2r-90/21 — Încasarea datoriei

Dosarul nr. 2r–90/21

Prima instanță: Judecătoria Chișinău (sediul Centru) (jud. Gh. Stratulat)

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (jud. A. Panov, V. Sîrbu, I. Țurcan)

D E C I Z I E

12 mai 2021 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele ședinței, judecătorul Svetlana Filincova

Judecătorii Galina Stratulat

Iurie Bejenaru

examinând recursul declarat de către Roșcenco Svetlana, reprezentată de

avocatul Brînză Sergiu,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată cu valoare redusă depusă de

ÎMGFL nr.21 în procedura falimentului împotriva Roșcenco Svetlanei, lui

Dimitrenco Victor și Roșcenco Petru cu privire la încasarea datoriei,

împotriva încheierii din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel Chișinău, prin care

a fost respinsă cererea de repunere în termenul de atac și restituit apelul declarat de

Roșcenco Svetlana împotriva hotărârii din 04 mai 2020 a Judecătoriei Chișinău

(sediul Centru),

c o n s t a t ă:

La 27 decembrie 2019, ÎMGFL nr.21 în procedura falimentului s-a adresat cu

o cerere de chemare în judecată împotriva Roșcenco Svetlanei, lui Dimitrenco Victor

și Roșcenco Petru cu privire la încasarea datoriei.

Prin hotărârea din 04 mai 2020 a Judecătoriei Chișinău (sediul Centru),

acțiunea a fost admisă parțial.

La 05 august 2020, Roșcenco Svetlana a declarat apel, solicitând concomitent

repunerea în termenul de declarare a apelului.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel Chișinău, a fost respinsă

cererea de repunere în termenul de atac și restituit apelul declarat de Roșcenco

Svetlana împotriva hotărârii din 04 mai 2020 a Judecătoriei Chișinău (sediul

Centru).

La 09 decembrie 2020, Roșcenco Svetlana, reprezentată de avocatul Brînză

Sergiu, a declarat recurs împotriva încheierii din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel

Chișinău, solicitând casarea acesteia cu remiterea cauzei în instanța de apel la etapa

1

de primire a apelului.

În motivarea recursului a indicat că, nu a fost familiarizată cu motivarea

hotărârii instanței de fond, iar ca urmare nu și-a putut motiva cererea de apel. Nici

instanța de apel nu a comunicat necesitatea de înlăturare a careva neajunsuri.

La 26 februarie 2021 (prin poștă electronică), ÎMGFL nr.21 în procedura

falimentului a depus o referință la recursul declarat de către Roșcenco Svetlana,

reprezentată de avocatul Brînză Sergiu, solicitând respingerea acestuia.

Potrivit prevederilor art. 425 al Codului de procedură civilă, termenul de

declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la comunicarea

încheierii.

Având în vedere că, încheierea Curții de Apel Chișinău a fost pronunțată la 24

noiembrie 2020, expediată recurentei abia la 06 ianuarie 2021, Colegiul consideră

că recurenta s-a conformat prevederilor legale și declarând recursul la 09 decembrie

2020, a acționat în interiorul termenului legal.

Conform art. 426 alin. (3) al Codului de procedură civilă, recursul împotriva

încheierii se examinează în termen de 2 luni într-un complet din 3 judecători, pe baza

copiei certificate sau electronice a dosarului, pe baza recursului și a referinței la

recurs, fără examinarea admisibilității și fără participarea părților.

Examinând temeiurile invocate în cererea de recurs în raport cu materialele

cauzei și prevederile legale aplicabile speței, Colegiul civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat

de Sîrcu Svetlana, urmează a fi respins, din următoarele motive.

În conformitate cu art. 427 lit. a) al Codului de procedură civilă, instanța de

recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii, este în drept să respingă

recursul și să mențină încheierea.

Conform art. 10 alin. (1) al Codului de procedură civilă, sancțiunile procedurale

sunt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept procedural civil, care survin

pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de neîndeplinire sau de

îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum și în caz de exercitare

abuzivă a unui drept procedural.

În conformitate cu art. 362 alin. (1) al Codului de procedură civilă, termenul de

declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunțării dispozitivului hotărârii,

dacă legea nu prevede altfel.

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de

Justiție menționează că, norma citată prevede expres momentul începerii curgerii

termenului de declarare a apelului – data pronunțării dispozitivului hotărârii.

În conformitate cu art. 116 alin. alin. (1), (3) al Codului de procedură civilă,

persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui act

de procedură pot fi repuse în termen de către instanță. La cererea de repunere în

termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului.

Totodată, trebuie efectuat actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen (să

2

fie depusă cererea, să fie prezentate documentele respective etc.).

După cum denotă actele dosarului, dispozitivul hotărârii Judecătoriei Chișinău

(sediul Centru), a fost pronunțat la 04 mai 2020.

Recurenta Roșcenco Svetlana, a depus cererea de apel împotriva hotărârii

primei instanțe, la 05 august 2020, termenul limită fiind 04 iunie 2020, respectiv cu

încălcarea termenului prevăzut de art. 362 alin. (1) al Codului de procedură civilă.

Or, din interpretarea corectă a prevederilor normei legale citate, este de înțeles că

termenul de declarare a apelului curge de la data pronunțării dispozitivului hotărârii.

Așadar, după cum a fost reiterat supra, termenul stabilit de lege pentru

exercitarea căii de atac (apelul) se calculează exclusiv din momentul pronunțării

dispozitivului hotărârii, iar în cazul în care participantul la proces, la caz Roșcenco

Svetlana, a omis acest termen, urma să invoce motivele omiterii (comunicarea

defectuoasă a actului de procedură, recepționarea cu întârziere a hotărârii.) în cererea

de repunere în termen.

În speță, însă Roșcenco Svetlana a depus o cerere de apel peste termenul

prevăzut de lege, a solicitat repunerea acestuia în termen, fără a argumenta

solicitarea de repunere în termen, fără a prezenta probe în susținerea celor invocate,

considerând existența unei prezumții de prelungire a termenului în cazul comunicării

cu întârziere a hotărârii integrale, fapt care nu poate fi acceptat de către instanța de

recurs.

Completul subliniază că în materie civilă Convenția nu garantează un drept de

recurs, dar că o eventuală procedură de examinare a admisibilității acestuia face

incident articolul 6 (a se vedea, inter alia, Erik ØVLISEN vs. Danemarca, hotărârea

din 30 august 2006, sau Kukkonen vs. Finlanda (nr. 2), hotărârea din 13 ianuarie

2009, § 24).

În același context, un stat care dispune de astfel de instanțe de recurs are

obligația să se asigure că justițiabilii se bucură de principiile unui proces echitabil

garantate de art. 6 alin. (1), în special de dreptul de acces la o instanță, de dreptul de

a fi audiat (a se vedea, inter alia, Lebedinschi vs. Republica Moldova, hotărârea din

16 septembrie 2015, § 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că, în proceduri civile, o

persoană poate cu greu să conceapă preeminența dreptului fără existența posibilității

de acces la instanțele de judecată (a se vedea, Golder vs. the United Kingdom,

hotărâre din 21 ianuarie 1975; Z and Others vs. the United Kingdom, hotărâre din

10 mai 2001; și Kreuz vs. Poland, hotărârea din 19 iunie 2001).

Totuși, „dreptul la o instanță” nu este absolut. Acesta poate fi, prin natura sa,

supus limitărilor, deoarece dreptul de acces, prin sine, cere reglementare din partea

statului. Garantând părților în litigiu un drept efectiv de acces la o instanță care să

hotărască asupra „drepturilor și obligațiilor lor cu caracter civil”, articolul 6 § 1

acordă statului dreptul de a alege liber mijloacele care să fie utilizate în acest scop.

În acest sens, Curtea Europeană a statuat că restricția impusă accesului la o

3

instanță judecătorească sau un tribunal nu va fi compatibilă cu articolul 6 § 1, decât

dacă aceasta urmărește un scop legitim și există o proporționalitate rezonabilă între

mijloacele folosite și scopul legitim urmărit (a se vedea, Tinnelly & Sons Ltd and

Others și McElduff and Others vs. the United Kingdom, hotărârea din 10 iulie 1998).

Astfel, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție atestă că, soluția emisă de către instanța de apel este una

întemeiată legal și în corespundere cu circumstanțele cauzei, or argumentele și

probele invocate în susținerea cererii de recurs sunt contrare legislației procesuale și

lipsite de relevanță.

Sub acest aspect, Colegiul consideră necesar de a reitera prevederile art. 56 alin.

(3) al Codului de procedură civilă, potrivit căruia, participanții la proces sunt obligați

să se folosească cu bună-credință de drepturile lor procedurale. În cazul abuzului de

aceste drepturi sau al nerespectării obligațiilor procedurale, se aplică sancțiunile

prevăzute de legislația procedurală civilă.

În situația de fapt, contrară cadrului legal relatat, în corespundere cu prevederile

art. 10 alin. (1) al Codului de procedură civilă, recurenta Roșcenco Svetlana, va

suporta consecințele nefavorabile, adică, sancțiunile procedurale stabilite de

normele de drept procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport

procedural, în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de

procedură, precum și în caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural.

În acest context, instanța de recurs consideră că la caz, soluția instanței de apel

este compatibilă cu respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul art. 6

CEDO, având în vedere că prelungirea nejustificată a termenului pentru exercitarea

apelului, ar împiedica rămânerea irevocabilă, ca urmare a expirării termenului de

atac, a hotărârii judecătorești emise în instanța de fond și ar leza, în acest mod

principiul securității raporturilor juridice.

Prin prisma jurisprudenței CtEDO (cauza Popov 2 vs. Moldova, hotărâre din

06 decembrie 2005, cauza Melnic vs. Moldova, hotărâre din 14 noiembrie 2006),

Curtea a constatat că, prin neprezentarea motivelor de repunere în termenul de

prescripție constituie o violare a art. 6 § 1.

Jurisprudența CtEDO reiterează obligația părții de a lua măsurile necesare

pentru protecția drepturilor sale de acces la justiție, inclusiv prin manifestarea

diligenței în exercitarea drepturilor sale procedurale și a interesului față de soarta

dosarului vizat (cauza van Harn vs. Germania, hotărâre din 11 septembrie 2007,

cauza Pîrnău ș.a. vs. Republica Moldova, hotărâre din 31 ianuarie 2012 și cauza SA

Universul vs. Republica Moldova, hotărâre din 10 iulie 2012).

Concluzionând cele expuse, Colegiul ajunge la concluzia că cererea de recurs

împotriva încheierii din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel Chișinău, urmează a fi

respinsă cu menținerea încheierii instanței de apel.

Ținând cont de cele expuse și în temeiul art. 427 lit. a), art. 428 ale Codului de

procedură civilă, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

4

Supreme de Justiție

d e c i d e:

Se respinge recursul declarat de către Roșcenco Svetlana, reprezentată de

avocatul Brînză Sergiu.

Se menține încheierea din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel Chișinău emisă

în cadrul cauzei civile la cererea de chemare în judecată cu valoare redusă depusă de

ÎMGFL nr.21 în procedura falimentului împotriva Roșcenco Svetlanei, lui

Dimitrenco Victor și Roșcenco Petru cu privire la încasarea datoriei.

Decizia este irevocabilă.

Președintele completului, judecătorul Svetlana Filincova

Judecătorii Galina Stratulat

Iurie Bejenaru

5