilitatea Germaniei în temeiul Convenției în ceea ce privește această plângere?

În cazul în care au făcut-o, poate reclamantul să pretinde că este încă o „victima” în sensul articolului 34 din Convenție în ceea ce privește presupusa încălcare, având în vedere că Tribunalul Regional Düsseldorf la 9 decembrie 2010, atunci când a stabilit sentința reclamantului, a creditat timpul pe care reclamantul a petrecut în detenție în Thailanda la un raport de unu la trei (a se vedea, în special, Dîrjan și Ștefan c. România (dec.), nos 14224/15 și 50977/15, §§ 22-34, 15 aprilie 2020)? În special, a recunoscut Curtea Regională, fie în mod expres, fie în substanță, presupusa încălcare a Convenției?

În cazul în care responsabilitatea Germaniei a fost angajată și faptul că reclamantul poate continua să pretinde că este o „victima” în ceea ce privește această plângere, au făcut condițiile materiale ale detenției sale în Thailanda de la 2 iunie 2010 la 10 iunie 2010, în special spațiul personal disponibil în celulă, condițiile sanitar-sanitare și presupusa absență de pat, cantitatea unui tratament inuman sau degradant, având în vedere, de asemenea, durata detenției (a se vedea, în special, Khlaifia și alții c. Italia [GC], nr. 16483/12, §§ 159 177 și 196, 15 decembrie 2016; Georgia c. Rusia (I) [GC], nr. 13255/07, §§ 192-205, ECHR 2014 (extracte); M.S. c. Belgia și Grecia [GC], nr. 30696/09, § 223-34, ECHR 2011)?

Published on 4 July 2022

THIRD SECTION

Applications nos. 10100/16 and 29507/21 Rolf Dieter SCHWARZ against Germany lodged on 11 February 2016 and 28 May 2021 respectively communicated on 13 June 2022

SUBJECT MATTER OF THE CASE

The applications concern the arrest and detention of the applicant, a German national, in Thailand. On 8 February 2010 the Düsseldorf District Court issued a warrant for the applicant’s arrest. On 22 March 2010 several co-accused were arrested. The authorities failed to arrest the applicant, who was registered at an address in Germany, but who was mostly staying in Thailand on the basis of consecutive tourist visas since early 2009. The applicant learned about the arrest warrant against him in March 2010. No request for the applicant’s extradition was made towards the Thai authorities. On 25 May 2010 the German embassy in Bangkok, upon the public prosecutor’s request, prepared a decision ordering the withdrawal of the applicant’s passport on the ground that he sought to evade prosecution in Germany.

On 27 May 2010 the Germany embassy informed the Thai authorities of that decision, the underlying circumstances, the arrest warrant and the ongoing search for the applicant via Interpol. The embassy transmitted the request of the German prosecution authorities for the Thai authorities’ assistance in searching and arresting the applicant and pledged that Germany would reimburse the costs which the Thai authorities would incur in connection with the search and arrest and that Germany would bear the costs for the applicant’s deportation. On 2 June 2010 the Thai police arrested the applicant and brought him to the Immigration Detention Centre in Bangkok, where consular officers of the German embassy notified the decision to withdraw his passport to the applicant and confiscated it.

The withdrawal of his passport rendered the applicant’s visa invalid and his further presence in Thailand unlawful. The applicant was kept in the detention centre until 10 June 2010, when the Thai authorities brought the applicant to the airport and handed him over to German officials. The applicant boarded a plane to Germany, where he was detained on arrival. On 9 December 2010 the Düsseldorf Regional Court convicted the applicant as an accessory to withholding of salaries and tax evasion. In setting his sentence, the Regional Court considered that the applicant had been detained in Thailand as a result of the withdrawal of his passport, assumed that the applicant’s allegations about the poor detention conditions in Thailand were true and credited the time he had spent in detention in Thailand at a one-to-three ratio.

The proceedings leading to the present applications were split into three separate sets of proceedings at the domestic level. The domestic courts found that different measures taken by the German authorities and challenged by the applicant had been lawful, including, in particular, the decision to withdraw his passport, informing the Thai authorities of that decision and asking them for their assistance in searching and arresting the applicant, the circumstances of the applicant’s arrest, the notification of the decision to withdraw his passport and its confiscation. The domestic courts considered, inter alia , that the applicant’s detention in Thailand had been ordered by the Thai authorities and was not attributable to Germany and that the conditions of his detention there had not fallen short of international minimum standards.

The applicant claims that Germany was responsible for his detention in Thailand, in poor conditions, and alleges a breach of Articles 3 and 5 §§ 1 of the Convention.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Did the facts of which the applicant complains under Article 5 § 1 of the Convention, notably his arrest and detention in Thailand, occur within the jurisdiction of Germany and engage Germany’s responsibility under the Convention in respect of this complaint (see, in particular, Vasiliciuc v. the Republic of Moldova , no. 15944/11, §§ 21-25, 2 May 2017; Stephens v. Malta (no. 1) , no. 11956/07, §§ 50-54, 21 April 2009; Öcalan v. Turkey [GC], no. 46221/99, § 91, ECHR 2005-IV). In the event that they did, were his arrest and detention in breach of that provision (see, in particular, Öcalan , §§ 86-90 and 92-99, and Vasiliciuc , §§ 37-41, both cited above)? 2. In so far as the applicant complains under Article 3 of the Convention about the conditions of his detention in Thailand, did the facts occur within the jurisdiction of Germany and engage Germany’s responsibility under the Convention in respect of this complaint?

In the event that they did, can the applicant still claim to be a “victim” within the meaning of Article 34 of the Convention in respect of the alleged violation, given that the Düsseldorf Regional Court on 9 December 2010, when setting the applicant’s sentence, credited the time which the applicant had spent in detention in Thailand at a one-to-three ratio (see, in particular, Dîrjan and Ștefan v. Romania (dec.), nos. 14224/15 and 50977/15, §§ 22-34, 15 April 2020)? In particular, has the Regional Court acknowledged, either expressly or in substance, the alleged breach of the Convention?

In the event that Germany’s responsibility was engaged and that the applicant can still claim to be a “victim” in respect of this complaint, did the material conditions of his detention in Thailand from 2 June 2010 to 10 June 2010, in particular the personal space available in the cell, the sanitary conditions and the alleged absence of a bed, amount to inhuman or degrading treatment, also in view of the duration of the detention (see, in particular, Khlaifia and Others v. Italy [GC], no. 16483/12, §§ 159 ‑ 177 and 196, 15 December 2016; Georgia v. Russia (I) [GC], no. 13255/07, §§ 192-205, ECHR 2014 (extracts); M.S.S. v. Belgium and Greece [GC], no. 30696/09, §§ 223-34, ECHR 2011)?