CASE OF PONTA v. ROMANIA - Romanian Translation] by the European Institute of Romania

Cererea privește, în cadrul art. 10 din Convenție, condamnarea reclamantului la plata unei despăgubiri pentru publicarea de comentarii, postate pe pagina sa de Facebook, considerate calomnioase de instanțele interne, la adresa unu i terț. ÎN FAPT

Reclamantul s- a născut în 1972 și locuiește în București. A fost reprezentat de doamna Tudor, avocat în București.

Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe .

Reclamantul este un fost om politic, fost deputat, fost președinte al Partidului Social Democrat, precum și fondator și președinte al fostului partid „PRO România”.

La vremea când era membru al Partidului Social Democrat, reclamantul a ocupat postul de prim- ministru din mai 2012 până în noiembrie 2015, data 1

Reclamantul susține că, după evenimentele menționate, L.I. a dus împotriva sa o campanie mediatică foarte agresivă, proferând acuzații grav e, fără temei. Persoana în cauză afirmă că nu a dat urmare acestor acuzații.

În februarie 2016, L.I. a fost convocat de parchetul însărcinat cu anchetele pentru fapte de corupție săvârșite de cei mai înalți demnitari și funcționari, Direcția Națională Anticorupție (denumită în continuare „DNA”).

Ulterior publicării, mai multe posturi de televiziune ș i ziare reluau afirmațiile incluse în acest mesaj. III.

La 14 septembrie 2016, L.I. a sesizat Judecătoria Sector 2 București cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 1349 și 1357 C. civ. (infra, pct. 2 6 ), pretinzând că afirmațiile reclamantului formula te împotriva sa erau mincinoase și calomnioase și că au adus atingere reputației ș i imagi nii sale. În această privință, a menționat că afirmațiile calomnioase respective fuseseră reluate și dezvoltate în două emisiuni de televiziune difuzate de canalul România TV la 10 și la 11 februarie 2016. Acesta a adăugat că nu a fost niciodată membru al unei formațiuni politice și că, prin urmare, afirmațiile reclamantului nu puteau fi examinate în cadrul larg al declarațiilor și al dezbaterii politice. În plus, a susținut că reclamantul nu adusese niciodată la cunoștința DNA, în timp ce era prim -ministru , acuzațiile foarte grave aduse împotriva sa. L.I. a subliniat că toată cariera sa era în domeniul finanțelor, unde reputația și imaginea sunt esențiale, și că afirmațiile reclamantului erau de natură să prejudicieze foarte grav reputația sa, 2

În fața judecătoriei, reclamantul a susținut că afirmațiile sale aveau o bază factuală, și anume informări primite de la instituțiile specializate, și că aceste afirmații trebuiau plasate în context, adică întrebările publicului asupra motivelor care determinaseră DNA să - l convoace pe L.I., dar și despre exercitarea mandatului său ca prim - ministru cu patru ani în urmă, precum și al petentului, ministru delegat în guvernul său timp de câteva luni. Bazându - se pe jurisprudența Curții, acesta a subliniat că oamenii politici trebuiau să se supună unui control atent al faptelor și gesturilor lor și că era natural ca petentul, minis tru delegat cu mediul de afaceri, să fie în centrul dezbaterilor din presa generalistă și din mediul politic. Oamenii politici trebuiau să fie vectori și susținători ai dezbaterilor politice, ținând seama de rolul foarte important pe care îl joacă în societate în această privință. Reclamantul a precizat că nu emisese în niciun caz judecăți de valoare sau opinii cu privire la partea vătămată, ci doar prezentase fapte care avuseseră loc cu patru ani în urmă; în plus, petentul nu a negat adevărul faptelor de c are era acuzat de autoritățile statului.

Prin urmare, susține că afirmațiile sale se înscriau într -un discurs politic, protejat de Convenție și de jurisprudența Curții. Potrivit acestuia, natura subiectului abordat trebuia să determine în ce măsură afirmațiile în cauză contribuiau la dezbaterea publică, și nici stilul folosit și nici chiar gradul de precizie al afirmațiilor nu trebuiau să joace un rol decisiv în această privință.

În sfârșit, reclamantul a subliniat că nu a fost dovedită existența unei legături între afirmațiile considerate ilicite de petent și prejudiciul pretins suferit de acesta.

La 2 februarie 2017, judecătoria l -a audiat pe reprezentantul reclamantului; nu au fost prezenți nici petentul, nici reprezentantul său. Reprezentantul reclamantului a solicitat instanței să interogheze petentu l, precum și martorii pentru a dovedi veridicitatea afirmațiilor sale. A rugat însă instanța să - i permită să - și prezinte lista cu eventuali martori după ce instanța ar fi interogat petentul.

Ședința de judecată a fost amânată pentru 30 martie 2017 pentru a le da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise. Petentul a depus un memoriu separat, în care arăta, între altele, că aprecia ca inutilă audierea martorilor, deoarece faptele „nu se puteau dovedi“ printr -un asemenea mijloc de probă.

La termenul din 30 martie 2017, numai pârâtul s-a prezentat. F ără a se pronunța asupra cererii de a pune întrebări lui L.I. (supra, pc t. 14 ), judecătoria a constatat că reclamantul nu avea anumiți martori de propus și l -a declarat decăzut din dreptul de a solicita audierea de martori. Instanța l -a audiat apoi pe avocatul acestuia expunând concluziile. 3

La această dată, judecătoria a admis acțiunea lui L.I. Pentru aceasta, a hotărât că afirmațiile cuprinse în mesajul reclamantului aduseseră atingere demnității lui L.I., contravenind astfel art. 30 din Constituția română (inf ra, pc t. 25 ) și dispozițiilor Convenției. Judecătoria a amintit jurisprudența Curții conform căreia orice ingerință în exercitarea libertății de exprimare trebuia să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într -o societate democratică. S - a mai reținut: „[…] instanța apreciază că pârâtul nu s - a întemeiat în redactarea și publicarea ре Facebook ре о bază factuală de natură а conferi verosimilitate informațiilor de care dispunea, - afirmațiile sale fiind de natură să aducă grave atingeri imaginii publice și reputației reclamantului. Cât privește buna credință a pârâtului, instanța apreciază că pârâtul ar fi urmărit ca scop prin declarația sa cunoscând absenta unei minime baze factuale și fără consultare a reclamantului, discreditarea acestuia, respectiv afectarea reputației acestuia.”

Prin urmare, judecătoria a concluzionat că, în speță, erau întrunite condițiile cerute de art. 1349 și 1357 C. civ. (infra, pc t. 26) pentru a angaja răspunderea civilă a reclamantului și l - a obligat pe acesta din urmă la plata a 20 000 RON, adică aproximativ 4 400 EUR, pentru prejudiciul moral, sum ă pe care a considerat- o „justificată, rezonabilă și proporțională”. A considerat, într- adevăr, că prejudiciul suferit de L.I. era „[…] consecința firească și directă a aducerii atingerii demnității, onoarei și reputației sociale a r eclamantului, acesta având о funcție publică la data presupuselor fapte săvârșite de acesta”. B. Apelul reclamantului

Reclamantul a declarat apel în fața Tribunalului București, susținând că mesajul său nu a conținut nicio afirmație lipsită de temei, că nu a proferat nicio expresie insultătoare, nicio calomnie, nicio afirmație calomnioasă și că nu îl denigrase pe L.I. Dimpotrivă, acesta doar a arătat, în contextul dezbaterii politice, un eveniment concret care se desfășurase atunci când era prim- ministru, și anume informări primite de la instituțiile specializate ale statului asupra unei tentative de corupție săvârșite de L.I., atunci ministru, care avusese drept consecință remanierea guvernului, ș i, prin urmare, înlocuirea lui L.I. A subliniat și faptul că presa scrisă și unele canale de televiziune reluaseră mesajul său, denaturându - l, și că fuseseră condamnate de instanțe din cauza acestei denaturări. A indicat tribunalului referințele dosarelor r espective. În final, a reiterat argumentului său potrivit căruia nu exista, în speță, nici faptă ilicită, nici prejudiciu direct produs de fapta de care era acuzat.

Reclamantu l s- a întemeiat pe art. 10 din Convenție și a susținut că, în context politic, libertatea de exprimare era mai extinsă în cazul criticilor la 4

Dezbaterile au avut loc la 6 octombrie 2017, în lipsa părții petente. Subliniind că petentul nu a fost audiat de judecătorie, reclamantul a cerut ca acesta să fie audiat. Tribunalul, considerând inutilă cererea, a respins -o . Pronunțarea a fost amânată pentru a permite părților să depună concluzii scrise.

La 12 octombrie 2017, tribunalul a admis parțial apelul și a pronunțat o hot ărâre ale cărei pasaje relevante au următorul cuprins: „[...] este necesar a se avea în vedere notorietatea persoanei, dacă este vorba de persoane care acționează într - un context public, CEDO arătând că în vreme ce о persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde о protecție deosebită а dreptului său la viață privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice (cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), cererile nr. 40660/08 și 60641/08). În acest context, în speță, tribunalul constată că este vorba despre persoane publice, oameni politici, cunoscute opiniei publice prin prisma funcțiilor pe care le ocupau/ocupă. Cu privire la veridicitatea afirmaților pârâtului, tribunalul reține că acestea nu se circumscriu unor critici punctuale, prin prezentarea unor date concrete, ci au un caracter general, tinzând să acrediteze ideea că reclamantul a săvârșit unele fapte pena le. În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se distingă cu grija între fapte și judecați de valoare, în funcție de această evaluare depinzând și întinderea marjei criticii asupra discursului atunci când acesta vine în conflict cu dreptul la onoare sau reputație al altuia, precum în c azul de față. [...] Față de modul în care au fost formulate, nu se poate reține că afirmațiile pârâtului au constituit judecăți de valoare prin raportare la activitatea reclamantului, ca opinii personale ale acestuia și care nu trebuie dovedite, jurisprudența CEDO permi țând chiar ș i unele exagerări, ci acestea intră în sfera noțiunilor factuale care trebuie probate. Curtea a acceptat că «necesitatea unei legături între о judecată de valoare și faptele c e stau la bază poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele spec ifice » ( Feldek împotriva Slovaciei ). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecații de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de 5

Hotărârea a fost notificată reclamantului prin poștă l a 30 august 2018. Acesta a primit- o a doua zi, adică la 31 august 2018. 6

Dispozițiile relevante din Constituția României prevăd următoarele: Art. 30 Libertatea de exprimare „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel [...] sunt inviolabil e. [...] ( 6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei ș i nici dreptul la propria imagin e. [...] (8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiz iune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.” Art. 31 Dreptul la informație „(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. [.. . ]” B. Codul civil

Dispoz ițiile pertinente ale Codului Civil prevedeau următoarele la vremea faptelor : Art. 1349 Răspunderea delictuală „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor perso ane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integ ral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia [... ]” Art. 1357 Răspunderea pentru fapta proprie „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr - o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl rep are. 7

Art. 427 C. proc. civ. prevede că hotărârea pronunțată de către instanță se va comunica din oficiu părților, de îndată ce a fost redactată și semnată. ÎN DREPT I. CU

Reclamantul susține că această condamnare reprezintă o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare, care în opinia lui nu era necesară în tr-o societate democratică. Consideră că s - a încălcat art. 10 din Convenție, ale cărui părți relevante sunt redactate astfel: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. [.. .] 2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într - o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.” A. Cu privire la admisibilitat e

Guvernul invocă tardivitatea cererii. În special, susține că hotărârea internă definitivă datează din 12 octombrie 2017 (supra, pc t. 2 3 ) și că data menționată în formularul de cerere este cea din 11 septembrie 2018, adică la aproape un an de la data la care hotărârea internă definitivă a fost pronunțată în ședință publică, la care reclamantul era reprezentat. Prin urmare, deși conținutul precis al acestei hotărâri nu a fost adus la cunoștința reclamantului decât mult mai târziu, acesta avea cunoștință din 12 octombrie 2017 de decizia pronunțată în apel și, conform Guvernului, termenul de șase luni a început să curgă, prin urmare, de la această ultimă dată.

R eclamantul contestă această teză și subliniază că hotărârea din 12 octombrie 2017 i- a fost notificată la 30 august 2018 și că a luat cunoștință de aceasta la 31 august 2018 (supra, pct. 2 4 ). Susține că, prin urmare, începând de la această din urmă dată începe să curgă termenul de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție.

Curtea amintește că termenul de șase luni prevăzut în art. 35 § 1 din Convenție începe să curgă ( dies a quo ) în ziua următoare notificării hotărârii 8

În speță, Curtea observă că hotărârea internă definitivă este hotărârea Tribunalului București, notificată reclamantului la 30 august 2018 în temeiul art. 427 C. proc. civ. (supra, pc t. 24 și 2 7 ). A concluzionat, prin urmare, că cererea redactată la 11 septembrie și expediată la 14 septembrie 2018 a f ost introdusă în termenul de șase luni ce începe să curgă de la hotărârea internă definitivă.

Prin urmare, Curtea respinge excepția de tardivitate ridicată de Guvern.

Constatând că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fon d 1. Argumentele părților a) Reclamantul

Reclamantul a menționat că publicarea mesajului său pe contul său de Facebook cuprindea afirmații cu privire la un eveniment care se desfășurase atunci când era prim- ministru, că petentul era, de asemenea, un om politic, ministru la momentul la care avusese loc evenimentul în discuție, și că astfel acesta se putea aștepta ca faptele și gesturile sale să fie supuse unui examen atent. Mesajul în cauză se referea la o problemă de interes general dintr -un domeniu sensibil al vieții publice și politice, și anume corupția în România. Reclam antul se referă, de asemenea, la jurisprudența Curții, conform căreia protecția reputației profesionale nu primează în mod necesar asupra interesului de a prezerva libertatea de a oferi informații privind aspecte de interes public legitim ( Bergens Tidende ș i alții împotriva Norvegie i, nr. 26132/95, pct. 60, CEDO 2000- IV). De asemenea, acesta subliniază necesitatea ca instanțele interne să furnizeze motive suficient de convingătoare care să le justifice deciziile ( Marônek împotriva Slovaciei , nr. 32686/96, pct. 58-60, CEDO 2001-III). b) Guvernul

Guvernul consideră că respectiva condamnare a reclamantului era prevăzută de lege, și anume de art. 1349 și 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală (supra, pct. 26 ), că aceasta urmărea scopul legitim de a proteja reputația și drepturile altora și era „necesară într -o societate democratică”. Subliniază că ingerința viza protejarea reputației lui L.I. și că instanțele interne au procedat la un exercițiu de evaluare, pe de o parte, a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și de informație ș i, 9

Guvernul consideră că respectiva condamnare a reclamantului era proporțională cu scopul urmărit, întrucât concluzia instanțelor se baza pe motive relevante și suficiente, astfel cum cere jurisprudența Curții, mai cu seamă hotărârile: Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1) (26 aprilie 1979, pct. 62, seria A nr. 30); Barfod împotriva Danemarcei (22 februarie 1989, pct. 28, seria A nr. 14; Janowski împotriva Poloniei (MC) (nr. 25716/94, CEDO 1999- I), și Petrina împotriva României (nr. 78060/01, 14 octombrie 2008). În orice caz, faptul de a pune direct la îndoială persoane determinate implică obligația de a furniza un temei faptic suficient, iar instanțele au concluzionat că reclamantul a făcut afirmațiile în cauză fără necesitate și fără temei.

Guvernul subliniază că art. 10 din Convenție nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricție, chiar și în chestiuni de interes general, și că, prezentând informații despre aceste aspecte, persoanele în cauză trebuie să acționeze cu bună - credință pentru a furniza informații precise și credibile ( Barata Monteiro da Co sta Nogueira și Patrício Pereira împotriva Portugaliei , nr. 4035/08, 11 ianuarie 2011). Or, în speță, susținerile reclamantului, prezentate în plus într-un moment în care nu mai exercita funcția de prim -ministru, nu se înscriau într-o dezbatere de interes general pentru societate. În plus, reclamantul nu a indicat care erau „instituțiile specializate“ de la care ar fi primit informațiile respective, nici sub ce formă le- ar fi primit; pe scurt, nu a prezentat niciun element de probă în această privință.

În cele din urmă, sancțiunea aplicată nu era disproporționată. Tribunalul București a efectuat o analiză motivată, care a ținut seama de poziția socială a lui L.I. și de calitatea reclamantului. Deși suma de 10 0 00 RON nu este deri zorie, nu este excesiv de ridicată, în ceea ce - l privește pe reclamant, care niciodată nu a pretins a fi în imposibilitatea de a plăti o astfel de sumă. În cele din urmă, această sumă nu putea avea în niciun caz un efect descurajator pentru libertatea sa de exprimare. 2. Motivarea Curții

Curtea observă că părțile nu au contestat faptul că respectiva condamnare a reclamantului a constituit o ingerință în dreptul acestuia la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 1 0 § 1 din Convenție.

O asemenea ingerință încalcă art. 10 dacă nu este „prevăzută de lege”, îndreptată către un scop legitim în privința celui de -al doilea paragraf din 10

Curtea consideră că ingerința era prevăzută de lege – art. 1349 și 1357 C. civ. (supra, pc t. 26) – și viza unul din scopurile legitime enunțate de art. 10 § 2, și anume „protecția reputației“ și a „drepturilor altora”.

Rămâne de stabilit dacă o astfel de ingerință era „necesară într -o societate democratică”. a) Principii general e

Principiile generale care permit să se aprecieze necesitatea unei ingerințe date în exercitarea libertății de exprimare, reafirmate de Curte în repetate rânduri începând cu hotărârea Handyside împotriva Regatului Unit (7 decembrie 1976, pct. 48- 50, seria A nr. 24), au fost reamintite în hotărârea Animal Defenders International împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 48876/08, pct. 100, CEDO 2013] și în hotărârea Bédat împotriva Elveției [(MC), nr. 56925/08, pct. 48, 29 martie 2016].

De asemenea, Curtea reamintește că art. 10 § 2 din Convenție nu lasă loc pentru restrângeri privind libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau al problemelor de interes genera l. În consecință, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, care este asociat cu o marjă de apreciere a autorităților în mod deosebit restrânsă, va fi, în mod normal, acordat în cazul în care afirmațiile au legătură cu un subiect de interes general [ Roland Dumas împotriva Franței , nr. 34875/07, pct. 43, 15 iulie 2010, și Baka împotriva Ungariei (MC), nr. 20261/12, pct. 159, 23 iunie 2016 ].

Principiile generale aplicabile în cauzele în care dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție, trebuie să fie pus în balanță cu dreptul la respectarea vieții private, prevăzut la art. 8 din Convenție, au fost expuse de Curte în hotărârile Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) [(MC), nr. 40660/08 și 6 0641/08, pct. 108-113, CEDO 2012], Axel Springer AG împotriva Germaniei [(MC), nr. 39954/08, pct. 89-95, 7 februarie 201 2], ș i Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, citată anterior, pct. 162 - 1 65.

Astfel, Curtea a stabil it un anumit număr de criterii, în contextul punerii în balanță a drepturilor în cauză, printre care se numără în special contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea și comportamentul anterior ale persoanei în cauză, conținutul, forma și repercusiunile publicări i. În cele din urmă, natura și gravitatea sancțiunilor aplicate sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare, Curtea subliniind că o atingere adusă libertății de exprimare poate avea un efect descurajator asupra exercitării aces tei libertăți. Caracterul relativ moderat al amenzilor sau al despăgubirilor nu 11

De asemenea, aceasta a precizat că, în acest tip de cauze, dacă punerea în balanță de către autoritățile naționale a fost realizată cu respectarea criteriilor sus- menționate, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curții să se substituie celei emise de instanțele interne ( Von Hannover , citată anterior, pct. 107, și Axel Springer AG , citată anterior, pct. 88).

Acestea fiind spuse, Curtea poate alege să efectueze propria punere în balanță a drepturilor garan tate de art. 8 și 10 din Convenție dacă autoritățile naționale nu au îndeplinit sarcina în conformitate cu criteriile formulate în jurisprudența sa, dacă nu au evaluat corect importanța și sfera drepturilor aplicabile sau atunci când Curtea constată motive serioase să o facă [ Perinçek împotriva Elveției (MC), nr. 27510/08, pct. 274-279, CEDO 2015 (extrase)].

În plus, Curtea reamintește distincția care se face între declarațiile de fapt și judecățile de valoare. Materialitatea declarațiilor de fapt poate fi probată; în schimb, judecățile de valoare nu sunt susceptibile de o demonstrație a exactității lor, obligația de a face dovada este prin urmare imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de exprimare a opiniilor, element fundamental al dreptului garantat de art. 10. Totuși, în cazul judecății de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existența unui „temei faptic“ suficient pe care se bazează afirmațiile litigioase: în caz contrar, această judecată de valoar e s- ar putea dovedi excesivă. Pentru a deosebi o imputare de fapt a unei judecăți de valoare, trebuie să se țină cont de circumstanțele speței și de tonul general al susținerilor, afirmațiile privind aspecte de interes public putând constitui judecăți de valoare mai degrabă decât declarații de fapt [ Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10 , pct. 126, CEDO 2015, ș i cauzele citate].

Curtea a precizat și că trebuie, între altele, atunci când analizează ingerința în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica erau „relevante și suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autoritățile naționale au aplicat norme confo rme principiilor consacrate la art. 10, bazându- se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante ( Perinçek , citată anterior, pct. 196). b) Aplicarea acestor principii în speță

Curtea va analiza astfel aspectul central cu miză în prezenta cauză, adică dacă ingerința în litigiu era proporțională scopului legitim urmărit și dacă motivele invocate de instanțele interne pentru a o justifica sunt relevante ș i suficiente (a se vedea, de exemplu, Kapsis și Danikas împotriva Gre ciei , nr. 52137/12, pct. 36, 19 ianuarie 2017).

Cu privire la natura afirmațiilor în litigiu, reiese din fapte că reclamantul, fost prim- ministru și deputat, a fost condamnat pentru că 12

Curtea apreciază că respectiva concluzie a instanțelor naționale cu privire la natura afirmațiilor vizate era lipsită de argumente satisfăcătoare (a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis , Ergündoğan împotriva Turci ei , nr. 48979/10, pct. 32, 17 aprilie 2018). Ea nu consideră, totuși, necesar să - și exercite controlul european asupra acestei concluzii, întrucât consideră, pentru motivele de mai jos, că în orice caz aceste instanțe nu au aplicat criteriile stabilite de jurisprudența sa, pentru a pune în balanță interesele cu miză în speță . 5 5 . În această privință, Curtea observă că afirmațiile care determinaseră condamnarea reclamantului fuseseră formulate în contextul convocării lui L.I. la parc h etul anticorupție – Direcția Națională Anticorupție –, și că îl vizau pe L.I. exclusiv pentru acțiuni din perioada în care era ministru în guvernul condus de reclamant.

Curtea nu subscrie la teza Guvernului conform căreia susți nerile reclamantului nu se înscriau într-o dezbatere de interes general pentru societate, având în vedere, între altele, că nu mai era prim -ministru la acel moment (supra, pct. 38) . De fapt, menționează că reclamantul era un om politic activ care se exprimase în această calitate pe pagina sa de Facebook. Afirmațiile incriminate reaminteau fapte produse în urmă cu câțiva ani privindu- l pe L.I., nu pentru sa viața sa privată sau profesională în calitate d e specialist în finanțe, ci în calitate de fost ministru.

Prin urmare, Curtea consideră că persoanele implicate în prezenta cauză, foști miniștri, își desfășurau activitatea în context public și că mesajul incriminat putea fi citit ca o contribuție la dezbaterea de interes general cu referire la corupția clasei politice (a se vedea, mutatis mutandis , Nadtoka împotriva Rusiei , nr. 38010/05, pct. 43, 31 mai 2016). Marja de apreciere de care dispuneau autoritățile pentru a evalua „necesitatea“ sancțiunii pronunțate în speță era, prin urmare, în mod deosebit restrânsă (a se vedea jurispruden ța citată supra, pc t. 45).

Curtea constată apoi că din hotărârile instanțelor interne reiese că acestea nu au transpus afirmațiile incriminate în contextul general al cauzei pentru a evalua intenția reclamantului. Citând jurisprudența Curții, instanțele interne s- au limitat să cerceteze dacă erau întrunite elementele constitutive ale răspunderii delictuale în speță, fără a ține seama de dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în contextul mai extins al unei dezbateri între doi oameni politici care urmărea o problemă de interes general, pe care 13

Judecătoria a ajuns la concluzia că reclamantul „ar fi urmărit“ discreditarea petentului nu mai pe baza, în esență, a argumentului lipsei de probe pentru afirmațiile făcute (supra, pct. 14), în vreme ce tribunalul a considerat că fapta ilicită generatoare de răspundere era afirmarea celor scrise fără o bază factuală (supra, p c t. 23).

Cu siguranță, afirmațiile în litigiu pot fi considerate ca fiind polemice, chiar provocat oare, și, în lipsa oricărui temei, s -ar putea dovedi excesive. Totuși, din perspectiva Curții, aceste afirmații nu erau complet lipsite de temei, în măsura în care reclamantul s -a referit la un moment anume din mandatul său de prim - ministru și la informați i foarte precise, a indicat sursa acestor informații, „instituții specializate ale statului“, și a adăugat detalii legate de contextul cauzei, precum faptul că semnalase problema președintelui în exercițiu în acel moment și că obținuse acordul acestuia din urmă pentru a - l demite pe L.I. din funcție și a -l înlocui, având în vedere criticile aduse .

Curtea nu poate reține argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să precizeze în instanță care erau „instituțiil e specializate“ la care făcea referire în mesajul său și în ce formă ar fi primit informațiile respective (supra, pct. 38 ). În această privință, constată că instanțele interne au privat reclamantul de ocazia de a propune și de a solicita audierea martorilor pentru a- și justifica buna credință, deoarece au refuzat să - l audieze pe L.I., în ciuda cererilor repetate ale reclamantului (supra, pc t. 14- 16 și 22).

Or, Curtea consideră că, cerând reclamantului să dovedească adevărul afirmațiilor sale și neacordându - i o posibilitate efectivă să prezinte elemente în favoarea apărării sale, instanțele din România au depășit marja de apreciere de care dispuneau [a se vedea, între altele și mutatis mutandis , Jerusalem împotriva Austriei , nr. 26958/95, pct. 45-46, CEDO 2001-II; Flux împotriva Moldovei (nr. 2) , nr. 31001/03, pct. 44, 3 iulie 2007; Ibragim Ibragimov și alții împotriva Rusiei , nr. 1413/08 și 28621/11, pct. 108 in fine , 28 august 2018].

În lumina celor de mai sus, Curtea constată că instanțele nu au pus în balanță dreptul lui L.I. la respectarea reputației și dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, iar această lipsă a evaluării este în sine o problemă în temeiul art. 10 din Convenție.

Prin urmare, instanțele interne nu au stabilit în mod convingător existența unei nevoi sociale imperioase de a așeza protecția drepturilor persoanei lui L.I., personaj public, mai presus de dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și de interesul general în a apăra o astfel de libertate atunci când sunt în joc aspecte de interes general. Ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare nu era, prin urmare, „necesară într - o societate democratică” (a se ve dea, mutatis mutandis , 14

Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție . II. CU

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este caz ul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamantul solicită 2 200 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, corespunzând sumei de 10 000 lei românești (RON) pe care a fost condamnat să o plătească lui L.I. pentru repararea prejudiciului suferit de acesta. Acesta solicită, de asemenea, 7 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu material, considerând că instanțele naționale nu și -au nesocotit obligația de a -i garanta reclamantului dreptul la libertatea de exprimare.

În c eea ce privește prejudiciul moral, Guvernul apreciază ca excesivă suma solicitată și susține că o eventuală constatare a încălcării ar reprezenta, în sine, o reparație suficientă. În subsidiar, solicită Curții să acorde reclamantului o sumă apropiată de s u mele acordate în alte cauze similare.

Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantului întreaga sumă cerută pentru prejudiciul material, și anume 2 200 EUR [a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis , Oberschlick împotriva Austriei (nr. 2) , 1 iulie 1997, pct. 39, Culegere 1997 - IV]. În plus, consideră că respectiva constatare a încălcării în prezenta hotărâre constituie o reparație echitabilă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamantul l-a putut suferi. B. Cheltuieli de j u decată

Reclamantul solicită 2 500 EUR pentru cheltuielile de judecată „efectuate în prezenta cauză”.

Guvernul se opune acestei cereri precizând că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă de plată sau alt document în susținerea pretinselor cheltuieli.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată întrucât reclamantul nu a oferit documente justificative în această privință. 15

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.