Vlad împotriva României

CAUZA DE CAUZĂ A CAUZULUI DE VLAD v. ROMANIA (Declarația nr. 1020/20) JUDGMENT STRASBOURG 5 iulie 2022 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Vlad v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Al patrulea secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Tim Eicke, Președintele Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători și Crina Kaufman, Grefierul adjunct al secțiunii hotărâtoare având în vedere: cererea (nu. 1020/20) împotriva României depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 16 decembrie 2019 de un național român, dl Ion Vlad, născut în 1967 și care locuiește în Domnești („reclamantul”), reprezentat de dl A. Grigoriu, avocat practicant la București; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul român („Guvernul”), reprezentată de co-agentul lor, dl S.A.

Purza, al Ministerului Afacerilor Externe; decizia de a acorda prioritate cererii (art. 41 din Regulamentul Curții); observațiile părților; decizia de a respinge obiecția guvernului de a examina cererea de către un comitet; După deliberarea în particular la 14 iunie 2022, pronunța următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: OBIECTUL CAUZEI Cererea se referă la neexecuția hotărârilor judecătorești care stabilesc calendarul de contact între reclamant și copilul său. Reclamantul și X s-au căsătorit în 2006 și în 2008 fiica lor, Y, s-a născut. La 14 noiembrie 2013, Curtea de district din București a pronunțat divorțul cuplului, a acordat custodia comună a părintelor fiicei lor, a stabilit reședința ei cu X, și a acordat reclamantului drepturi de contact, care îi permite să-și vadă copilul în fiecare două săptămâni, sâmbătă și duminică, între 9 și 8 dimineața.

p.m. Programul de contact a fost exercitat în casa mamei până când Y va împlini opt ani, și în afara casei mamei după această dată. La 20 ianuarie 2015, reclamantul a solicitat ajutorul unui birou judecător pentru executarea programului de contact, susținând că X își împiedică eforturile de a-și vedea fiica. La 8 februarie 2016, nesatisfăcută cu presupusa inactivitate a lui judecător, el a încheiat procedura de aplicare și a contactat un nou judecător. Intențiile de aplicare făcute de noul judecător a rămas, de asemenea, nesfârșit. Într-un raport din 18 martie 2016, noul judecător a concluzionat că Y a refuzat să vadă reclamantul.

La cererea depusă de Hotărârea Generală pentru Protecția Socială și Protecția Copilului („autoritatea de protecție a copilului”), pe baza raportului judecătorului (a se vedea punctul 3 de mai sus), la 27 septembrie 2016 Curtea de District Cornețu a ordonat trei luni de consiliere psihologică pentru Y, pentru a contribui la re să stabilească relația ei cu tatăl ei. Curtea a ordonat, de asemenea, X să respecte măsurile pe care psiholog le-ar indica. La 25 octombrie 2016, după a opta aniversare a lui Y, Curtea de District Găești, care a avut competența asupra cazului după schimbarea de reședință a X și Y, hotărând o cerere introdusă de solicitant, a stabilit un nou acord de contact extinderea dreptului reclamantului de a vedea copilul la fiecare weekend, jumătate din sărbătorile școlare și alte zile semnificative în anul.

Reclamantul a fost autorizat să își exercite drepturile de contact la domiciliu. Curtea a considerat că Y ar trebui să înceapă petrecând timp cu reclamantul pentru a dezvolta relații armonioase cu ambii părinți. A constatat că X nu a încurajat suficient fiica ei să mențină contact cu tatăl ei. Acesta a observat că copilul a fost afectat negativ de conflictul dintre părinții ei care nu s-au abținut de la luptă în prezența ei. În ianuarie 2017, autoritatea de protecție a copilului responsabilă de caz (a se vedea paragraful) 4 mai sus) a trimis mai multe invitații la X la patru adrese diferite în care a fost înregistrată în orașele vecine București și a contactat-o la telefon.

X a refuzat să ia copilul la consiliere, explicând, prin telefon la 9 ianuarie 2017 și în scris la 10 februarie 2017, că decizia instanței din 14 Noiembrie 2013 a cărui aplicare a fost solicitată nu mai a fost în vigoare, deoarece a fost înlocuită cu decizia din 25 octombrie 2016 (a se vedea punctele 2 și 5 de mai sus). La 20 și 21 februarie 2017, autoritatea de protecție a copilului a informat Curtea de District Cornețu, judecătorul și reclamantul poziției X. Având în vedere decizia din 25 octombrie 2016, reclamantul a inițiat noua procedură de executare prin intermediul acelașiui judecător, dar nu a putut vedea fiica sa. La 28 august 2017, judecătorul a solicitat penalități pentru neexecuție în numele reclamantului, autorizate de Curtea de District Găești la 25 aprilie 2018. La 3 noiembrie 2017, Curtea de District din București a continuat procedurile de executare la cererea mamei.

A constatat că X nu s-a opus contactului dintre reclamant și copil, dar că Y a refuzat să-și vadă tatăl. La 11 aprilie 2018, reclamantul a depus o nouă cerere, în căutarea de modificare a programului de contact. Aceste proceduri au fost în așteptare la data observațiilor guvernului la 15 10 ianuarie 2021. 10. La 18 aprilie 2018, el a solicitat un ordin interimar de stabilire a reședinței copilului cu el în timpul noului proces, respins ca fiind lipsa de urgență de către Curtea de District Găești. La 7 aprilie 2021, reclamantul a informat Curtea că a făcut noi încercări de a vedea Y, care nu a reușit. 12. În baza articolului 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu a putut vedea fiica sa și să își exercite drepturile parentale, din cauza unei serii de eșecuri ale autorităților competente.

EVALUAREA TRIBUNALULUI 13. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 14. Principiile relevante referitoare la obligația pozitivă a statului în temeiul articolului 8 din Convenție în cazurile privind executarea drepturilor de contact sunt rezumate în cazul K.B. și alții v. Croația (nr. 36216/13, §§ 142-44, 14 martie 2017). Sarcina Curții constă în examinarea dacă autoritățile interne au luat toate măsurile necesare care ar putea fi solicitate în mod rezonabil în circumstanțe specifice pentru a facilita contactul dintre reclamant și copilul său.

15. În cazul în cauză, după separarea părinților, instanțele au stabilit calendarul de contact în favoarea reclamantului în două ocazii, primul în decizia din 14 noiembrie 2013 privind divorțul cuplului și apoi în 25 octombrie 2016 când copilul a devenit mai mare (a se vedea respectiv alineatele (2) și (5) mai sus). Această ultimă decizie a fost încă în vigoare cel puțin până la 15 Ianuarie 2021 (a se vedea punctul 9 de mai sus). Cu toate acestea, se pare că, în ciuda eforturilor reclamantului, el nu a putut vedea copilul său (a se vedea punctul 11 de mai sus). Având în vedere ce a fost în joc în acest caz, care menține o relație între reclamantul și copilul său, Curtea va examina dacă asistența acordată de autoritățile în cadrul celor două seturi de proceduri de executare, în ceea ce privește ambele ordine de contact, a fost suficientă și a respectat obligația pozitivă a statului în temeiul articolului 8 din Convenția în acest domeniu.

16. Prin urmare, se pare că, între 20 ianuarie 2015, data în care reclamantul a contactat prima dată un judecător și 18 martie 2016, atunci când judecătorul a prezentat un raport autorității de protecție a copiilor (a se vedea punctul 3 de mai sus), s-a făcut puțin pentru aplicare. În plus, deși consilierea psihologică a fost ordonată pentru o durată de trei luni pe baza raportului judecătorului din 18 martie 2016 (a se vedea punctul 4 de mai sus), nu a fost pusă în aplicare niciodată. În ciuda urgenței inerente în materie de relații între părinți și copiii lor (a se vedea K.B. și alții v. Croația , citată mai sus § 142 în amendă ), autoritatea de protecție a copiilor a luat trei luni înainte de contactul X cu privire la programul de consiliere (a se vedea punctul 6 de mai sus).

Până atunci, un nou program de contact a fost pus în aplicare de către instanțe (a se vedea punctul 5 de mai sus). 18. Curtea observă că reclamantul și-a urmărit cu diligență eforturile de executare, reînnoind cererea de asistență pentru executarea celui de-al doilea program de contact cu același judecător (a se vedea punctul 7 de mai sus). 3 și 8 mai sus), nu au fost luate măsuri pentru identificarea cauzelor unei astfel de rezistențe și să le abordeze (a se vedea K.B. și altele c. Croația, citată mai sus, § 144), prin, de exemplu, luarea măsurilor de reîntoarcere a programului de consiliere (a se vedea punctul 17 mai sus).

20. În plus, cu excepția cererii de sancțiuni pentru neexecuție (a se vedea paragraful) 7 mai sus) judecatorul nu a reușit să recurgă la alte măsuri de intensitate progresivă de creștere, destinate aplicării ordinilor de contact, inclusiv, după caz, măsuri specifice pentru cazurile de refuz de contact între copil și părintele îndepărtat, care au fost disponibile în special în temeiul articolelor 910 13 din Codul de Procedură Civilă din România (a se vedea Niță v. România [Comitetul], nr. 30305/16, §§ 28-30, 3 iulie 2018 și Voica c. România , nr. 9256/19, § 37, 7 iulie 2020), cum ar fi impunerea unei amenzi mame pentru blocarea procedurii, punerea în aplicare a unui program de consiliere psihologică în beneficiul copilului, sau asistența de către poliție și experți în protecție a copiilor.

21. Guvernul nu a furnizat nici o justificare a unei astfel de inacțiuni care au fost împotriva obligației autorităților de a lua, fără întârziere, măsuri utile care vizează asigurarea unui contact eficient între reclamant și copilul său. 22. În consecință, a existat o încălcare a art. 8 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 23. Reclamantul a solicitat 10.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale, 1,484 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 3 946 EUR în fața Curții. 24. Guvernul a considerat că creanțele sunt nejustificate și excesive și a susținut că constatarea unei încălcări ar trebui să constituie suficientă satisfacție.

25. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral care nu pot fi compensate numai prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate și evaluarea acesteia pe o bază echitabilă, Curtea condamnă reclamantul 7,500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 26. Având în vedere documentele în posesia sa și jurisprudența sa în cauză, și reiterarea faptului că un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor constatate au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Michnea c. România) , nr. 10395/19, §§ 61-62, 7 iulie 2020), Curtea consideră că este rezonabil atribuirea de 2 641 EUR pentru costurile și cheltuielile în cadrul procedurii Curții, plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului.

PENTRU aceste RAZURI, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declara cererea admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 8 din convenție; deține litera (a) faptul că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 7,500 EUR (sprezece mii cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 2,641 EUR (doi mii șase sute și patruzeci și un euro), plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 iulie 2022, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Crina Kaufman Tim Eicke Președintele adjunct al grefierului interimar

FOURTH SECTION

CASE OF VLAD v. ROMANIA (Application no. 1020/20) JUDGMENT STRASBOURG 5 July 2022 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Vlad v. Romania, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Committee composed of: Tim Eicke, President , Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, Judges , and Crina Kaufman, Acting Deputy Section Registrar , Having regard to: the application (no. 1020/20) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 16 December 2019 by a Romanian national, Mr Ion Vlad, born in 1967 and living in Domnești (“the applicant”) who was represented by Mr A. Grigoriu, a lawyer practising in Bucharest; the decision to give notice of the application to the Romanian Government (“the Government”), represented by their Co-Agent, Mr S.A.

Purza, of the Ministry of Foreign Affairs; the decision to give priority to the application (Rule 41 of the Rules of Court); the parties’ observations; the decision to reject the Government’s objection to examination of the application by a Committee; Having deliberated in private on 14 June 2022, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1. The application concerns the non-enforcement of court decisions setting the contact schedule between the applicant and his child. 2 . The applicant and X married in 2006 and in 2008 their daughter, Y, was born. On 14 November 2013 the Bucharest District Court pronounced the couple’s divorce, awarded the parents joint custody of their daughter, set her residence with X, and granted the applicant contact rights, that is allowing him to see his child every other week on Saturday and Sunday from 9 a.m. to 8 p.m. The contact schedule was to be exercised in the mother’s home until Y would turn eight years old, and outside the mother’s home after that date. 3 . On 20 January 2015 the applicant requested a bailiff office’s help for the enforcement of the contact schedule, arguing that X was hindering his efforts to see his daughter.

On 8 February 2016, unsatisfied with the bailiff’s alleged inactivity, he ended the enforcement proceedings and contacted a new bailiff. The enforcement attempts made by the new bailiff also remained unsuccessful. In a report of 18 March 2016 the new bailiff concluded that Y refused to see the applicant. 4 . Upon a request made by the Bucharest Directorate General for Social Welfare and Child Protection (“the child‑protection authority”), based on the bailiff’s report (see paragraph 3 above), on 27 September 2016 the Cornețu District Court ordered three months of psychological counselling for Y in order to help re ‑ establish her relationship with her father. The court also ordered X to comply with the measures that the psychologist would indicate.

5 . On 25 October 2016, following Y’s eighth birthday, the Găești District Court, which had jurisdiction over the case following X and Y’s change of residence, deciding on an application brought by the applicant, set a new contact arrangement extending the applicant’s right to see the child to every other weekend, half of the school holidays and other significant days in the year. The applicant was allowed to exercise his contact rights at his home. The court considered that Y should start spending time with the applicant in order to develop harmonious relationships with both parents. It found that X had not sufficiently encouraged her daughter to maintain contact with her father. It observed that the child had been negatively affected by the conflict between her parents who did not refrain from fighting in her presence.

6 . In January 2017 the child-protection authority in charge of the case (see paragraph 4 above) sent several invitations to X at four different addresses where she was registered in the towns neighbouring Bucharest and contacted her on her telephone. X refused to take the child to counselling, explaining, via telephone on 9 January 2017 and in writing on 10 February 2017, that the court decision of 14 November 2013 whose enforcement was sought, was no longer in force, as it had been replaced by the decision of 25 October 2016 (see paragraphs 2 and 5 above). On 20 and 21 February 2017 the child ‑ protection authority informed the Cornețu District Court, the bailiff, and the applicant of X’s position.

7 . Relying on the decision of 25 October 2016, the applicant started new enforcement proceedings through the same bailiff, but remained unable to see his daughter. On 28 August 2017 the bailiff sought penalties for non ‑ enforcement on the applicant’s behalf, allowed by the Găești District Court on 25 April 2018. 8 . On 3 November 2017 the Bucharest District Court stayed the enforcement proceedings at the mother’s request. It found that X had not opposed contact between the applicant and the child, but that Y refused to see her father. 9 . On 11 April 2018 the applicant lodged a new request, seeking to modify the contact schedule. These proceedings were pending on the date of the Government’s observations on 15 January 2021. 10. On 18 April 2018 he sought an interim order setting the child’s residence with him during the new proceedings, dismissed as lacking urgency by the Găești District Court.

11 . On 7 April 2021 the applicant informed the Court that he had made further attempts to see Y, which had remained unsuccessful. 12. Relying on Article 8 of the Convention, the applicant complained that he had been unable to see his daughter and exercise his parental rights, because of a series of failures by the competent authorities.

THE COURT’S ASSESSMENT

13. The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. 14. The relevant principles regarding the State’s positive obligation under Article 8 of the Convention in cases concerning the enforcement of contact rights are summarised in the case of K.B. and Others v. Croatia (no. 36216/13, §§ 142-44, 14 March 2017). The Court’s task consists of examining whether the domestic authorities took all necessary steps that could reasonably be demanded in the specific circumstances to facilitate contact between the applicant and his child.

15. In the present case, following the parents’ separation, the courts set the contact schedule in the applicant’s favour on two occasions, first in the decision of 14 November 2013 concerning the couple’s divorce and then on 25 October 2016 when the child became older (see respectively paragraphs 2 and 5 above). The latter decision was still in force at least until 15 January 2021 (see paragraph 9 above). However, it appears that despite the applicant’s efforts, he remained unable to see his child (see paragraph 11 above). Bearing in mind what was at stake in the case, that is maintaining a relationship between the applicant and his child, the Court will examine whether the assistance provided by the authorities throughout the two sets of enforcement proceedings, concerning both contact orders, was sufficient and complied with the State’s positive obligation under Article 8 of the Convention in this field.

16. It thus appears that, between 20 January 2015, the date when the applicant first contacted a bailiff, and 18 March 2016 when the bailiff submitted a report to the child-protection authority (see paragraph 3 above), little had been done for the enforcement. 17 . Additionally, although psychological counselling was ordered for a duration of three months based on the bailiff’s report of 18 March 2016 (see paragraph 4 above), it has never been put in place. Notwithstanding the urgency inherent in the matters concerning relations between parents and their children (see K.B. and Others v. Croatia , cited above, § 142 in fine ), the child-protection authority took three months before contacting X about the counselling programme (see paragraph 6 above).

By that time, a new contact schedule had been put in place by the courts (see paragraph 5 above). 18. The Court observes that the applicant diligently pursued his efforts for enforcement, renewing his request for assistance for the enforcement of the second contact schedule with the same bailiff (see paragraph 7 above). 19. That said, although throughout the enforcement procedure it was unequivocally known that the child opposed seeing her father (see paragraphs 3 and 8 above), no measures were taken to identify the causes of such resistance and address them (see K.B. and Others v. Croatia , cited above, § 144), by, for instance, taking steps to restart the counselling programme (see paragraph 17 above).

20. Moreover, except for seeking penalties for non-enforcement (see paragraph 7 above) the bailiff failed to have recourse to other measures of gradual increasing intensity destined at enforcing the contact orders, including, as relevant, specific measures for cases of refusal of contact between the child and the estranged parent, which were available in particular under Articles 910 ‑ 13 of the Romanian Code of Civil Procedure (see Niță v. Romania [Committee], no. 30305/16, §§ 28-30, 3 July 2018 and Voica v. Romania , no. 9256/19, § 37, 7 July 2020), such as the imposition of a fine to the mother for blocking the proceedings, putting in place a psychological counselling programme for the benefit of the child, or assistance by police and child-protection experts.

21. The Government did not provide any justification for such inaction which ran counter to the authorities’ obligation to take, without delay, useful measures aimed at ensuring effective contact between the applicant and his child. 22. There has accordingly been a violation of Article 8 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

23. The applicant claimed 10,000 euros (EUR) in respect of non ‑ pecuniary damage, EUR 1,484 in respect of costs and expenses incurred before the domestic courts and EUR 3,946 for those incurred before the Court. 24. The Government considered that the claims were unjustified and excessive and argued that the finding of a violation should constitute sufficient just satisfaction. 25. The Court considers that the applicant must have sustained non‑pecuniary damage which cannot be compensated for solely by the finding of a violation. Having regard to the nature of the violation found and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 7,500 in respect of non-pecuniary damage.

26. Having regard to the documents in its possession and to its case-law in the matter, and reiterating that an applicant is only entitled to the reimbursement of costs and expenses found to have been actually and necessarily incurred and to be reasonable as to quantum (see Michnea v. Romania , no. 10395/19, §§ 61-62, 7 July 2020) the Court considers it reasonable to award EUR 2,641 for costs and expenses in the Court proceedings, plus any tax that may be chargeable to the applicant.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 8 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 7,500 (seven thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 2,641 (two thousand six hundred and forty-one euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 5 July 2022, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Crina Kaufman Tim Eicke Acting Deputy Registrar President