PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 8796/03 Domenico LOMBARDI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 28 iunie 2022 în calitate de comitet compus din: Péter Paczolay, președinte, Raffaele Sabato, Davor Derenčinović, judecători și Liv Tigerstedt, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea (nu. 8796/03) împotriva Italiei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 15 noiembrie 1999 de un național italian, dl Domenico Lombardi, care s-a născut în 1922 și a trăit în San Martino Valle Caudina („reclamantul”). El a fost reprezentat de dl Romano, avocat practicant la Roma; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul italian („Guvernul”), reprezentată de fostul lor agent, dna E. Spatafora, și fosta lor co-agentă, dna P. Accardo; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul a fost proprietarul unei parcele de teren din San Martino Valle Caudina. Prin ordinul din 11 mai 1987, președintele Consiliului Regional Campania a autorizat societatea G.O.I., să ocupe o parte din terenurile reclamantului pentru o perioadă de cinci ani pentru a dezvolta rețeaua publică de aprovizionare cu apă. La 5 iunie 1987, compania a luat posesia fizică a terenului și a început lucrările de construcție. La 11 mai 1994, reclamantul a interzis o acțiune pentru daune în fața Curții Publice Regionale de Apă împotriva, printre altele, societății G.O.I. și administrația regională Campania. El a susținut că, după finalizarea lucrărilor de clădire, el a fost de facto privat din partea terenului care a fost ocupat de autoritățile. El a solicitat astfel compensare pentru deplasarea proprietății sale, precum și compensarea pentru perioada de ocupare a terenului (indennità di occupazione Prin hotărârea din 17 noiembrie 1997, Curtea Regională a apei publice a constatat că ocuparea terenurilor reclamantului a fost legală. În consecință, acesta a considerat că reclamantul nu are dreptul la compensare în acest sens. Cu toate acestea, instanța a constatat că reclamantul are dreptul la compensare pentru perioada pe care terenul a fost ocupat de autoritățile. Prin decizia parțială emisă la 15 noiembrie 1999, Curtea Supremă a apei publice a susținut hotărârea de primă instanță în ceea ce privește presupusa privare ilegală a proprietății reclamantului. Acesta a constatat că lucrările publice în cauză fac parte dintr-un proiect la scară largă care vizează dezvoltarea rețelei publice de aprovizionare cu apă și că proiectul nu a fost încheiat la data deciziei. Având în vedere că ocuparea terenurilor reclamantului în contextul acestui ultim proiect a fost autorizată până la 30 aprilie 2000, instanța a constatat că cererea sa de compensare pentru deplasarea proprietății sale a fost prematură. Curtea a ordonat, de asemenea, o evaluare a experților în scopul calculului cuantumului compensației datorate reclamantului pentru perioada în care terenurile au fost ocupate de autoritățile. La 27 martie 2002, Curtea de Apă publică superioră a susținut partea din apelul reclamantului cu privire la suma de compensare din cauza sa pentru perioada de ocupare a terenurilor și i-a acordat o sumă care reflectă suma calculată prin raportul expertului desemnat de instanță. 10. Reclamantul nu a apelat împotriva hotărârii Curții de Apă publică superioră. La 22 iunie 2012, municipalitatea San Martino Valle Caudina a emis o comandă în temeiul articolului 42 bis în decretul prezidențial nr. 327 din 8 iunie 2001 de stabilire a unei ușurințe de acuduct aferente trecerii unei conducte pe terenul reclamantului. În ordinea a fost specificat că parcelele de teren au fost eliminate și reîntoarse la solicitant. Compensarea pentru stabilirea licenței a fost calculată ca fiind de 3.789.83 euro (EUR). La 25 iulie 2013 a fost plătită compensația pentru licența moștenitorilor reclamantului. 13. Reclamantul a plâns că a fost privat de terenuri sale într-un mod care nu a fost în conformitate cu legea, ceea ce presupune încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, în special, reclamantul s-a plâns că proprietatea sa a fost de facto transferat către autoritatea locală prin intermediul „expropriației constructive” (aderarea invertitei El se plângea în continuare, în conformitate cu art. 6 § 1, că nu avea acces la o instanță pentru obținerea compensației pentru deplasarea terenurilor sale. EVALUAREA TRIBUNALULUI 15. Curtea constată de la început că reclamantul a murit la 17 August 2012 și că fiii săi, dl Antonio Lombardi și dl Giovanni Lombardi, au exprimat dorința de a continua procesul în fața Curții în locul său. Guvernul nu a contestat și Curtea nu vede niciun motiv de a reține altfel. Pentru comoditate, acesta va continua să se refere la dl Domenico Lombardi ca „reclamant” în prezenta decizie. 16. În observațiile prezentate la 7 iunie 2005, Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. 17. În observațiile sale în răspuns, prezentate la 11 iulie 2005, reclamantul a contestat obiecția guvernului în ceea ce privește neepușirea măsurilor interne de epuizare și a reiterat că proprietatea sa a fost de facto transferat autorității locale prin expropriare constructivă (aderarea invertită 18. Prin scrisoarea din 1 octombrie 2014, Guvernul a susținut că, având în vedere evoluțiile care au avut loc în urma comunicării cauzei și, în special, emiterea de către municipiul ordinului din 22 iunie 2012 (a se vedea punctul 11 de mai sus), reclamantul nu a putut fi considerat o victimă a încălcării. În această privință, ei au susținut că cazul nu se referă la privarea proprietăților reclamantului, care a fost returnat la el după ocuparea sa, ci, mai degrabă, la stabilirea unei facilități publice pe terenul său. În plus, au remarcat că reclamantul a primit o compensație pentru licența și a furnizat dovezi că această compensație a fost plătită. 19. Reclamantul nu a formulat observații specifice în răspuns în ceea ce privește obiecția privind statutul de victimă a Guvernului și nu a contestat declarațiile guvernamentalului că terenul a fost de facto returnat la el și că a fost stabilit un licență pe aceasta. 20. Curtea consideră de la început că nu este necesar să se examineze obiecția guvernului cu privire la neepuizarea recourslor interne, deoarece cererea este, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. Curtea remarcă că, prin ordinul din 22 iunie 2012, municipalitatea a instituit o ușurare de apăduct pe terenurile reclamantului (a se vedea punctul 11 de mai sus) și că reclamantul a primit o compensație în legătură cu această ușurare (a se vedea punctul 12 de mai sus). Curtea nu poate găsi nicio dovadă că proprietatea terenului reclamantului a fost de fapt transferată de la reclamant la municipalitate prin aplicarea principiului expropriației constructive. În consecință, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde că este victimă de încălcarea Convenției, în măsura în care s-a plângut de privarea proprietății sale. 23. Rezultă că plângerea reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 24. Reclamantul a formulat, de asemenea, o plângere în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea punctul 14 mai sus). Curtea consideră că, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, această plângere fie nu îndeplinește criteriile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din Convenție sau nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților consacrate în Convenție sau în protocolele sale. 25. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că dl Antonio Lombardi și dl Giovanni Lombardi au stat să urmărească cererea în locul reclamantului întârziat; declară cererea inadmisibilă. Péter Paczolay Președintele adjunct al grefierului
Application no. 8796/03
Domenico LOMBARDI
against Italy
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 28 June 2022 as a Committee composed of:
Péter Paczolay,
President,
Raffaele Sabato,
Davor Derenčinović,
judges,
and Liv Tigerstedt,
Deputy
Section Registrar,
Having regard to:
the application (no.
8796/03) against Italy lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 15 November 1999 by an Italian national, Mr Domenico Lombardi, who was born in 1922 and lived in San Martino Valle Caudina (“the applicant”). He was represented by Mr
G.
Romano, a lawyer practising in Rome;
the decision to give notice of the application
to the Italian Government (“the Government”), represented by their former Agent, Ms E. Spatafora, and their former co
‑
Agent, Ms P. Accardo;
the parties’ observations;
Having deliberated, decides as follows:
1.
The case concerns the establishment of an easement on the applicant’s land.
2.
The applicant was the owner of a plot of land in San Martino Valle Caudina.
3.
By an order of 11 May 1987, the president of the Campania Regional Council authorised company G.O.I., to occupy a portion of the applicant’s land for a period of five years in order to develop the
public water supply network.
4.
On 5 June 1987, the company took physical possession of the land and began the construction work.
5.
On 11 May 1994, the applicant brought an action for damages before the Regional Public Water Court against, amongst others, company G.O.I. and the Campania Regional administration. He alleged that, following the completion of the building work, he had been
de facto
deprived of the part of the land that had been occupied by the authorities. He thus sought compensation for the dispossession of his property as well as compensation for the period the land had been occupied (
indennità di occupazione
).
6.
By a judgment of 17 November 1997, the Regional Public Water Court found that the occupation of the applicant’s land had been lawful. Accordingly, it held that the applicant was not entitled to compensation in this respect. However, the court found that the applicant was entitled to compensation for the period the land had been occupied by the authorities.
7.
The applicant appealed against the latter judgment before the Higher Public Water Court.
8.
By a partial decision issued on 15 November 1999, the Higher Public Water Court upheld the first-instance judgment insofar as it concerned the alleged unlawful deprivation of the applicant’s property. It found that the public works at issue were part of a large-scale project aimed at the development of the public water supply network, and that the project had not been completed at the date of the decision. Given that the occupation of the applicant’s land within the context of the latter project had been authorised until 30 April 2000, the court found that his request for compensation for a dispossession of his property was premature. The court further ordered an expert valuation for the purposes of calculating the amount of compensation due to the applicant for the period the land had been occupied by the authorities.
9.
On 27 March 2002 the Higher Public Water Court upheld the part of the applicant’s appeal concerning the amount of compensation due to him for the period of occupation of the land and awarded him a sum reflecting the amount calculated by the court-appointed expert’s report.
10.
The applicant did not appeal against the Higher Public Water Court’s decision.
11
.
On 22 June 2012 the San Martino Valle Caudina municipality issued an order under Article 42
bis
of Presidential Decree no. 327 of 8 June 2001 establishing an aqueduct easement incidental to the passage of a pipeline on the applicant’s land. In the order, it was specified that the plots of land had been cleared and returned to the applicant. Compensation for the establishment of the easement was calculated as amounting to 3,789.83
euros
12
.
On 25 July 2013 the compensation for the easement was paid to the applicant’s heirs.
13.
The applicant complained that he had been deprived of his land in a manner that had not been in accordance with the law, thus entailing a breach of Article 1 of Protocol No. 1. In particular, the applicant complained that his property had been
de facto
transferred to the local authority by means of “constructive expropriation” (
accessione invertita
).
14
.
He further complained, under Article 6 § 1, that he had not had access to a court to obtain compensation for the dispossession of his land.
15.
The Court notes from the outset that the applicant died
on 17
August 2012 and that his sons, Mr Antonio Lombardi and Mr Giovanni Lombardi, expressed the wish to continue the proceedings before the Court in his stead. The Government did not object and the Court sees no reason to hold otherwise. For convenience, it will continue to refer to Mr Domenico Lombardi as “the applicant” in the present decision.
16.
In their observations submitted on 7 June 2005, the Government argued that the applicant had failed to exhaust domestic remedies.
17.
In his observations in reply, submitted on 11 July 2005, the applicant contested the Government’s objection concerning failure to exhaust domestic remedies and reiterated that his property had been
de facto
transferred to the local authority through constructive expropriation (
accessione invertita
).
18.
By a letter of 1 October 2014, the Government argued that, in light of the developments which had occurred following the communication of the case, and namely the issuing by the municipality of the order of 22 June 2012 (see paragraph 11 above), the applicant could not be considered a victim of the violation complained of. In this connection, they contended that the case did not concern a deprivation of the applicant’s property, which had been returned to him following its occupation but, rather, the establishment of a public easement over his land. They noted, in addition, that the applicant had received compensation for the easement and provided evidence that such compensation had been paid to him.
19.
The applicant did not make specific submissions in reply insofar as the Government’s victim status objection is concerned and did not contest the Government’s statements that the land had been
de facto
returned to him and that an easement had been established on it.
20.
The Court considers at the outset that it is not necessary to examine the Government’s objection regarding non-exhaustion of domestic remedies as the application is in any event inadmissible for the following reasons.
21
.
The Court notes that by the order of 22 June 2012 the municipality established an aqueduct easement on the applicant’s land (see paragraph 11 above) and that the applicant received compensation in connection with that easement (see paragraph 12 above). The Court can find no evidence that ownership of the applicant’s land was actually transferred from the applicant to the municipality via the application of the constructive expropriation principle.
22
.
Accordingly, the Court takes the view that the applicant cannot claim to be a victim of the breach of the Convention complained of, in so far as he complained about a deprivation of his property.
23.
It follows that the applicant’s complaint under Article 1 of Protocol
No. 1 is incompatible
ratione personae
with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.
24.
The applicant also raised a complaint under Article 6 § 1 of the Convention (see paragraph 14 above). The Court considers that, in the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, this complaint either does not meet the admissibility criteria set out in Articles 34 and 35 of the Convention or does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms enshrined in the Convention or the Protocols thereto.
25.
It follows that this part of the application must be rejected in accordance with Article
35 §
4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
that Mr Antonio Lombardi and Mr Giovanni Lombardi have standing to pursue the application in the late applicant’s stead;
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 25 August 2022.
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Deputy Registrar
President