Hasle împotriva Franței

Publicat la 25 iulie 2022 SECȚIUNEA a cincea Cerere nr 36556/19 Nicolas HASLE împotriva Franței introdusă la 2 iulie 2019, comunicată la 6 iulie 2022 DE LA LEFFAR Cererea se referă la vocația succesorală a reclamantului, născută dintr-o relație extraconjugală din Osip Zadkine, renumit sculptor rusesc, cu A.H. Tatăl reclamantului a decedat în 1967, lăsându-i să-i fie succesor soției sale V.P. în stare de testamente care confirmă donația proprietății depline a universalității bunurilor care compun succesiunea sa pe care o acordase acesteia prin actul notarial din 16 aprilie 1941. V.P. a decedat în 1981, în starea unui testament de instituire a orașului Paris legatar universal. În 1982, orașul Paris a creat Muzeul Zadkine.

Prin hotărârea din 1 martie 1983, reclamantul și-a recunoscut în mod legal filiația părintească. După condamnarea sa de către Curte în cauza Mazurek c. Franța, n 34406/97, CEDH 2000-II) , Franța a modificat, prin Legea nr. 2001-1135 din 3 decembrie 2001 privind drepturile soțului supraviețuitor și ale copiilor adolescenti și modernizând diverse dispoziții de drept succesoral (legea din 2001), legislația acestuia și a eliminat discriminările succesive aplicabile copiilor adolescenți. În 2008, reclamantul a inițiat o primă procedură împotriva orașului Paris pentru a primi recunoașterea unui drept moral asupra operelor tatălui său și, în cursul acestei instanțe, a revendicat drepturi patrimoniale în succesiunea tatălui său.

Această ultimă cerere a fost respinsă ca fiind nouă și în orice caz nefondată din moment ce dispozițiile tranzitorii ale legii din 2001 nu erau aplicabile unei succesiuni deja lichidate. În 2015, reclamantul a inițiat o a doua procedură în scopul recunoașterii calității sale de moștenitor al tatălui său și a drepturilor patrimoniale care îi reveneau în succesiune. La 23 februarie 2016, Tribunalul de Mare Instanță din Paris și-a declarat cererile inadmisibile din cauza autorității de lucru judecate. Prin hotărârea din 19 octombrie 2016, Tribunalul de Primă Instanță din Paris a declarat că nu este necesar să se transmită problema prioritară de constituționalitate adresată de reclamant în cadrul procedurii de apel a acestei hotărâri cu privire la compatibilitatea dispozițiilor tranzitorii ale legii din 2001 cu principiul egalității cetățenilor și la respectarea dreptului de proprietate.

La 22 noiembrie 2017, Tribunalul de Primă Instanță din Paris a considerat că cererile reclamantului erau inadmisibile deoarece au fost solicitate, reclamantul revendicându-și prima cerere. după recunoașterea drepturilor patrimoniale în 2010, la mai mult de 30 de ani de la majoritatea acestora, în timp ce dispozițiile tranzitorii din Legea din 2001 nu conțin nicio dispoziție de modificare a normelor de prescripție.

La 30 ianuarie 2019, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, considerând că: excluderea sa de la dreptul din 2001, care urmărește scopul legitim de a garanta principiul securității juridice și drepturile dobândite de moștenitori, nu a adus atingere în mod excesiv drepturilor garantate prin articolele 8 și 14 din convenție și 1 din Protocolul nr Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 8 din Convenție, luate în același timp și combinate cu art. 14, reclamantul susține că refuzul de a-i recunoaște drepturile patrimoniale asupra succesiunii tatălui său la mai mult de 18 ani de la modificarea legii franceze privind egalitatea succesorală între toți copiii constituie o discriminare nejustificată.

Mazurek c. France 34406/97, CEDO 2000- II), Fabris c. Franța ([GC], n 16574/08, CEDO 2013 (extract)) și Quilichini c. Franța 38299/15, 14 martie 2019), excluderea reclamantului de la succesiunea tatălui său, pe baza dispozițiilor Codului civil anterior legii din 3 decembrie 2001 privind drepturile soțului supraviețuitor și ale copiilor adulți și modernizând diverse dispoziții de drept succesoral, aduce atingere drepturilor sale garantate prin articolele 8 din convenție și 1 din Protocolul nr. 1, combinate cu art. 14 din Convenție În la …

Publié le 25 juillet 2022

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 36556/19 Nicolas HASLE contre la France introduite le 2 juillet 2019 communiquée le 6 juillet 2022

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne la vocation successorale du requérant, enfant né d’une relation extraconjugale d’Ossip Zadkine, célèbre sculpteur russe, avec A.H. Le père du requérant est décédé en 1967, en laissant pour lui succéder son épouse V.P. en l’état de testaments confirmant la donation de la pleine propriété de l’universalité des biens composant sa succession qu’il avait consentie à celle-ci par acte notarié du 16 avril 1941. V.P. est décédée en 1981, en l’état d’un testament instituant la ville de Paris légataire universelle. En 1982, la ville de Paris a créé le musée Zadkine. Par jugement du 1 er mars 1983, le requérant a vu sa filiation paternelle judiciairement reconnue.

Après sa condamnation par la Cour dans l’affaire Mazurek c. France , n o 34406/97, CEDH 2000-II) , la France a modifié, par la loi n o 2001-1135 du 3 décembre 2001 relative aux droits du conjoint survivant et des enfants adultérins et modernisant diverses dispositions de droit successoral (la loi de 2001), sa législation et supprima les discriminations successorales applicables aux enfants adultérins. En 2008, le requérant a engagé une première procédure contre la ville de Paris afin de se voir reconnaître un droit moral sur les œuvres de son père. Au cours de cette instance, il a revendiqué des droits patrimoniaux dans la succession de son père. Cette dernière demande a été rejetée comme étant nouvelle et en tout état de cause non fondée dès lors que les dispositions transitoires de la loi de 2001 n’étaient pas applicables à une succession déjà liquidée.

En 2015, le requérant a engagé une seconde procédure aux fins de faire reconnaître sa qualité d’héritier de son père et les droits patrimoniaux lui revenant dans la succession. Le 23 février 2016, le tribunal de grande instance de Paris a déclaré ses demandes irrecevables en raison de l’autorité de chose jugée. Par jugement du 19 octobre 2016, la cour d’appel de Paris a dit n’y avoir lieu de transmettre la question prioritaire de constitutionnalité posée par le requérant à l’occasion de l’appel de ce jugement quant à la compatibilité des dispositions transitoires de la loi de 2001 avec le principe d’égalité des citoyens et le respect du droit de propriété.

Le 22 novembre 2017, la cour d’appel de Paris a considéré que les demandes du requérant étaient irrecevables car prescrites, le requérant ayant revendiqué pour la première fois la reconnaissance de ses droits patrimoniaux en 2010, soit plus de trente ans après sa majorité, alors que les dispositions transitoires de la loi de 2001 ne comportent aucune disposition modificative des règles de prescription.

Le 30 janvier 2019, la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant, considérant que « son exclusion du bénéfice de la loi de 2001, qui poursuit le but légitime de garantir le principe de sécurité juridique et les droits acquis de longue date par les héritiers, n’a pas porté une atteinte excessive à ses droits garantis par les articles 8 et 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 ». Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 et l’article 8 de la Convention, pris isolément et combinés avec l’article 14, le requérant soutient que le refus de lui reconnaître des droits patrimoniaux sur la succession de son père plus de dix-huit ans après la modification de la loi française consacrant l’égalité successorale entre tous les enfants constitue une discrimination injustifiée.

QUESTIONS AUX PARTIES

À la lumière des arrêts Mazurek c. France (n o 34406/97, CEDH 2000-II), Fabris c. France ([GC], n o 16574/08, CEDH 2013 (extraits)) et Quilichini c. France (n o 38299/15, 14 mars 2019), l’exclusion du requérant de la succession de son père, sur le fondement de dispositions du code civil antérieures à la loi du 3 décembre 2001 relative aux droits du conjoint survivant et des enfants adultérins et modernisant diverses dispositions de droit successoral, porte ‑ elle atteinte à ses droits garantis par les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, combinés avec l’article 14 de la Convention ? Dans l’affirmative, cette atteinte a-t-elle été disproportionnée au regard desdites dispositions de la Convention et/ou de l’article 1 du Protocole n o 1 ?