CASE OF TUSĂ v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF TUSĂ v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2022)

Tradus și revizuit de IER (

http://ier.gov.ro/)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 21854/18)

HOTĂRÂRE

Art. 8 • Obligații pozitive • Ineficacitatea tuturor procedurilor de

care

dispunea reclamanta care invoca un malpraxis pentru extirparea unui sân de

către un chirurg ca urmare a diagnosticului eronat de cancer pus de un

oncolog • Utilizarea completă a tuturor procedurilor pentru a clarifica situația

factuală și pentru a obține repararea prejudiciului • Proceduri care au condus

la rezultate divergente • Mecanism juridic lent și greoi care nu a permis

clarificarea circumstanțelor factuale, ceea ce a dus la intervenirea prescripției

în procedura penală împotriva oncologului și

la încetarea procedurii

disciplinare în cazul chirurgului decedat • Procedură în răspundere civilă

delictuală, singura teoretic capabilă să ofere despăgubiri, încă pendinte la

peste nouă ani de la sesizarea instanțelor și la paisprezece ani de la

presupusele fapte

STRASBOURG

30 august 2022

DEFINIT

IVĂ

30 ianuarie 2023

Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art.

44 §

2 din Convenție.

Aceasta poate suferi modificări de formă.

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Tușă împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într

-o

cameră compusă

din:

Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

președinte,

Faris Vehabović

,

Iulia Antoanella Motoc,

Yonko Grozev,

Pere Pastor Vilanova,

Jolien Schukking,

Ana Maria Guerra Martins,

judecători,

și Ilse Freiwirth,

grefier adjunct de secție

,

Având în vedere:

cererea (nr. 21854/18) îndreptată împotriva României, prin care o

resortisantă a acestui stat, doamna Maria Tușă („reclamanta”) a sesizat Curtea

la 30 aprilie 2018, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale („Convenția”),

decizia de a aduce cererea la cunoștința Guvernului român („Guvernul”),

observațiile părților,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 iunie și la 5 iulie 2022,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

INTRODUCE

RE

1.

Reclamanta a suferit o ablație de sân stâng ca urmare a unui diagnostic

de cancer care s-

a dovedit ulterior eronat. Cererea privește eficacitatea

anchetei capetelor de cerere pe care reclamanta le-a formulat referitor la

diagnosticul greșit pus de medicul oncolog și neverificarea de către chirurg a

acestui diagnostic înaintea intervenției chirurgicale. Aceasta ridică întrebăr

i

în raport cu art.

8 din Convenție.

ÎN FAPT

a

s-

a născut în 1966 și locuiește în localitatea Lazu. A fost

reprezentată de doamna M. Ispas, avocat.

3.

Guvernul a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna

O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

I. GENEZA

CAUZE

I

4.

În ianuarie 2008, reclamanta a fost consultată de medicul P.D.I., medic

oncolog la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța, în privința unui

nodul pe care îl simțea la nivelul sânului stâng. Din dosar reiese că medicul

P.D.I. a e

fectuat un examen clinic și a solicitat efectuarea unei mamografii și

a unei puncții pentru un examen citologic. Pe baza rezultatelor acestor

1

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

examen, oncologul a stabilit un diagnostic de neoplasm mamar și a

recomandat o intervenție chirurgicală, precum și

chimioterapie. Reclamanta

a urmat cura de chimioterapie care a condus la dispariția nodulului suspect.

Oncologul a sfătuit

-

o să mențină intervenția chirurgicală.

at operația într

-un

spital privat administrat de societatea comercială M.A. Chirurgul a efectuat

intervenția de extirpare a sânului stâng al reclamantei și a anumitor mușchi și

a ganglionilor sateliți. Din dosar reiese că probele de țesut au fost prelevate

în urma operației, dar nu a fost efectuat niciun examen extemporaneu al

acestor țesuturi în timpul intervenției.

6.

În 2010, reclamanta a fost consultată de un medic endocrinolog care,

după examinarea documentelor medicale, și

-a exprimat îndoielile sale cu

privire la diagnosticul de cancer. Ulterior, s-a stabilit, prin examene medicale

suplimentare efectuate asupra țesuturilor prelevate după intervenția

chirurgicală, că reclamanta suferise de o boală benignă, mastopa

tie

fibrochistică, nu de cancer.

II.

PROCEDURIL

E

INIȚIAT

E

ÎN

VEDEREA

EXAMINĂR

II

RĂSPUNDERII PENTRU

A

CTUL MEDICA

L

7.

Considerând că a fost victima unui malpraxis, reclamanta a recurs la

toate procedurile pe care dreptul i

ntern i le punea la dispoziție. Astfel, a depus

o plângere penală pentru vătămare corporală împotriva celor doi medici

implicați. A intentat, de asemenea, acțiuni pentru stabilirea existenței unei

situații de malpraxis în temeiul Legii nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul

sănătății („Legea nr. 95/2006”; infra, pct.

52-

5

3

)

și o acțiune în răspundere

civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun. De asemenea, a fost deschisă o

procedură disciplinară împotriva celor doi medici.

proceduri sunt rezumate mai jos

.

A.

Procedura penală pentru vătămare corporală

9.

La 10 mai 2010, reclamanta a depus plângere penală împotriva celor

doi medici pentru vătămare corporală din culpă. În plângerea sa, indica faptul

că a luat cunoștință de diagnosticul greșit la 4 martie 2010. S

-a constituit ca

parte civilă și a solicitat

acordarea de daune-interese în valoare de

100 000 EUR.

10.

La 2 iunie 2010, poliția din Constanța („poliția”) a deschis procedura

penală pentru vătămare corporală. La 28 iunie 2010, poliția a solicitat

Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici („INML”) să

efectueze o expertiză medic

o

-

legală.

11.

La 1 aprilie 2013, poliția a declanșat urmărirea penală împotriva

medicului P.D.I. pentru

stabilirea unui diagnostic greșit de neoplasm mamar

și împotriva doctorului U.O.D. pentru efectuare, pe cale chirurgicală, a unei

2

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

intervenții de extirpare a sânului reclamantei fără să fi reexaminat

diagnosticul stabilit de colega sa. Prin urmare, cei doi

medici au fost anchetați

pentru cauzarea unei invalidității permanente reclamantei.

12.

La 9 aprilie 2013, INML a transmis poliției raportul expertizei

medico-

legale. Din acest raport reiese că acesta fusese întocmit de un medic

legist angajat al INML și că doi experți medico

-

legali participaseră de

asemenea la efectuarea expertizei pe che

ltuiala reclamantei și, respectiv, a

medicului P.D.I. Raportul de expertiză a inclus răspunsuri la 38 de

obiectiv

e

ale expertizei

ș

i s-a bazat pe documentele medicale provenite în special de la

Spitalul Clinic Județean Constanța și de la anumite laboratoar

e de analize

medicale. Raportul a concluzionat că medicul P.D.I. a stabilit un diagnostic

greșit; că medicul U.O.D. nu a examinat și nu a confirmat acest diagnostic; și

că reclamanta a suferit un

prejudiciu important din punct de vedere estetic.

13.

La 1 iunie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța

(„parchetul”) a solicitat INML să răspundă obiecțiilor formulate de cei doi

medici anchetați. La 8 iulie 2013, INML a comunicat parchetului o

completare la raport

ul de expertiză. Expertul și

-a explicat demersul

profesional și a constatat că obiecțiile ridicate nu au fost confirmate, fie din

cauza absenței documentelor medicale pe care, în special, medicul P.D.I. nu

le-

ar fi transmis, fie pentru că acestea nu erau c

onforme cu metodologia

medico-

legală și cu literatura medicală.

14.

Cei doi medici au contestat concluziile raportului de expertiză

medico-

legală. În aplicarea legislației relevante (infra, pct.

61

și urm.), acest

raport a fost transmis Comisiei

de avizare și control din cadrul

INML

.

15.

La 2 august 2013, Comisia de avizare și control din cadrul INML și

-a

dat avizul, considerând că nu a existat malpraxis în speță. Avizul conținea

considerente generale privind tratamentul cancerului și un rezumat al situației

reclamantei. Pe baza elementelor referitoare la situația acesteia, Comisia a

conclu

zionat că diagnosticul și intervenția chirurgicală au făcut obiectul unor

decizii adecvate. În opinia Comisiei, nimic nu demonstra că reclamanta nu a

prezentat o tumoră mamară cauzatoare de cancer în cursul primelor

consultații. Cu toate acestea, având în vedere complexitatea cazului și lipsa

opiniei anumitor specialiști, care făceau parte, de asemenea, din Comisia

superioară de avizare și control din cadrul INML, s

-

a recomandat să se

solicite avizul acesteia din urmă.

16.

Comisia superioară de avizare și control din cadrul INML s

-a reunit

la 20 februarie 2014, iar avizul său a fost transmis ulterior parchetului la 28

februarie 2014. Comisia superioară a considerat că, în timpul consultațiilor

oncologice, reclamanta a

beneficiat de examene medicale utilizate și

disponibile în mod curent la momentul faptelor în România; că aceste

examene aveau limite; că existau suficiente elemente la momentul respectiv

pentru a justifica chimioterapia; că chirurgul avea trei opțiuni și că cea pe care

a o alesese era cea mai sigură, ținând cont de situația reclamantei și de

posibilitatea unei reconstrucții mamare.

3

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

17.

Din dosar reiese, de asemenea, că, în cursul anchetei, autoritățile i

-au

audiat pe

reclamantă și pe cei doi medici anchetați, precum și pe martori,

inclusiv trei medici de diferite specialități care au fost consultați în cazul

reclamantei.

7 iulie 2014, parchetul a decis clasarea cauzei. Du

pă examinarea

expertizelor medico-

legale efectuate, a decis că avizele Comisiei de aviz și

control din cadrul INML și ale Comisiei superioare de aviz și control din

cadrul INML nu aveau argumente științifice și erau de natură formală. În

opinia parchetului, documentele medico-

legale conțineau opinii

contradictorii și trebuia să fie luate în considerare alte probe. Parchetul a făcut

ulterior trimitere la deciziile Comisiei de monitorizare și competență

profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de Sănătate

Publică Județeană Constanța (infra, pc

t.

22).

Parchetul a dedus din ansamblul acestor elemente că reclamanta a fost

supusă unei intervenții chirur

gicale efectuate în mod corect, dar care fusese

decisă pe baza unui diagnostic greșit. În ceea ce îl privește pe medicul P.D.I.,

s-

a reținut că și

-

a îndeplinit îndatoririle profesionale în mod superficial și că

conduita sa constituia o abatere medicală; cu

toate acestea, s-

a constatat că

răspunderea sa penală era prescrisă. În ceea ce îl privește pe medicul U.O.D.,

s-

a concluzionat că a efectuat o intervenție chirurgicală în scopul potrivit în

comparație cu diagnosticul făcut de oncolog. În cazul său, era aplicabilă

prezumția de acuratețe a diagnosticului pus de un specialist.

19.

Reclamanta nu a contestat ordonanța de clasare nici în fața

procurorului de rang superior, nici în fața instanțelor.

20.

Contestația depusă de medicul P.D.I. pentru o decizie de constatare a

nevinovăției sale a fost respinsă de procurorul general la 8 mai 2015. Printr

-

o încheiere din 8 octombrie 2015, Judecătoria Constanța („instanța de prim

grad”) a respins contestația medicului P.D.I. și a confirmat ordonanța de

clasare. Instanța a reținut în special că dosarul parchetului conținea o serie de

probe și că parchetul a explicat căror elemente de probă le

-a acordat

importanță și de ce situația celor doi medici era diferită în speță

.

B.

Acțiuni inițiate pentru a stabili existența unui malpraxis

medici în fața Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru

cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de Sănătate Publică Județeană

Constanța („Comisia de monitorizare”), în

temeiul Legii nr. 95/2006, care

introdusese o procedură în cazurile de malpraxis (infra, pc

t.

52).

de monitorizare a examinat plâ

ngerea și, la 3 noiembrie 2010,

a decis, prin două decizii separate, că în cazul celor doi medici sunt întrunite

elemente de malpraxis. Potrivit probelor aflate la dosar, aceste decizii nu au

fost motivate întrucât Legea nr. 95/2006 nu impunea existența unei motivări

4

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

scrise. Se pare, de asemenea, că Comisia de monitorizare a colectat avize din

partea mai multor medici înainte de a lua aceste decizii

.

23.

Cei doi medici au contestat aceste decizii în fața instanței de

prim grad

(infra, pct.

24

și

34).

Din dosar reiese, de asemenea

, că Comisia de

monitorizare a transmis ulterior instanței, la cererea acesteia din urmă,

motivarea celor două decizii atacate (infra, pc

t.

26

și

37).

1.

Procedura judiciară inițiată de medicul P.D.I.

e monitorizare în fața

instanței de prim grad pentru a obține anularea acesteia. Contestația a fost

îndreptată împotriva Direcției de Sănătate Publică Județeană Constanța

(„direcția județeană”). Reclamanta a depus o cerere de o intervenție accesorie

în int

eresul direcției județene

.

25.

Nu există niciun element din dosar care să demonstreze cu certitudine

că instanța de prim grad a amânat examinarea cauzei în timp ce procedura

penală era pendinte (pentru amânarea pronunțată în dosarul care îl privea pe

medicul U.O.D., a se vedea infra, pc

t. 35).

o hotărâre din 4 aprilie 2018, instanța de prim grad a respins

contestația și, în consecință, a admis cererea de intervenție a reclamantei.

Instanța a rezumat astfel motivarea deciziei contestate (supra, pct.

22-

23)

:

rezultatele examenului clinic efectuat de către oncolog, precum și examenele

efectuate (mamografie și examen citologic) nu au confirmat diagnosticul de

neoplasm; examenele anatomo-patologice efect

uate după intervenția

chirurgicală au relevat o leziune benignă; oncologul a pus un diagnostic greșit

care i-

a cauzat reclamantei un prejudiciu și aceste fapte au constituit

malpraxis.

Pe această bază, instanța a considerat că era necesar să examineze dacă

medicul P.D.I. a respectat standardele profesionale atunci când a pus

diagnosticul reclamantei. În acest scop, instanța a luat în considerare

documentele și avizele medicale disponibile la dosar, inclusiv rapoartele

medico-legale întocmite în cadrul proce

durii penale și avizele medicale

colectate de Comisia de monitorizare. După ce a rezumat conținutul acestora,

instanța a considerat că avizul Comisiei întrucât solicitase opiniile a doi

medici specialiști, dar și

-a dat avizul înainte de a le colecta aceste opinii. În

continuare, instanța a considerat că conținutul avizului acestei comisii și cel

al Comisiei superioare de

avizare și control din cadrul

INML (supra, pc

t. 16)

nu conțineau afirmații certe cu privire la conduita medicului P.D.I., ci mai

degrabă ipoteze care ar fi necesitat examene medicale suplimentare pentru a

confirma diagnosticul. Instanța

s

-

a bazat pe raportul de expertiză medico

-

legală și pe avizele medicilor consultaț

i anterior de Comisia de monitorizare

și de Comisia superioară de avizare și control din cadrul INML și a

concluzionat că medicul P.D.I. a pus un diagnostic greșit.

27.

Aceasta din urmă a făcut apel în fața Tribunalului Constanța. În

ședința din 20 noiembrie 2018, tribunalul a decis să solicite INML să

5

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

înființeze o comisie pentru a efectua o expertiză medico

-

legală și pentru a

stabili dacă diagnosticul pus de medicul P.D.I. era „susținut de investigațiile

efectuate, m

ai precis dacă examenele clinice și de laborator efectuate erau

suficiente pentru a confirma cu certitudine diagnosticul ales”.

28.

Medicul P.D.I. a cerut strămutarea cauzei. La 17 ianuarie 2019, Înalta

Curte de Casa

ție și Justiție („Înalta Curte”) i

-

a admis cererea și a strămutat

cauza la Tribunalul Brașov.

29.

În cursul ședinței din 12 martie 2019, Tribunalul Brașov a decis că în

conformitate cu Codul de procedură civilă nu era interzisă efectuarea unei

expertize medico-

legale în cauză, întrucât expertiza medico

-

legală efectuată

în dosarul penal urmărea să clarifice „existența sau inexistența elementelor

constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală” și nu privea chestiun

ea

malpraxisului. Reclamanta a solicitat, în ședință, să fie interogată în persoană

de comisia din cadrul INML, iar tribunalul a dat curs cererii sale.

30.

La 13 septembrie 2019, INML a transmis Tribunalului Brașov n

o

ua

expertiză medico

-

legală, care fusese realizată de o comisie formată din trei

medici legiști din cadrul INML. Din raportul de expertiză reiese că Comisia

o consultase pe reclamantă la 24 aprilie 2019. Concluziile acestui raport pot

fi rezumate după cum urmează: standardele profesionale în vigoare la

momentul în care medicul P.D.I. a pus diagnosticul (și anume Ghidul nr. 33

din 2 decembrie 2007 privind cancerul mamar, publicat de Societatea de

Obstetrică și Ginecologie din România) prevedea ca suspiciunea clinică de

cancer să fie confirmată printr

-un examen fie citologic, fie histopatologic;

rezultatele examenului citologic nu au fost interpretate corect în speță și,

potrivit normelor profesionale, certitudinea diagnosticului nu a putut fi

confirmată; documentele medicale nu erau complete și unele detalii ale

examenului clinic lipseau deși ar fi fost necesare; rezultatele mamografiei n

u

sugerau o tumoră malignă. Pe baza documentelor medicale examinate,

Comisia a afirmat că diagnosticul de neoplasm mamar „nu

a fost confirmat

cu certitudine de examenele clinice și de laborator efectuate”. Din dosar

reiese că acest raport primise avizul favorabil al Comisiei de avizare și control

din cadrul INML.

P.D.I. a form

ulat obiecții la raportul noii expertize medico

-

legale; criticile sale vizau aspecte de fond Aceasta a susținut, de asemenea,

că ghidul la care a făcut trimitere Comisia din cadrul INML (supra, pc

t.

30)

a

intrat în vigoare la o dată ulterioară, la 9 februarie 2010, după adoptarea sa

printr-

un ordin al Ministerului Sănătății Publice.

o decizie din 18 decembrie 2019, Tribunalul Brașov a

respins

apelul. Tribunalul a formulat următoarele precizări generale:

„Încălcarea unei norme deontologice, fără a produce vreun prejudiciu pacientului,

poate atrage răspunderea disciplinară a medicului, însă în situația în care conduita

culpabilă a medicul

ui are drept rezultat producerea unei pagube pe seama pacientului,

intervine răspunderea civilă delictuală pentru malpraxis.”

6

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În continuare, tribunalul a considerat că medicul P.D.I. a săvârșit o faptă

ilicită în exercitarea profesiei sale; mai precis, tri

bunalul s-a bazat pe

constatările noii expertize medico

-

legale și a constatat că oncologul a urmat

etapele necesare pentru stabilirea diagnosticului, prescriind examenel

e

clinice și de laborator necesare, dar a interpretat în mod greșit rezultatele

acestor

examene. Aceste fapte au cauzat un prejudiciu reclamantei, și anume

prescrierea unui tratament împotriva cancerului care nu era necesar și, în cele

din urmă, extirparea sânului stâng. În continuare, tribunalul a hotărât că

medicul P.D.I. a acționat cu vinovăție și că a existat o legătură de cauzalitate

între conduita medicului și prejudiciul suferit de reclamantă.

o decizie definitivă din 10 august 2020, Curtea de Apel Brașov

a admis recursul declarat de m

edicul P.D.I. și a anulat decizia menționată mai

sus din 3 noiembrie 2010. Curtea de apel a reținut că în speță nu se regăseau

criteriile de aplicare a malpraxisului. În ceea ce privește noua expertiză

medico-

legală, curtea de apel a făcut următoarele precizări:

„Analizând RNEML [noua expertiză medico

-

legală], curtea [de apel] constată că în

fapt noua expertiză, fără niciun element de noutate sub aspect probatoriu, cu excepția

unor opinii de specialitate emise ulterior, a evaluat exact aceleași aspecte care

au fost

avute în vedere și la prima expertiză ce a avut însă un spectru mai larg, întrucât a fost

analizată și activitatea medicului chirurg. Mai mult chiar, această nouă expertiză o

înglobează pe cea anterioară cu avizele aferente, precum și opiniile specialiștilor, iar

concluziile formulate, care reiau situația de fapt, sunt sumare și se limitează doar la o

reinterpretare actualizată a datelor, prin raportare la un ghid care nu era în vigoare la

data săvârșirii faptei analizate.

Întrucât dispozițiile art

. 28 din Regulament [de aplicare a O.G. Nr. 1/2000; infra

, pct.

61

]

nu fac nicio distincție în privința organului judiciar care ar solicita o nouă expertiză,

curtea [de apel] reține că, dată fiind identitatea de situație analizată și în lipsa altor

elemente

relevante neevaluate anterior, noua expertiză nu ar putea printr

-o

reinterpretare raportată la repere ulterioare să contrazică concluziile comisiei superioare

[de aviz și control al INML] care în expertizarea cazului a avut în vedere metodele și

nivelul de

cunoștințe de la momentul respectiv.

Analizând argumentele experților și opiniile specialiștilor exprimate în cauză, se

constată că

acestea sunt contradictorii și că nu converg, fără niciun dubiu, spre

existența unei erori de diagnosticare

[caractere italice în textul original].”

Curtea de apel a explicat apoi diferența dintre eroarea medicală și greșeala

medicală în următorii termeni:

„Teoria generală a erorilor profesionale face distincția între erorile de fapt (în legătură

cu natura actu

lui medical), datorate unei imperfecțiuni a științei medicale la un moment

dat, unei reactivități particulare a bolnavului, ce se produc în condițiile unei activități

perfect normale fiind în consecință neimputabile [unei persoane în special], și erorile

d

e normă (definite ca lacune de atitudine profesională), care sunt sinonime cu greș

eala,

ș

i prin urmare imputabile [unei persoane].

Greșeala, inclusiv cea de diagnostic, se evaluează pe baza criteriilor culpei

profesionale și nu a celor de drept comun. Astfel, poate fi considerată greșeală: o

încălcare a unei obligații de diligență și prudență, de sârguință, zel, promptitudine și

competență a medicului; o lacună pe care un alt medic, în aceleași condiții și

7

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

circumstanțe nu ar fi avut

-

o; o încălcare a regulil

or profesionale, unanim acceptate, prin

neatenție, neglijență și imprudență; o neprevedere urmată de prejudicii, deși în

condițiile date [medicul] trebuia și putea să le preva

dă.

Diferențierea erorii de greșeală presupune analiza condițiilor concrete în ca

re s-a

desfășurat actul medical, verificarea faptului că medicul, apelând cu conștiinciozitate și

diligență la cunoștințele sale științifice, a făcut tot ce era posibil pentru a stabili ce

l mai

exact diagnostic și a alege cea mai bună metodă de tratament î

n interesul bolnavului.

Dacă a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanța diagnosticului cu

realitatea apare ca o eroare, deoarece

orice medic, în aceleași condiții, ar fi ajuns la

aceleași concluzii

[caractere italice în textul original

].”

Î

n speță, curtea de apel a considerat că medicul P.D.I. nu a încălcat

normele profesionale și că a acționat cu diligența și prudența cerute de

profesie, întrucât existența unei greșeli de diagnostic era incertă. Curtea de

apel s-a exprimat astfel:

„În prezenta cauză

însăși presupusa «neconcordanță» a diagnosticului cu realitatea

este incertă

[caractere italice în textul original], întrucât absența oricăror elemente

neoplazice postterapeutic, în condițiile existenței certe la momentul diagnosticării, a

unor a

tipii celulare, care de regulă sunt de tip neoplazic, este un aspect amplu analizat

de specialiști și controversat, conform celor expuse anterior. În consecință, în lipsa

elementului premisă, (certitudinea faptului că tumora nu ar fi fost cancerigenă),

ana

liz

a

actului medical constând în stabilirea diagnosticului de neoplasm prin prisma

investigațiilor efectuate, pentru evidențierea distincției dintre eroare și greș

eală, devine

inutilă.

Curtea de apel a reținut că nu exista nicio faptă ilicită în sarcina me

dicului

P.D.I. și că era inutil să examineze dacă celelalte elemente prevăzute la art.

34 din Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 1343/2006 (infra, pc

t.

54)

erau prezente.

Curtea de apel a concluzionat că medicul P.D.I. nu a săvârșit

malpraxis.

2.

Procedura inițiată de medicul U.O.D.

34.

Medicul U.O.D. a contestat decizia Comisiei de monitorizare în fața

instanței de prim grad, pentru a obține anularea acesteia. Contestația a fost

îndreptată împotriva Direcției de Sănătate Publică Județeană Constanța.

Reclamanta a formulat o cerere de intervenție incidentală în interesul direcției

județene.

dosar reiese că instanța de prim grad a suspendat judecarea cauzei

la 14 iunie 2011, întrucât procedura penală era pendinte și, la 22 ianuarie

2016, a decis să repună cauza pe rol.

36.

În ședința din 29 aprilie 2016, instanța de prim grad a examinat cer

erea

medicului U.O.D. de a se efectua o nouă expertiză medico

-

legală și a respins

-

o. Instanța a făcut trimitere la documentele medico

-legale deja prezentate în

cadrul procedurii penale și a constatat că nu era necesară o nouă expertiză, în

măsura în care partea chemată în judecată nu solicitase o astfel de expertiză

și că era necesar să se desfășoare procedura î

ntr

-un termen rezonabil.

8

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

decizie din 19 septembrie 2016, i

nstanța de prim grad a admis

contestația și a anulat decizia contestată din 3 noiembrie 2010 (supra, pc

t.

22-

2

3

)

și a respins ulterior cererea de intervenție formulată de reclamantă. Pentru

a examina temeinicia deciziei sus-

menționate, instanța a reținut că aceasta s

-

a bazat pe avizele medicilor specializați solicitate de Comisie și a rezumat

conținutul acestor avize. În continuare instanța a rezumat avizele exprimate

în cadrul procedurii penale, precum și motivele prezentate de comisie:

chirurgul avea obligația de a verifica diagnosticul pus de oncolog; în cazul

reclamantei, diagnosticul de cancer nu se baza pe elemente obiective; atunci

când diagnosticul era incert, se puteau efectua examene în timpul intervenției

chirurgicale („examen extemporaneu”), ceea ce nu s

-

a făcut în speță;

chirurgul a efectuat intervenția chirurgicală într

-o unitate care nu dispunea de

un laborator care ar fi putut realiza examenul extemporaneu și, astfel, nu a

respectat un ghid profesional (ghidul nr. 33; supra, pct.

30).

Instanța a

considerat că sarcina sa consta în a examina dacă medicul U.O.D. avea

obligația de a pune un nou diagnostic în cazul reclamantei și, pe baza opiniilor

majorității medicilor specialiști consultați în cauză, răspunsul a fost unul

negativ. Instanța a respins raționamentul

Comisiei de monitorizare pe motiv

de lipsă de relevanță și a hotărât că oncologul își asumase diagnosticul și că

chirurgul nu era obligat să efectueze un examen suplimentar în timpul

intervenției chirurgicale

.

o decizie din 1 februarie 2017, Tribunalul Constanța a respins

contestațiile formulate de direcția județeană și de reclamantă. Tribunalul a

confirmat, la fel ca instanța de prim grad, că era necesar să examineze dacă

chirurgul era obligat să verifice diagnosticul pus de oncolog și să examineze

diferitele ghiduri și protocoale medicale care puteau fi aplicabile. În această

privință, tribunalul a reținut că ghidul menționat de Comisia de monitorizare

în motivarea sa (supra, pct.

37)

nu era obligatoriu la data la care medicul

U.O.D. efectuase intervenția chirurgicală în speță. Tribunalul a reținut

absența oricărei norme profesionale care ar fi impus chirurgului să

reexamineze diagnosticul pus de oncolog. În sfârșit, a concluzionat că

medicul U.O.D. nu a săvârșit malpraxis în cazul reclamantei.

o decizie definitivă din 6 noi

embrie 2017, Curtea de Apel

Constanța a respins apelurile formulate de direcția județeană și de reclamantă

și a confirmat deciziile pronunțate în primă instanță și în apel.

C.

Acțiunea în răspundere civilă delictuală

40.

La 13 februarie 2013, reclamantul a introdus în fața instanței de prim

grad o acțiune civilă împotriva celor doi medici, întemeiată pe dispozițiile

privind răspunderea civilă delictuală (infra, pc

t.

50-

5

1

)

și pe dispozițiile Legii

nr. 95/2006 privind malpraxisul (infra, pc

t. 52

).

În special, a solicitat instanței

să constate că medicul P.D.I. a săvârșit malpraxis atunci când a pus un

diagnostic greșit și că medicul U.O.D. a săvârșit, de asemenea, malpraxis

9

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

efectuând intervenția chirurgicală. În plus, aceasta a s

olicitat ca cei doi medi

ci

să fie obligați în solidar la plata de daune

-interese în valoare de 450 000 de

lei românești, adică aproximativ 100

000 de euro. Aceasta a indicat, în

memoriul său, că o procedură penală era pendinte (supra, pc

t.

9

),

precum și o

procedură întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006 (supra, pc

t.

21).

41.

La 14 martie 2013, reclamanta a precizat că acțiunea sa era de

asemenea îndreptată și împotriva secției de urgență a Spitalului Clinic de

Urgență Județean Constanța și împotriva societății M.A. ca urmare relațiilor

de muncă pe care le aveau cu

cei doi medici.

42.

La 13 august 2013, instanța de prim grad a suspendat judecarea cauzei

pe motiv că procedura penală era pendinte. Din dosar reiese că, la 25

noiembrie 2015, instanța a repus cauza pe rol și că, la aceeași dată, reclaman

ta

ș

i-

a completat acțiunea și a solicitat o majorare a daunelor

-interese la suma

de 2 250

000 de lei românești, adică aproximativ 50

0

000 de euro.

43.

La 2 martie 2016, instanța de prim grad a luat act de precizările

reclamantei cu privire la obiectul acțiunii sale și a reținut că acțiunea nu viza

stabilirea unei fapte de malpraxis, ci mai degrabă stabilirea, având în vedere

condițiile răspunderii civile delictuale, existenței unei fapte ilicite

care a

cauzat prejudicii.

44.

La 20 aprilie 2016, instanța de prim grad a suspendat din nou

pronunțarea, pe motiv că cei doi medici au contestat deciziile Comisiei de

monitorizare în fața aceleiași instanțe (supra,

pc

t. 22)

.

45.

Din informațiile furnizate de guvern reiese că, la 28 septembrie 2021,

a avut loc o ședință în cadrul acestei proceduri în fața instanței de prim grad,

care a luat act de decesul medicului U.O.D. Instanța a suspendat examinarea

cererii de repunere pe rol pentru o ședință ulterioară. Potrivit celor mai recen

te

informații furnizate de părți, o ședință a fost programată pentru 7 dec

embrie

2

021.

D.

Procedura disciplinară

46.

Din dosar reiese că în prezenta cauză s

-

a desfășurat, de asemenea, o

procedură disciplinară, în urma unei plângeri depuse la 24 noiembrie 2010 de

reclamantă la Colegiul Medicilor Constanța.

47.

La o dată nespecificată în anul 2016, Comisia de disciplină a

Colegiului Medicilor Constanța a respins plângerea reclamantei, care a

contestat această decizie în fața Colegiului Medicilor din Români

a.

48.

Contestația persoanei interesate a fost examinată de Comisia

superioară de disciplină a Colegiului Medicilor din România. Această

comisie a primit avizele comisiilor sale specializate în oncologie, respectiv

c

hirurgie. În cursul unei ședințe din 20 noiembrie 2020, Comisia superioară

de disciplină a admis parțial contestația reclamantei și a aplicat sancțiunea de

mustrare medicului P.D.I. Această comisie a considerat că oncologul a

încălcat normele de etică profesională și normele de bună practică

10

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

profesională și că această conduită implica răspunderea sa disciplinară. În

opinia Comisiei, tratamentul împotriva cancerului fusese decis în mod greșit,

în absența unui diagnostic cert de cancer, iar biopsia era „imperios necesară”

pentru a avea certitudinea diagnosticului. Comisia a reținut, de asemenea, că

oncologul nu a respectat normele deontologice care impuneau ca medicul să

acționeze cu diligență pentru a lua decizia corectă și pentru ca pacientul să

aibă garanția că starea sa de sănătate nu va avea de suferit din cauza conduitei

medicului. În sfârșit, comisia a luat act de decesul medicului U.O.D. la o dată

nespecificată și a decis stingerea acțiunii disciplinare care îl vizase.

49.

Potrivit informațiilor comunicate de reclamantă, decizia comisiei

superioare de disciplină nu a făcut obiectul vreunei contestații în fața

instanțelor (infra, pc

t.

52).

CADRUL JURIDIC ȘI PR

ACTICA INTERNE RELEVANTE

I.

CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA MEDICALĂ

A.

Dispozițiile normative

50.

Dispozițiile din Codul civil care reglementează răspunderea

delictuală, în vigoare la momentul faptelor, precum și exemple de practică

internă în materie de răspundere delictuală și disciplină a medicilor sunt

prezentate în hotărârile

Mihu împotriva României

(nr.

36903/13,

pct. 47-51,

1 martie 2016) și

Ioniță împotriva României

(nr.

81270/12,

pct. 53-57,

10 ianuarie 2017).

51.

Dispozițiile relevante în speță ale noului Cod civil român, în vigoare

începând cu 1 octombrie 2011, prevăd următoarele:

Articolul 1349

Răspunderea delictuală

„(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau

obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale,

drepturilor sau intereselor legitime ale altor perso

ane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate

prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integ

ral.

(3). În

cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul

cauzat de fapta altuia [...

].”

Articolul 1365

Efectele deciziei penal

e

„Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă

de achitare

sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudic

iului

ori a vinovăției autorului faptei ilicit

e.”

11

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

451 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea

disciplinară a medicilor, care intră în sfera de competență a comisiilor de

disciplină ale colegiului teritorial al medicilor și ale comisiei superioare a

Colegiului Medicilor din România. Art. 451 permite oricărui medic care a

fost sancționat de Comisia superioară de disciplină să sesizeze instanțelor cu

o acțiune în contencios administrativ pentru a contesta decizia de sancționare

și pentru a obține anularea acesteia.

53.

Legea nr. 95/2006 conține, de asemenea, următoarele dispoziții în

ceea

ce privește răspunderea personalului medical pentru malpraxis:

Titlul XV

I

Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și

servicii

medicale, sanitare și farmaceutice

Art. 653

„(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni

se

definesc astfel:

a) personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul

medical și moașa care acordă servicii medical

e;

b) malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau

medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând

răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii

medicale, sanitare și farmaceutice.

(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care

inc

lud și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea

profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau

tratament.

[...]

(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură ang

ajare

a

răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracțiune conform

legii.”

[...]

Articolul 679

„(1) La nivelul direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București se

constituie Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de

malpraxis, denumită în continuare Comisia.”

[...]

Articolul 681

„Comisia poate fi sesizată d

e:

a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima

unui act de malpraxis săvârșit în exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic și

tratament [...].”

12

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Art. 682

„(1) Comisia desemnează, prin tragere la sorți, din lista națională a experților, un grup

de experți sau un expert care dispun de cel puțin același grad profesional și di

dactic cu

persoana reclamată, în funcție de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui

raport asupra cazului

.

(2) Experții prevăzuți la alin. (1) au acces la toate documentele medicale aferente

cazului, a căror cercetare o consideră necesară, și au dreptul de a audia și înregistra

depozițiile tuturor persoanelor implicate.

(3) Experții întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra cazului pe care îl

înaintează comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni de la

data ses

izării.

(4) Fiecare parte interesată are dreptul să primească o copie a raportului experților și

a documentelor medicale care au stat la baza acestuia

.”

Articolul 683

„Comisia stabilește, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis.

D

ecizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asigurătorului, în termen

de 5 zile calendaristice.”

Articolul 684

„(1) În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord

cu decizia Comisiei, o poate contesta, în

termen de 15 zile de la data comunicării

deciziei, la tribunalul -

secția civilă în a cărui circumscripție teritorială a avut loc actul

de malpraxis reclamat. (3) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică

liberul acces la justiție, potrivit dreptului comun.”

54.

Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei de monitorizare

și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, aprobate prin

Ordinul nr. 1343/2006 adoptat la 6 noiembrie 2006 de

Ministerul Sănătății

Publice, conține următoarele prevederi:

Articolul 34

„Comisia stabilește, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis,

având în vedere, obligatoriu, cel puțin următoarele criterii:

a) existența unei fapte produse în exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic

ș

i tratament;

b) fapta să fie cauzatoare de prejudiciu patrimonial sau m

oral;

c) vinovăția făptuitorului;

d) raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudi

ciu.”

de aplicare a titlului XVI din Legea nr. 95/2006, adoptate

la

14 martie 2007, conțin următoarele dispoziții:

13

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Articolul 14

„Persoanele prejudiciate printr

-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de

monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în

continuare Comisia, fie instanței judecătorești competente, potrivit legii.”

[...]

Articolul 16

„Decizia Comisiei poate fi contestată de către asigurător sau părțile implicate la

instanța judecătorească competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data

comunicării acesteia.”

Articolul 17

„În situația în care Comisia a stabilit existența unei situații de malpraxis, instanța

judecătorească competentă poate, la cererea persoanei prejudiciate, să obl

ige persoana

responsabilă la plata despăgubirilor.”

B.

Practica internă

56.

Sesizată în mai multe rânduri cu întrebări referitoare la competența

materială a instanțelor, Înalta Curte a analizat raportul dintre dispoziți

ile de

drept comun privind răspunderea civilă delictuală și cele care decurg din

Legea nr. 95/2006 referitoare la răspunderea personalului medical pentru

malpraxis. Astfel, printr-

o hotărâre din 14 septembrie 2021, Înalta Curte a

confirmat că Legea nr. 95/2006 prevede o competență materială specială

pentru examinarea răspunderii civile delictuale și că, atunci când justițiabilu

l

invocă atât dispozițiile legii speciale, cât și dispozițiile de drept comun,

trebuie să se aplice cu prioritate legea specială, ținând cont de particularitățile

acestui „tip de răspundere civilă delictuală”. Printr

-

o hotărâre din 24 iunie

2021, Înalta Curte a explicat că Legea nr. 95/2006 prevede o procedură

prealabilă sesizării instanțelor, care are loc în fața Comisiei pentru

monit

orizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis. În

continuare, Înalta Curte a precizat că Legea nr. 95/2006 nu împiedică

sesizarea instanțelor în temeiul dispozițiilor de drept comun și că victima unui

malpraxis poate alege între, pe de o parte, sesizarea Comisiei de monitorizare,

în cadrul unei proceduri prealabile, și, pe de altă parte, sesizarea directă a

instanței care va examina acțiunea în temeiul dreptului comun.

Curte a confirmat r

e

cent această abordare în cadrul unui recurs

în interesul legii

1

, în vederea clarificării problemei de drept referitoare la

competența materială a instanțelor sesizate cu acțiunile civile în despăgubiri

în temeiul Legii nr. 95/2006. Printr-o decizie din 21 februarie 2022, Înalta

Curte a examinat raportul dintre acțiunea civilă în despăgubiri pentru

1

Art. 514 din Codul de procedură civilă conferă Înaltei Curți competența de a se

pronunța

asupra problemelor de drept soluționate diferit de instanțe, pentru a se asigura inte

rpretarea

și aplicarea unitară a legii de către toate instanțe

le.

14

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIE

I

malpraxis întemeiată pe Legea nr. 95/2006 și acțiunea în răspundere civilă

delictuală întemeiată pe Codul civil, precum și întrebarea dacă Legea nr.

95/2006 a ins

taurat, pentru presupusa victimă a unui malpraxis, obligația de

a sesiza Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile

de malpraxis prevăzută la art. 679 din lege. Decizia Înaltei Curți, în părțile

sale relevante, este astfel redactată

:

„66. Practica neunitară care a determinat promovarea prezentului recurs în interesul

legii privește stabilirea în mod diferit a instanței competente material să soluționeze

cauzele având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâților la achitarea d

aunelor

morale/materiale pentru malpraxis, în situația în care nu a fost urmată procedura

reglementată de dispozițiile art. 679

-685 din Legea nr. 95/2006

.

[...]

malpraxis reprez

intă cauza unor cereri în justiție care au ca obiect repararea

prejudiciilor materiale și/sau morale rezultate din erorile profesionale săvârșite în

exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, erori [care sunt] prejudiciabile

pentru pacient.

nd repararea prejudiciului îmbracă forma unei cereri în acordarea de

despăgubiri bănești, aceste cereri aparțin, cu evidență, categoriei cererilor în justiție

evaluabile în bani

.

lin. (1) din

Legea nr. 95/2006, stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, legea recunoaște

pacientului prejudiciat (personal sau, după caz, prin reprezentatul său legal) ori, în

cazul decesului acestuia, succesorilor săi, dreptul de opta: 1. fie pentru

sesizare

a

Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis

(«Comisia»), pentru ca aceasta să stabilească, prin decizie, dacă a existat sau nu o

situație de malpraxis; 2. fie pentru sesizarea directă a instanței de judecată,

potrivit

dreptului comun, ca formă de manifestare a liberului acces la justiție, deci fără ca în

prealabil să existe o sesizare a Comisiei

.

fundamentul răspunderii civile rămâne același – afirmata existență a unui caz de

malpraxis

– elementul de diferențiere este reprezentat, în funcție de opțiunea părții

[interesate], de (ne)parcurgerea procedurii prealabile de verificare înaintea Comisiei.

Dintr-

o asemenea perspectivă pot fi identificate două categorii de litigii pe care,

subsumat reparării prejudiciilor cauzate prin malpraxis, legea le recunoaște și evocă:

prima, reprezentată de litigiile care debutează cu sesizarea Comisiei, învestind

-o cu

cercetarea cauzei în scopul de a stab

ili existența sau inexistența situației de malpraxis.

În acest caz, sesizarea instanței de judecată, deși posibilă, are caracter subsecvent,

fiind necesar a se epuiza procedura înaintea Comisiei, procedură finalizată prin

adoptarea unei decizii de către aceasta; a doua, reprezentată de litigiile în care partea

alege să nu sesizeze Comisia, introducând acțiune civilă direct la instanța de judecată.

identice: partea recla

mantă afirmă existenta unui caz de malpraxis, deci a unei erori

profesionale săvârșite în exercitarea actului medical sau medico

--farmaceutic,

generatoare de prejudicii pentru pacient, implicând răspunderea civilă a personalului

medical și/sau a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmac

eutice.

Prin urmare, elementele care configurează răspunderea civilă delictuală (faptă,

vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu) sunt aceleași,

15

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIE

I

organul învestit de aut

orul cererii de sesizare, fie că este Comisia, fie direct instanța

de judecată, având de realizat, ca efect al învestirii sale, aceleași verificări și analize

în ce privește existența sau inexistența faptei de malprax

is.

dreptului material litigiile sunt identice, acestea implicând aceeași problematică

juridică, în vreme ce în plan procedural elementul de diferență este reprezentat de

sesizarea prealabilă a Comisiei (când autorul sesizării optează pentru aceasta),

rămânând ca partea nemulțumită de decizia Comisiei să sesizeze apoi instanța de

judecată, sau, dimpotrivă, de sesizarea directă a instanței de judecată. Acest element

de diferențiere procedurală trimite prin el însuș

ii, într-

o suficientă măsură, la

concluzia că prevederile art. 684 [...] au în vedere două categorii de litigii, iar nu una

singură.

[...]

și sistematică a dispozițiilor art. 684 și 687 din lege și, totodată, în condițiile unei

corecte puneri în relație a acestor prevederi legale, că prin voința legiuitorului îi revine

judecătoriei competența de a soluționa în primă instanță toate categoriile de litigii ce

au drept cauz

ă a cererii acuzația de săvârșire a unui act de malpraxis. Sintagma

«litigiile prevăzute de prezenta lege» utilizată în cuprinsul art. 687 are un caracter

deopotrivă conclusiv și integrator, aceasta absorbind toate categoriile de litigii

generate de malpra

xis pe care legea le recunoaște în sensul art. 684 din Legea nr.

95/2006, indiferent de (in)existența unei sesizări prealabile a Comisiei de către

partea

interesată și de parcurgerea procedurii înaintea acesteia.

[...]

Casație și Justiție pe calea prezentului recurs în interesul legii, competența

judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis,

indiferent de valoarea pretențiilor deduse judecății, aflându

-

se stabilită printr

-

o normă

specială (art. 687 din Legea nr. 95/2006), trimiterea la dreptul comun conținută în

prevederile art. 684 alin. (2) nu ar mai putea privi și determinarea instanței

competente, câtă vreme aceasta își are reglementare în respectiva normă specială.

Astfel spus, dispozițiile art. 687, prevalente fiind, sustrag chestiunile privitoare la

competență din sfera de aplicare a prevederilor art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006

ș

i, implicit, a celor din Codul de procedur

ă civilă care alcătuiesc dreptul comun al

competenței instanțelor judecătorești [...].”

o decizie din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte a ținut seama de

concluziile deciziilor pronunțate în cadrul unei proce

duri disciplinare

împotriva unui medic. Mai precis, Înalta Curte a reținut că deciziile

disciplinare stabiliseră deja existența unui fapt ilicit și vinovăția medicului,

ceea ce reprezenta două dintre condițiile răspunderii civile delictuale.

59.

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, instanțele naționale

examinează chestiunea răspunderii medicilor pentru malpraxis ca pe o form

ă

de răspundere civilă delictuală. Astfel, printr

-

o hotărâre definitivă din 13

aprili

e 2017, Curtea de Apel Timișoara a hotărât că răspunderea medicală

avea un caracter subiectiv și că urma aceleași condiții ca și răspundere civilă

delictuală, în măsura în care obligația care îi revenea medicului era o obligație

de diligență.

16

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

o decizie din 11 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București

a obligat un medic să plătească daune

-

interese pentru malpraxis. Instanța s

-a

bazat în special pe raportul Comisiei de monitorizare și competență

profesio

nală pentru cazurile de malpraxis, care constatase existența unui caz

de malpraxis. O decizie similară a fost pronunțată la 6 mai 2016 de

Judecătoria Sectorului 5 București. Elementele de care dispune Curtea ii nu

permit să se stabilească dacă aceste decizii au rămas definitive.

II. CU

PRIVIRE LA EXPERTIZELE MEDICO-LEGA

LE

61.

Dispozițiile relevante privind realizarea de expertize medico

-legale

sunt prezentate în hotărârea

Eugenia Lazăr împotriva României

(nr.

32146/05, pct. 41-46, 16 februarie 2010).

62.

În special, Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea

activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală („OG nr. 1/2000”

)

prevede că doar instituțiile de medicină legală pot efectua constatări și

expertize medico-

legale (art. 4). Aceste instituții sunt formate din Institutul

Național de Medicină Legală Mina Minovici, institutele de medicină legală

din centrele universitare,

serviciile de medicină legală județene și cabinetele

de medicină legală [art. 5 alin. (1)]. Toate aceste instituții au competența

juridică de a efectua expertize medico

-

legale (art. 15, 17 și 18). O comisie

superioară medico

-

legală funcționează pe lângă Institutul Național [art. 5

alin. (2)]. În cadrul Institutului Național și al institutelor de medicină legală

din centrele universitare funcționează comisii de avizare și control al actelor

medico-legale [art. 5 alin. (3)].

63. OG

nr. 1/2000

conține, de asemenea, următoarele dispoziții

:

Articolul 24

„(1) Comisia superioară medico

-

legală verifică și avizează, din punct de vedere

științific, la cererea organelor în drept, [cu privire la] concluziile diverselor acte

medico-

legale și se pronunță asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele

ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.

(2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia

superioară

medico-

legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se

referă actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în acest sens sau

concluzii proprii.”

Articolul 25

„(1) Comisiile de avizare și control al actelor m

edico

-legale din cadrul institutelor de

medicină legală examinează și avizează:

a) actele de constatare sau de expertiză medico

-

legală, efectuate de serviciile de

medicină legală județene, în cazurile în care organele de urmărire penală sau in

stanțele

judecătorești consideră necesară avizarea;

b) actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-

legale județene înainte de a fi

transmise organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești.

17

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIE

I

(2) Prevederile art. 24 alin. (2) se aplică [...] comisiilor de avizare și contr

ol al actelor

medico-

legale din cadrul institutelor de medicină legală.”

64.

Normele procedurale din 25 mai 2002 care reglementează efectuarea

expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico

-legale (normele

procedurale) enumeră actele medico

-

legale: raportul de expertiză, raportul de

constatare, certificatul, buletinul de analiză și avizul medico

-legal (art. 9).

Avizul medico-

legal se întocmește de Comisia superioară medico

-

legală și de

comisiile

de avizare și control al actelor medic

o

-

legale, la cererea autorităților

judiciare, prin care se aprobă conținutul și concluziile actelor medico

-legale

și recomandă efectuarea unor noi expertize sau se formulează concluzii

proprii. Actele medico-legal

e sunt întocmite de medici legiști sau de comisii

desemnate de șeful instituției solicitate (art. 23). Cu toate acestea, părțile pot

alege experți care să îi reprezinte [art. 22 alin. (4)]. Ar. 49 reglementează no

ua

expertiză medico

-

legală care se efectuează atunci când s

-au constatat

deficiențe, omisiuni și/sau elemente contradictorii în rapoartele anterioare

.

Noua expertiză este realizată de o comisie compusă din cel puțin doi experți

de grad superior sau egal cu cel care a efectuat expertiza anterioară. Această

comisie întocmește un raport bazat pe constatările proprii și pe baza

materialului din dosar.

2000 („regulamentul de aplicare”) prevede că activitatea de medicină legală

se realizează de către medici legiști încadrați în instituțiile de medicină legală

(art. 2). Pot participa specialiști care au absolvit studii universitare, dacă este

necesar. Regulamentul prevede, de asemenea, următoarel

e:

Articolul 19

„(1) Comisiile de avizare și control al actelor medico

-

legale, care funcționează în

cadrul institutelor de medicina legală, verifică, evaluează, analizează și avizează din

punct de vedere științific conținutul și concluziile diverselor acte medi

co-legale

realizate de serviciile de medicina legală județene, conform competenței teritoriale.

condițiile legii, ori se realizează din oficiu în cazul noilor expertize

medico-legale,

înainte ca actele noilor expertize să fie transmise organelor de urmărire penală sau

instanțelor judecătorești.”

Articolul 21

„(1) În cazul în care concluziile expertizei me

dico

-legale sunt contradictorii, Comi

sia

de avizare și control se pronunța asupra acestora, putând formula anumite prec

izări sau

completări.

avizare și control recomandă fie refacerea parțială sau totală a acestora, fie efectuarea

unei noi

expertize.

”

18

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Articolul 22

„(1) După obținerea avizului Comisiei de avizare și control se poate solicita efectuarea

unor noi expertize medico-

legale de către unitățile medico

-legale ierarhic inferioare

acesteia numai în cazul în care comisia de avizare și c

ontrol a recomandat explicit acest

lucru sau dacă au apărut date noi medicale ori de ancheta, inexistente la data

expertizelor anterioare.”

66.

Art. 23, 27 și 28 din regulament figurează în hotărârea

Eugenia Lazăr

,

c

itată anterior, pct. 42. Părțile pot numi experți care să îi reprezinte [art. 32

alin. (2)]. Acești experți pot participa la lucrări și la examinări și pot solicita

investigații complementare. Obiecțiile și contribuțiile acestora sunt

consemnate în raportul medico-

legal [art. 33 alin. (1) și (2)].

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETIN

SA ÎNCĂLCARE A ART.

8 DIN

CONVENȚI

E

67.

Reclamanta se plânge de consecințele intervenției chirurgicale pe care

a suferit-

o și de procedurile urmate în fața instanțelor naționale cu privire la

viața sa privată și de familie. Reclamanta invocă art. 2, art. 6 și art. 8 din

Convenție.

Curtea reamintește că poate decide cu privire la încadrarea juridică a

faptelor unui capăt de cerere prin examinarea acestuia în teme

iul altor articole

sau dispoziții ale Convenției decât cele invocate de reclamant [

Radiomilja

ș

i

alții împotriva Croației

(MC), nr. 37685/10 și 22768/12, pct. 126, CEDO

2018]. În speță, consideră că este necesar să examineze capătul de cerere al

reclamante

i din perspectiva art. 8 din Convenție, care conține obligații

pozitive ale statelor în materie de protecție a sănătății (

Jurica împotriva

Croației,

nr. 30376/13, pct. 84, 2 mai 2017, și

Vilela și alții

împotriva Portugalie

i

, nr. 63687/14, pct. 73, 23 februarie 2021).

Art. 8 din Convenție, în părțile sale relevante în speță, este astfel redactat:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private

[...].”

A. Cu

privire la admisibilitat

e

68.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta indică

faptul că o acțiune în răspundere civilă delictuală, care, în opinia sa, constituie

cea mai adecvată cale de atac într

-

o cauză precum cea a reclamantei, este încă

pendinte (supra, pc

t. 45).

69.

Reclamanta susține că a epuizat toate căile de atac pe care dreptul

intern i le punea la dispoziție. În ceea ce privește acțiunea civilă, aceasta arată

că șansele de reușită au fost reduse în mod considerabil după anularea, de

către instanțe, a deciziilor Comisiei de monitorizare care constataseră

malpraxis (supra, pc

t. 33

și

39).

19

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

70.

Curtea observă că excepția de neepuizare a căilor de atac interne

invocată de Guvern este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat

pe nerespectarea de către stat a obligațiilor sale procedurale care îi reveneau

în temeiul a

rt. 8 din Convenție. În fapt, această excepție, la fel ca obligațiile

procedurale în discuție, privește diferitele căi de atac interne pe care de care

partea interesată se putea prevala pentru a clarifica circumstanțele cauzei,

pentru a-i obliga pe cei res

ponsabili să răspundă pentru faptele lor și să se

acorde o reparație adecvată (

Scripnic împotriva Republicii Moldova

, nr.

63789/13, pct. 24, 13 aprilie 2021

). În consecință, Curtea decide să o anexeze

la fondul prezentului capăt de cerere (supra, pc

t.

106).

71.

Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată, nici

inadmisibilă pentru un alt motiv prevăzut de art. 35 din Convenție, Curtea o

declară admisibilă.

B. Cu

privire la fon

d

1.

Argumentele părților

a) Reclamanta

72.

Reclamanta afirmă că a exercitat, fără succes, toate căile de atac

disponibile în temeiul dreptului intern. În ceea ce privește procedura penală,

susține că o eventuală contestare a ordonanței de clasare în fața unei instanțe

era iluzorie, întrucât instanța nu putea decât să constate că a intervenit

termenul de prescripție. Consideră că nu ar fi putut fi obligată să exercite o

cale de atac inutilă, care, în plus, ar fi f

ost foarte costisitoare.

73.

În continuare, aceasta contestă corectitudinea procedurii de stabilire a

malpraxisului. Susține că decizia Comisiei de monitorizare nu este motivată

și că reglementările nu impun o motiva

re. În plus, Comisia nu a definit nicio

sumă cu titlu de despăgubire. Reclamanta se plânge, de asemenea, că nu a

putut să acționeze în nume propriu în cadrul acestei proceduri, ci numai în

calitate de terț intervenient, și că acțiunile sale (argumente, posibilități

procedurale) au fost mult mai limitate.

74.

În ceea ce privește acțiunea în răspundere civilă delictuală, partea

interesată este de părere că acțiunea avea puține șanse de succes, având în

vedere rezultatul procedurii referitoare la malpraxis.

75.

În sfârșit, aceasta invocă argumente întemeiate pe prejudiciul pe care

l-

a suferit și pe ineficacitatea căilor de atac pe care dreptul intern i le punea

la dispoziție. Aceasta consideră că multitudinea de căi de atac disponibile face

ca sarcina victimei să fie foarte dificilă, întrucât procedurile sunt greoaie și

ineficiente. În opinia sa, statul ar trebui să ofere victimelor o procedură unică

de natură să le permită să obțină rapid reparații pentru prejudiciul material

și

moral. În cazul său, aceste proceduri s

-

au întins pe o perioadă foarte lungă de

timp și chirurgul a decedat, astfel încât acum este imposibil ca răspunderea

acestuia să mai fie angajată

.

20

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

b) Guvernul

76.

Guvernul consideră că dreptul intern a pus la dispoziția reclamantei o

serie de căi de atac care i

-

au permis să aducă acuzațiile sale de malpraxis

medical în fața instanțelor naționale. Acest cadru de reglementare este

cuprinzător și adecvat. Guvernul susține că reclamanta a beneficiat de o

anchetă efectivă și invocă mai multe motive în această privință.

77.

Astfel, Guvernul susține că instanțele naționale sesizate cu acțiunea în

stabilirea exis

tenței unei fapte de malpraxis au dispus de toate documentele

medicale și de opiniile experților medicali consultați în speță, l

e

-au examinat

ș

i au explicat de ce au preferat anumite opinii medicale în raport cu altele.

Potrivit acestuia, deciziile sunt de

taliate și motivate.

78.

Guvernul susține, de asemenea, că reclamanta a jucat un rol activ în

procedurile desfășurate in speță și că a avut acces la toate elementele de probă

prezentate în fața instanțelor. Consideră că aceasta a putut să își prezinte

argumentele și obiecțiile și să depună cereri (de exemplu, cererea sa de

intervenție în acțiunile de stabilire a unei fapte de malpraxis sau cererea sa de

strămutare a acțiunii împotriva oncologului) pe care instanțele l

e-au examinat

ș

i le-au admis.

79.

Cu privire la durata procedurilor, Guvernul subliniază faptul că

autoritățile nu au rămas inactive; acestea au depus eforturi considerabile

pentru a stabili pistele de anchetă propuse de reclamantă, iar parchetul a

răspuns în special solicitărilor de probe ale părții interesate.

concluzionează că ancheta efectuată în speță a îndeplinit

cerințele art. 8 din Convenție. Acesta consideră că autoritățile au examinat

toate probele necesare pentru descoperirea adevărului, că au asociat

-o pe

reclamantă la procedură și că au verificat toate ipotezele pe care le

-a prezentat

reclamanta.

2.

Motivarea Curții

a)

Observație preliminară cu privire la obie

ctul cererii

81.

Curtea constată că elementele cauzei, astfel cum au fost comunicate

Guvernului pârât, nu relevă nicio problemă din perspectiva aspectului

material al art. 8 din Convenție [pentru clarificarea princip

iilor relevante în

materie de malpraxis medical din punctul de vedere al art. 2 din Convenție, a

se vedea

Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei

(MC), nr.

56080/13, pct. 186-196, 19 decembrie 2017]. În plus, reclamantul nu a pretins

că a existat în speță o încălcare materială a art. 8 din Convenție. Prin urmar

e,

Curtea nu se va pronunța cu privire la acest aspect (

Scripnic

, citată anterior,

pct. 28).

b) Principii

general

e

82.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale

consacrate, chia

r

dacă dreptul la sănătate nu figurează ca atare printre drepturile garantate de

21

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Convenție și de protocoalele sale, înaltele părți contractante au, în paralel cu

obligațiile lor pozitive care decurg în temeiul art. 2 din Convenție, o obligaț

ie

pozitivă care decurge în temeiul art. 8, care constă, pe de o parte, să pună în

aplicare reglementări care să oblige spitalele publice și private să adopte

măsuri adecvate pentru a proteja integritatea fizică a pacienților lor și, pe de

altă parte, să pună la dispoziția victimelor faptelor de malpraxis o procedură

care să le permită, dacă este cazul, să obțină reparații pentru vătămarea lor

personală (Jurica,

citată anterior

, pct. 84, și cauzele citate în aceasta).

Reamintește, de asemenea, că obligațiile care decurg din art. 8 din Convenție

coincid în mare măsură cu cele care decurg din art. 2 (a se vedea, recent,

Vilela și alții,

citată anterior, pct. 73

in fine

).

83.

În cazul în care atingerea adusă dreptului la viață sau la integritate

fizică nu este intenționată, cu alte cuvinte, dacă presupusa faptă nu a depășit

simpla eroare sau neglijență medicală, obligația procedurală nu necesită în

mod necesar o soluție penală; de asemenea, o astfel de obligație este

resp

ectată dacă sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac civilă, fie

singură, fie coroborată cu o cale de atac penală, pentru a stabili răspunderea

medicilor în cauză și pentru a obține reparații de natură civilă adecvate (a se

vedea, pentru art. 2 din

Convenție,

Lopes de Sousa Fernandes

, citată anterior,

pct. 137 și 215; și, pentru art. 8 din Convenție,

Mehmet Ulusoy și alții

împotriva Turciei

, nr. 54969/09, pct. 91, 25 iunie 2019, și cauzele citate în

aceasta)

.

cauz

ă precum cea din speță, în care erau disponibile căi de atac

diferite, atât civile, cât și penale, Curtea trebuie să examineze dacă, în

circumstanțele concrete ale cauzei, ordinea juridică internă în ansamblul său

permitea soluționarea cauzei în mod corespunzător (

Lopes de Sousa

Fernandes

, citată anterior, pct. 225). În această privință, reafirmă că, în

cauzele de simplu malpraxis, ar trebui să se prefere exercitarea unei căi de

atac de natură civilă, dar că acea cale de atac represivă, în cazul în care s

-ar

dovedi în cele din urmă eficace, ar putea fi suficientă pentru a îndeplini

obligația procedurală în cauză (

Sripnic

, citată anterior, pct. 31, și cauzele

citate în aceasta). Persoana vătămată poate utiliza una sau mai multe căi de

atac disponibile,

inclusiv calea penală, cu diferența că autoritățile nu sunt

neapărat obligate să inițieze o anchetă din oficiu. Prin urmare, obligațiile

procedurale pot intra în joc atunci când părțile interesate inițiază o astfel de

procedură penală (

ibidem

).

85.

Obligația procedurală care decurge de la art. 2 și art. 8 din Convenție

nu poate fi îndeplinită în cazul în care mecanismele de protecție prevăzute de

dreptul intern nu există decât în teorie: mai presus de toate, acestea trebuie să

funcționeze efectiv în practică, ceea ce presupune o examinare promptă a

cauzei și fără întârzieri inutile [

Calvelli și Ciglio împotriva Italiei

(MC), nr.

32967/96, pct.

53, CEDO 2002-I,

Byrzykowski împotriva

Poloniei

, nr.

11562/05, pct.

117, 27

iunie 2006,

Šilih împotriva Sloveniei

(MC), nr.

71463/01, pct. 195, 9 aprilie 2009,

Erdinç Kurt și alții împotriva Turciei

, nr.

22

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

50772/11, pct. 55, 6 iunie 2017, și

Lopes de Sousa Fernandes

, citată anterior,

pct. 218]. Acesta este motivul pentru care Curtea a afirmat, în cauzele în care

intră în joc art. 2, în special în cauzele care privesc proceduri inițiate pentru a

stabili circumstanțele decesului survenit în spital, că lentoarea procedurii

reprezintă un indiciu solid al prezenței unei neglijențe care co

nstituie o

încălcare de către statul pârât a obligațiilor sale pozitive în temeiul

Convenției, cu excepția cazului în care statul furnizează justificări foarte

convingătoare și plauzibile pentru a explica această lentoare (

Lopes de Sousa

Fernandes

, citată anterior, pct. 219; și, în contextul art. 8,

Vilela și alții

, citată

anterior, pct. 76 et 87).

86.

Acestea fiind spuse, obligația procedurală nu este o obligație de

rezultat, ci una de mijloace. Astfel, simplul fapt

că procedurile de stabilire a

malpraxisului nu au avut un rezultat favorabil pentru persoana în cauză nu

înseamnă, în sine, că statul pârât nu și

-

a îndeplinit obligația pozitivă care îi

revine în temeiul art. 2 și art. 8 din Convenți

e [

Besen împotriva Turciei

(dec.),

nr. 48915/09, pct. 38

in fine

, 19 iunie 2012,

Spyra și Kranczkowski, citată

anterior

, pct. 89, și

E.M. și alții

împotriva României

(dec.), nr. 20192/07, pct.

50, 3 iunie 2014]

.

87.

În sfârșit, în acest context al caract

erului efectiv al anchetei trebuie

evaluat orice aspect, inclusiv independența anchetei [

Nicolae Virgiliu Tănas

e

împotriva României

(MC) nr. 41720/13, pct. 171, 25 iunie 2019].

c)

Aplicarea acestor principii generale în prezenta cauză

i. Procedurile

aflate la di

spoziția reclamantei

88.

Curtea observă că reclamanta a avut la dispoziție o serie de proceduri

și că le

-a exercitat pe toate (

supra

, pct.

7

).

Aceasta a utilizat calea penală

(supra, pc

t. 9

),

a introdus o acțiune în răspundere medicală întemeiată pe legea

specială (supra, pc

t.

2

1

),

precum și o acțiune în răspundere civilă delictuală

întemeiată pe dreptul comun, care este încă pendinte (supra, pc

t.

40

și

45).

De

asemenea, a depus o plângere disciplinară (supra, pct.

4

6

).

Aceste acțiuni

puneau în discuție responsabilitatea individuală a oncologului și a chirurgului

care o trataseră. Se pare că, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală,

partea interesată a vizat, de asemenea, cele două persoane juridice care îi

angajaseră pe cei doi medici anchetați (supra, pct

.

41).

Prin urmare, Curtea

observă că reclamanta a putut invoca în fața autorităților interne alegațiile sale

referitoare la fapta de malpraxis în privința căreia se considera victimă

.

89.

Această cauză prezintă particularitatea pe care reclamanta a ales să o

utilizeze în cursul tuturor căilor de atac pe care dreptul intern i le punea la

dispoziție, în special acțiunea care avea ca obiect constatarea existenței unei

fapte de malpraxis în temeiul Legii nr. 95/2006 și acțiunea în răspundere

civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun. Curtea reamintește că, în cauze

similare românești, a considerat rezonabilă alegerea reclamanților respectivi

de a exerc

ita o acțiune de natură civilă, constituindu

-

se părți civile în cadrul

23

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

procedurii penale (

Ioniță împotriva României

, nr. 81270/12, pct. 93-94,

10 ianuarie

2017;

Elena Cojocaru împotriva României

, nr. 74114/12, pct.

123, 22 martie

2016; și

Mihu împotriva României

, nr. 36903/13, pct. 58-59,

1 martie

2016). În cauze similare mai vechi, Curtea a hotărât că acțiunea în

răspundere civilă era aleatorie în circumstanțele cauzei (

Eugenia Lazăr

împotriva României

, nr. 32146/05, pct. 90, 16 februarie 2010; a se vedea, de

asemenea,

Csoma împotriva României

, nr. 8759/05, pct. 65, 15 ianuarie

2013).

90.

Cu toate acestea, mai recent și în general, Curtea a indicat, în cadrul

cauzei

Lopes de Sousa Fernandes

(citată anterior, pct. 138 și 235), că, în cazu

l

acuzațiilor de malpraxis medical, o acțiune în despăgubire era, în principiu,

cea de natură să ofere persoanelor interesate reparația cea mai adecvată. De

asemenea, Curtea a precizat că, în cazurile de simplă neglijență medicală, este

de preferat chiar exercitarea unei căi de atac civile (

Sripnic

, citată anterior,

pct. 31). Curtea constată, de asemenea, că practica instanțelor române este în

aceeași direcție. Potrivit informațiilor de care dispune, instanțele interne

au

examinat acuzațiile de malpraxis întemeiate pe dispozițiile interne care

reglementează răspunderea medicilor și s

-

a dezvoltat o practică în acest sens

(supra, pc

t. 56-

60).

91.

În plus, spre deosebire de cauzele românești citate mai sus (supra, pct.

8

9

),

reclamanta intenționează să continue acțiunea în răspundere civilă

delictuală, care este încă pendinte în fața instanțelor naționale, chiar dacă

reclamanta are îndoieli cu privire la rezultatul acesteia (supra, pct.

74).

În

acest context, Curtea reafirmă că exercitarea unei proceduri care permite

obținerea unei reparări pecuniare a prejudiciului este preferată într

-

o cauză

precum cea a reclamantei.

92.

În continuare, Curtea trebuie să examineze dacă, în circumstanțele

specifice ale prezentei cereri, ansamblul procedurilor prevăzute de dreptul

intern a permis soluționarea corespunzătoare a cauzei reclamantei (

Lopes de

Sousa Fernandes

,

citată anterior, pct. 225). Prin urmare, va examina modul

în care s-

a desfășurat procedura penală, procedurile care au vizat stabilirea

răspunderii medicilor și acțiunea disciplinară

.

ii.

Procedura penală

93.

Curtea observă că procedura penală s

-

a bazat în mare măsură pe

probele prezentate în contextul expertizelor medico-legale (supra, pc

t. 18

).

În aplicarea dreptului intern (supra, pct.

61-

66

),

aceste expertize țin de

competența institutelor de medicină legală, inclusiv

de INML, care intervin

în mod ierarhic.

94.

Or, în cazul reclamantei, Curtea relevă contradicțiile dintre diferitele

rapoarte de expertiză întocmite succesiv de organul competent. Astfel,

raportul inițial întocmit în aprilie 2013 a concluzionat că cei doi medici în

cauză acționaseră în mod greșit și că reclamanta a suferit un prejudiciu estetic

semnificativ (supra, pct.

12).

În continuare, în

lunile august 2013 și aprilie

24

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

2014, cele două comisii de avizare și control din cadrul INML au exprimat

opinia potrivit căreia cei doi medici nu au săvârșit malpraxis (supra, pc

t.

15

ș

i 16).

95.

Curtea consideră că sarcina sa nu este de a se pronunța asupra

întrebării dacă în speță a existat sau nu malpraxis; această sarcină aparține, în

temeiul principiului subsidiarității, autorităților naționale. Curtea reaminteșt

e

că le revine în primul rând părților contractante sarcina de a garanta

respectarea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție și în protocoalele

la

aceasta și că acestea dispun în acest sens de o marjă de apreciere care se

spune controlului Curții [

M.A. împotriva Danemarcei

(MC), nr. 6697/18, pct.

147, 9 iulie 2021, și jurisprudența citată în aceasta]. Prin urmare, consideră

că, în circumstanțe precum cele din speță, în care se relevă contradicții între

diferitele opinii medico-

legale, le revine autorităților naționale sarci

na de a

clarifica aceste contradicții (a se vedea,

mutatis mutandis, Eugenia

Lazăr

,

citată anterior, pct. 76

-

77 și 92).

96.

Curtea observă că parchetul a încercat să clarifice, în decizia sa de

clasare a cauzei din 7

iulie 2014, circumstanțele legate de diagnosticul de

cancer pus reclamantei și de intervenția chirurgicală pe care aceasta a suferit

-

o (supra, pct.

1

8

).

După ce și

-a exprimat opin

ia că rapoartele întocmite de

cele două comisii din cadrul INML erau lipsite de argumente științifice și

aveau un caracter formal, parchetul a considerat că era necesar să ia în

considerare probe suplimentare și a făcut trimitere la deciziile pronunțate, î

n

cadrul unei alte proceduri, cea în temeiul Legii nr. 95/2006, de către Comisia

de monitorizare. Plecând de la această bază, parchetul a putut constata că

oncologul a săvârșit malpraxis și că acest lucru nu s

-

a întâmplat în privința

chirurgului.

97.

Cu toate acestea, constatările parchetului au fost limitate de

intervenția prescripției (

ibidem

). În această privință, Curtea nu poate decât să

observe lentoarea cu care au fost întocmite rapoartele INML, în special

rapor

tul inițial, care a fost transmis la aproximativ trei ani de la declanșarea

procedurii penale (supra, pc

t. 12).

în vedere interven

ția termenului de prescripție, Curtea observă

că examinarea instanțelor naționale a fost limitată și că aceasta nu putea

aborda problemele de fond ridicate în speță. Curtea ia act de argumentul

reclamantei potrivit căruia aceasta nu a contestat ordonanța d

e clasare a

parchetului, în măsura în care această acțiune ar fi fost inutilă și costisitoare,

întrucât instanțele nu ar fi putut decât să constate intervenția termenului de

prescripție (supra, pc

t.

7

0

).

Curtea reamintește că întârzierea în desfășurarea

unei anchete penale, indiferent de complexitatea acesteia, poate afecta

eficacitatea acesteia (a se vedea, în acest sens,

Roșioru împotriva

României

,

nr. 37554/06, pct. 76, 10 ianuar

ie 2012). De asemenea, reamintește că, în

materie de malpraxis, îi revine Guvernului pârât sarcina de a furniza motive

convingătoare și plauzibile pentru a explica întârzierile și durata procedurii

interne (

Vilela și alții

, citată anterior, pct. 76 și 87), ceea ce nu a făcut în speță

.

25

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

99.

Prin urmare, Curtea observă că, deși parchetul a încercat să clarifice

contradicțiile dintre diferitele rapoarte medico

-

legale întocmite în speță,

întârzierile în desfășurarea proced

urii penale au condus la intervenirea

prescripției în ceea ce privește răspunderea penală a oncologului în cauză.

Aceste elemente s-

au dovedit de natură a afecta eficacitatea acestei proceduri.

iii.

Procedurile care au vizat stabilirea răspunderii medicilor

100.

Curtea constată că atât acțiunea întemeiată pe Legea nr. 95/2006

pentru a stabili existența unei fapte de malpraxis, cât și acțiunea în răspundere

civilă delictuală se bazează pe noțiunea de răspundere individuală a

medicilor, iar criteriile în funcție de care se interpretează această răspundere

sunt similare: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura

de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului (a se vedea,

pentru dreptul intern, supra, pct.

5

4

,

și, pentru practica instanțelor interne,

supra, pc

t. 56-

57).

101.

Legea nr. 95/2006 prevede că o persoană care se consideră victimă a

unei fapte de malpraxis poate fie să se adreseze comisiei de monitorizare

prevăzute de această lege, fie să sesizeze direct instanțele. În ambele cazuri,

un expert sau un grup de experți poate întocmi un raport medical în cauză

(supra, pc

t. 53

).

Înalta Curte a interpretat recent dispozițiile legii în sensul că

oferă părții interesate posibilitatea de a alege între cele două căi (supra, pct.

5

7

).

Cu toate acestea, Curtea observă că, indiferent de alegerea părții

interesate, competența autorităților sesizate cu o cerere întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 95/2006 se limitează la constatarea unei fapte de

malpraxis. Legea nu prevede posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului

suferit ca urmare a unei fapte de malpraxis (supra, pc

t. 53).

Curtea deduce de

aici că obținerea unei astfel de reparații nu este posibilă decât în temeiul

dispozițiilor generale ale Codului civil care reglementează răspunderea civilă

delictuală (supra, pc

t.

50-

51).

102.

Rezultă că partea interesată care dorește să angajeze răspunderea

medicală pentru neglijență are trei opțiuni: sesizarea comisiei de

monitorizare, reglementată de Legea nr. 95/2006, a cărei decizie poate fi apoi

contestată în instanță (supra, pct.

53

);

în continuare, sesizarea directă a

instanțelor în baza Legii nr. 95/2006; și, în sfârșit, sesizarea directă a

instanțelor în baza dispozițiilor de Cod civil care reglementează r

ăsp

underea

civilă delictuală. Cu toate acestea, instanțele pot examina cererile de acordare

a unei reparații pentru prejudiciile suferite ca urmare a unei fapte de malpraxis

numai în temeiul dispozițiilor Codului civil. Curtea consideră că acest

mecanism, chi

ar dacă are meritul de a oferi părții interesate posibilitatea de

a

alege calea de urmat, pare greoi, ceea ce înseamnă că va necesita în mod

necesar timp. De asemenea, ar putea apărea o problemă de coordonare în

cazul în care partea interesată recurge la t

oate procedurile legale pe care de

care legislația i le pune la dispoziție

.

26

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

103.

Aceste probleme au fost evidențiate în cazul reclamantei. Astfel,

Curtea observă că, în cadrul procedurii întemeiate pe Legea nr. 95/20

06,

sesizarea Comisiei de monitorizare a condus la două proceduri distincte, ca

urmare a contestațiilor formulate de cei doi medici în cauză (supra, pc

t.

24

ș

i

3

4

).

Aceste două proceduri s

-

au desfășurat repartizate pe perioade de

aproximativ 10 ani în ceea ce privește procedura în angajarea răspunderii

civile, care

este încă pendinte, și de 7 ani în cazul procedurii întemeiate pe

Legea nr. 95/2006 (supra, pct.

33

și

3

9

).

Curtea nu ignoră faptul că

reclamanta, alegând să exercite toate procedurile pe care dreptul intern i le

-a

pus la dispoziție, este posibil să fi contribuit, într

-

un anumit mod, la această

întârziere, în măsura în care au fost pronunțate suspendări ca u

rmare a

desfășurării procedurii penale (a se vedea în special în privința chirurgului,

supra, pct.

35).

Cu toate acestea

, în speță, Curtea nu identifică niciun alt

element care putea justifica lentoarea acestor două proceduri.

104.

De asemenea, ia act de faptul că procedura în angajarea răspunderii

civile delictuale, deși introdusă în 2013, este încă pendinte în fața instanțe

lor

interne (supra, pct.

40

și

4

5

).

Aceasta ia în considerare faptul că această

procedură a fost suspendată ca urmare a desfășurării celorlalte proceduri (a

se vedea punctele

42

și

44

mai sus), dar nici nu identifică alte elemente de

natură să justifice o astfel de întârziere.

105.

Și mai important, Curtea observă că, în cadrul procedurii întemeia

te

pe Legea nr. 95/2006, avizele Comisiei de monitorizare, care au constatat

inițial existența unei fapte de malpraxis fără motivare (supra, pc

t.

22),

erau

diferite de cele ale instanțelor, care au infirmat deciziile acestei comisii

(supra, pc

t. 33

și

39

).

În plus, nu este convinsă că instanțele interne au explicat

în mod convingător incoerențele dintre expertizele medico

-

legale și avizele

colectate în cazul reclamantei. Acest fapt este evident în cazul procedurii care

l-

a vizat pe oncolog, în special în ceea ce privește întrebarea dacă oncologul

a pus în mod corect diagnosticul de cancer, ținând seama de diferitele opinii

colectate în această privință. Astfel, Curtea observă că Curtea de Apel Brașov

a considerat uneori că existau contradicții între aceste opinii, alteori a

considerat uneori că aceste contradicții erau „presupuse” (supra, pct.

33). O

r,

în cad

rul procedurii disciplinare, Comisia superioară de disciplină a

Colegiului Medicilor din România a considerat că era necesară o biopsie

pentru a stabili diagnosticul reclamantei (supra, pct

. 48).

În plus, în procedura

întemeiată pe Legea nr. 95/2006, instanțele au ajuns la concluzii diferite de

cele pronunțate în cadrul celorlalte proceduri, penală și disciplinară, în părțile

lor referitoare la chestiunea răspunderii oncologului (su

pra, pct.

18

și

48).

Curtea nu identifică niciun efort din partea autorităților pentru a explica și

justi

fica această divergență. Prin urmare, consideră că procedura întemeiată

pe Legea nr. 95/2006 nu a fost de natură să clarifice dacă a existat sau nu

malpraxis în speță.

106.

În sfârșit, Curtea observă că procedura întemeiată pe Legea nr.

95/2006 care viza stabilirea existenței unui malpraxis și a unei răspunderi

27

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

civile delictuale prezintă elemente comune, în special în ceea ce privește

examinarea celor patru criterii pe baza cărora putea fi angajată răspunderea

medicului (supra, pct.

1

00

).

Aceasta reamintește că a observat deja că

reclamanta a ales să exercite toate căile de atac pe care le avea la dispoziție și

nu poate, în principiu, să critice această alegere. În special, în ceea ce privește

procedura întemeiată pe Legea nr. 95/2006, alegerea reclamantei pare cu atât

mai justificată cu cât este vorba despre procedura prevăzută în mod specific

de dreptul intern pentru pretinsa faptă de neglijență medicală. Curtea nu

intenționează să examineze la nivel teoretic alegerea legiuitorului de a pune

în aplicare două proceduri al căror scop și criterii par a fi foarte similare. Cu

toate acestea, observă că, în speță, atât Curtea de Apel Brașov, cât și C

urtea

de Apel Constanța au concluzionat, prin decizii definitive, că cei doi medici

în cauză nu au săvârșit nicio faptă de malpraxis și că, în consecință, nu li se

poate reproșa o faptă ilicită (supra, pct.

33

și

39

).

Cu toate acestea, săvârșirea

unei fapte ilicite constituie unul dintre cele patru criterii pe baza cărora poat

e

fi angajată răspunderea civilă delictuală (supra, pc

t.

54

și

56-

57).

107.

Prin urmare, Curtea consideră că argumentul părții interesate, care

susține că acțiunea civilă, în prezent pendinte, are puține șanse de succes

având în vedere rezultatul procedurii întemeiate pe Legea nr. 95/2006 (supra,

pc

t. 74

),

are o anumită greutate. Aceasta reamintește că, în cazul acuzațiilor

de neglijență medicală, ar trebui să se prefere calea civilă (a se vedea

jurisprudența citată supra, la pc

t.

84

).

Cu toate acestea, în speță, Guvernul

nu

a susținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală ar putea permite o nouă

examinare pe fond a chestiunii răspunderii civile a celor doi anchetați (supra,

pc

t. 68

).

Curtea consideră că este necesar să sublinieze că concluziile sale în

prezenta cauză nu vor aduce atingere rezultatului procedurii civile, încă

pendinte în fața instanțelor naționale, și că soluționarea acestei proceduri

nu

este determinantă pentru examinarea sa, întrucât nu este solicitată să se

pronunțe asupra întrebării dacă a existat sau nu neglijență medicală.

Examinarea sa privește caracterul efectiv al tuturor procedurilor aflate la

dispoziția părții interesate. Astfel, Curtea consideră că un eventual rezultat

pozitiv pentru reclamantă în cadrul procedurii civile pendinte nu poate

modifica constatările sale, întrucât întrebarea adresată Curții este dacă, la 14

ani după consultația medicală și intervenția chirurgicală suferită de

reclamantă, toate procedurile disponibile i

-

au oferit părții interesate un

răspuns adecvat acuzațiilor sale. Prin urmare, Curtea respinge excepția

preliminară ridicată de Guvern (supra, pc

t.

70).

108.

Curtea concluzionează din cele de mai sus că mecanismul juridic pus

în aplicare pentru a angaja răspunderea medicilor pentru malpraxis sau

răspunderea civilă delictuală a fost, în cazul reclamantei, greoi și lent, și că

nu a permis clarificarea circumstanțelor factuale referitoare la diagnosticul

pus și caracterul adecvat al intervenției chirurgicale ulterioare.

28

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

iv.

Procedura disciplinară

109.

Curtea reține că reclamanta a depus, de asemenea, o plângere

disciplinară care a fost examinată de Comisia superioară de disciplină a

Colegiului Medicilor din România (supra, pct.

4

8

).

Aceasta a desfășurat

propria anchetă și a concluzionat că oncologul a încălcat normele de etică

profesională și normele de bună practică profesională și că această conduită

a pus în discuție răspunderea sa disciplinară (

ibidem

). Oncologului i s-a

a

plicat astfel o sancțiune disciplinară care pare să fi devenit definitivă. Din

dosar nu rezultă că medicul a contestat decizia Comisiei superioare de

disciplină în fața instanțelor, astfel cum îi permitea Legea nr. 95/2006 (supra,

pct.

5

2

).

Guvernul nu a susținut că reclamanta însăși ar fi putut contesta

decizia disciplinară în fața instanțelor interne. Curtea deduce din aceasta că

decizia Comisiei superioare de disciplină este definitiv

ă.

110.

În continuare, Curtea notează că Comisia superioară de disciplină a

examinat problema răspunderii disciplinare a oncologului și i

-a aplicat o

sancțiune (supra, pct.

48

).

Cu toate acestea, comisia respectivă a pronunțat

decizia sa la 20 noiembrie 2020, la 10 ani de la introducerea de către

reclamantă a plângerii sale disciplinare (supra, pct.

46

și

48).

Prin urmare,

această procedură s

-

a extins pe o perioadă lungă de timp. În plus, Comisia de

disciplină a trebuit să închidă procedura î

mpotriva chirurgului, acesta

decedând între timp (supra, pc

t. 48).

111.

În continuare, Curtea observă că procedura disciplinară este limitată

la examinarea existenței unei abateri disciplinare și că, în ipoteza în care

procedura conduce la o astfel de constatare și la eventuala sancțiune a

medicului vizat, partea interesată nu poate obține repararea prejudiciului său

în acest context. Guvernul

nu a susținut că reclamanta din prezenta cauză ar

fi putut obține despăgubiri ca urmare a constatării unei abateri disciplinare

din partea oncologului. Curtea a dedus din aceasta că partea interesată nu

putea obține o reparație decât prin intermediul unei acțiuni civile separate.

112.

Prin urmare, Curtea consideră că procedura disciplinară a fost în

măsură să clarifice problema răspunderii disciplinare a unuia dintre medicii

anchetați, dar că, având în vedere natura sa și timpul necesar, această

procedură a prezentat limitări care

i

-au afectat eficacitatea

.

v. Concluzie

113.

Curtea observă că în cadrul de reglementare instituit de legiuitorul

român, se permite o alegere între mai m

ulte proceduri care urmează să fie

angajate, și poate părea favorabil justițiabililor. Cu toate acestea, în cazul

reclamantei, diferitele proceduri pe care le-a introdus au condus la rezultate

divergente. Astfel, în pofida rezultatelor lor respective, atât

procedura penală,

cât și procedura disciplinară au concluzionat că oncologul și

-a îndeplinit

atribuțiile profesionale într

-un mod deficitar. Cu toate acestea, procedura

întemeiată pe Legea specială nr. 95/2006 a eliminat această răspundere.

29

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

114.

În continuare, mecanismul juridic prevăzut de dreptul intern s

-a

dovedit, în cazul reclamantei, lent și greoi. Instanțele au suspendat

pronunțările în timp ce alte proceduri erau pendinte, ceea ce ar fi putut

conduce la inter

venția prescripției cu privire la răspunderea penală a

oncologului sau la încetarea procedurii disciplinare din cauza decesului

chirurgului anchetat. În mod cert, reclamanta a ales să exercite toate

procedurile puse la dispoziția sa de cadrul de reglementare, însă Curtea nu îi

poate reproșa acest fapt. Curtea opinează că este de înțeles că partea interesată

a dorit să obțină clarificarea situației sale factuale, precum și o reparație a

prejudiciului pe care a considerat că l

-

a suferit. Or, procedura în răsp

undere

civilă delictuală, singura procedură susceptibilă în teorie să îi ofere o

reparație, este încă pendinte, la mai mult de nouă ani de la sesizarea de către

reclamantă a instanțelor și paisprezece ani de la consultația medicală și

intervenția suferită de aceasta. Curtea concluzionează că mecanismul juridic

pus în aplicare de dreptul intern nu a prezentat, în cazul reclamantei,

eficacitatea dorită de jurisprudența sa.

115.

Prin urmare, a fost încălcat art.

8 din C

o

nvenție.

II. CU

PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONV

ENȚIE

116.

Art. 41 din Convenție prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a

protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți con

tractante nu permite decât o

înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții le

zate, dacă

este cazul, o reparație echitabilă. ”

A. Prejudiciu

117.

Reclamanta solicită 20

000 de euro (EUR) cu titlu de desp

ăgubire

pentru prejudiciul material pe care consideră că l

-

a suferit. Această sumă

reprezintă costurile consultațiilor medicale și ale tratamentelor pe care le

-a

urmat. Solicită, de asemenea, suma de 500 000 EUR cu titlu de despăgubire

pentru prejudiciul moral

.

118.

Guvernul consideră că reclamanta nu a furnizat probe în susținerea

cererii sale formulate cu titlu de prejudiciu material. În plus, consideră

excesivă cererea formulată cu titlu de prejudiciu moral.

119.

Curtea reamintește că a constatat o încălcare a art. 8 din Convenție,

din cauza deficiențelor procedurilor interne inițiate de partea interesată

(supra, pct.

115

).

Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între

încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge așadar cererea

formulată cu acest titlu. În schimb, acordă reclamantei 7

500 EUR cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată c

u

titlu de impozit

.

30

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

B.

Cheltuieli de judecată

120.

Reclamanta solicită 8 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

Aceasta își explică cererea după cum urmează:

- 5 000 EUR reprezentând cheltuielile ocazionate de procedurile interne;

- 3

000 EUR reprezentând costurile de traducere în limba engleză a

documentelor transmise Curții;

- 500 de euro reprezentând onorariile avocatului care a reprezentat-o în

fața Curții.

În susținerea cererii sale, aceasta trimite copii ale facturilor și chitanțelor

emise de avocatul său.

121.

Guvernul solicită Curții să nu ramburseze decât cheltuielile de

judecată legate în mod incontestabil de procedura în fața acesteia, cu condiția

să fie reale, probate și necesare.

122.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține

rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește

caracterul lor real și necesar, precum și caracter

ul rezonabil al cuantumului

acestora. În prezenta cauză, având în vedere documentele de care dispune și

criteriile sus-

menționate, Curtea consideră că este rezonabil să acorde

reclamantei suma de 2 200

EUR pentru toate cheltuielile, plus orice sumă ce

poat

e fi datorată cu titlu de impozit

.

C. Dobânzi

moratori

i

123.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se

întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de

Banca Centrală Europeană, majorată cu

trei puncte procentual

e.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

1.

Reunește cu fondul

excepția de neepuizare ridicată de Guvern și o

respinge

;

2.

Declară

cererea admisibilă;

3.

Hotărăște

că a fost încălcat art. 8 din Convenție;

4.

Hotărăște

a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni

de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu

art. 44 §

2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în

moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plă

ț

ii:

i. 7

500 EUR (șapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate

fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

31

HOTĂRÂREA TUȘĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIE

I

ii. 2 200

EUR (două mii două sute euro), plus orice sumă ce poate fi

datorată pentru acest cuantum de reclamantă cu titlu de impoz

it,

pentru cheltuielile de judecată,

b)

că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,

aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu

rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca

Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și

majorată cu trei puncte procentuale;

5.

Respinge

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte

capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 30 august 2022,

în

temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament.

Ilse Freiwirt

h

Gabriele Kucsko-Stadlmaye

r

Grefier adjunc

t

Președinte

32