- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 septembrie 2022
- Stat pârât
- AUT
- Concluzia
- Inadmisibil
Vracko împotriva Austriei
Traducere în română Auto
A patra secțiune DECIZIE nr. 14023/19 Rado VRACKO împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), care a stat la 6 septembrie 2022 în calitate de comitet compus din: Armen Harutyunyan , președinte, Jolien Schukking Ana Maria Guerra Martins , judecători și Ilse Freiwirth, grefierul adjunct al secțiunii având în vedere: cererea (nu.
14023/19) împotriva Republicii Austria depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 6 martie 2019 de către un național sloven, dl Rado Vracko („reclamantul”), care s-a născut în 1962 și trăiește în Hoce, și care a fost reprezentat de dl R. Vouk, un avocat care practică în Klagenfurt; hotărârea de a anunța cererea către guvernul austriac („ Guvernul”), reprezentată de agentul lor, ambasadorul H. Tichy, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal pentru Afaceri Europene și Internaționale; informațiile furnizate guvernului sloven în ceea ce privește dreptul lor de a interveni în cadrul procedurii în temeiul articolului 36 § 1 din Convenție și faptul că guvernul sloven nu a exprimat dorința de a exercita acest drept; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cauza se referă la plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, potrivit căreia refuzul instanțelor interne de a acorda cererea de hotărâre preliminară de la Curtea a Uniunii Europene (CJUE) a respins procedura nedreptată.
Reclamantul este directorul administrativ al unei companii slovene care a luat un contract pentru a construi o mărime pentru un eveniment de schi în Austria în 2016. În timpul unei inspecții de către autoritățile fiscale austriece, 12 angajați ai societății reclamante nu au putut prezenta toate documentele cerute de Legea austriaca de modificare a contractelor de muncă (Arbeitsvertragsrechts-Anpassungsgesetz La 12 iulie 2016, Autoritatea administrativă de district Zell am See a emis anunțuri de penalizare împotriva reclamantului care impune amenzi de 18 000 de euro (EUR) și costuri de 1 800 EUR în total. Curtea administrativă regională de Salzburg ( Landesverwaltungsgericht ) a respins un recurs de către reclamant.
Curtea Constituțională ( Verfassungsgerichtshof ) a refuzat să abordeze recursul ulterior al reclamantului. Într-un recurs ( außerordentliche Revision ) la Curtea Supremă Administrativă ( Verwaltungsgerichtshof ), reclamantul a solicitat instanței să solicite o hotărâre preliminară de la CJUE privind problema compatibilității AVRAG și anunțurile de penalitate cu legislația Uniunii Europene (UE). La 22 octombrie 2018, Curtea Supremă Administrativă a respins recursul reclamantului și cererea sa de a solicita o hotărâre preliminară de la CJUE. Acesta a dat un scurt raționament pentru decizia sa, referindu-se la decizia sa din 20 septembrie 2018 (cazul nr. 2018/11/0118), care, la rândul său, a remis hotărârea sa din 28 septembrie 2018. Februarie 2017 (cazul nr. Ra 2016/11/0164), și a susținut că reclamantul nu a specificat motivele pentru care amenzile impuse au deviat din dreptul UE sau nu au fost în conformitate cu jurisprudența CJUE.
Reclamantul s-a plâns, în special, că instanța internă nu a solicitat o hotărâre preliminară de la CJUE și nu a abordat argumentele sale în acest sens, chiar dacă întrebările juridice pe care le-a ridicat nu au fost încă răspunse de către CJUE. Nu este contestat între părți, iar Curtea nu vede niciun motiv de a reține altfel, că art. 6 din convenție este aplicabil în cazul în cauză.
Principiile generale privind problema dacă instanța internă are obligația în temeiul Convenției de a solicita o hotărâre preliminară de la CJUE și de a evalua dacă instanța internă și-a motivat în mod corespunzător decizia de a nu solicita o hotărâre prejudicială au fost rezumate în Ullens de Schoooten și Rezabek c. Belgia (nr. 3989/07 și 38353/07, §§§ 54‐62, 20 septembrie 2011); Harisch v. Germania (n. 50053/16, § 33-36, 11 aprilie 2019) și Sanofi Pasteur v. Franța (n. 25137/16, §§ 67-70, 13 februarie 2020). În conformitate cu aceste principii, Convenția nu garantează, ca atare, dreptul de a face trimiterea unui caz de către o instanță internă la CJUE pentru o hotărâre preliminară.
Cu toate acestea, refuzul unei instanțe interne de a acorda o trimitere poate încălca echitatea procedurilor în sensul articolului 1 din Convenția în care refuzul dovedește a fi fost arbitrar, de exemplu în cazul în care refuzul nu a fost motivat corespunzător (a se vedea Harisch , citat mai sus § 33). În contextul specific al articolului al treilea paragraf 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), ceea ce înseamnă că instanțele naționale împotriva căror hotărâri nu există remediu în temeiul legislației naționale, care refuză să se adreseze Curții unei întrebări preliminare privind interpretarea legislației UE care au fost susținute înaintea lor, sunt obligate să dea motive pentru refuzul lor, având în vedere excepțiile prevăzute în jurisprudența CJUE.
Astfel, acestea vor fi necesare, în conformitate cu jurisprudența Cilfit din urmă, să indice motivele pentru care au constatat că întrebarea este irelevantă, că dispozițiile legislației UE în cauză au fost deja interpretate de către CJUE, sau că aplicarea corectă a dreptului UE este atât de evidentă încât să nu lase nici o cale de aplicare a îndoielilor rezonabile (a se vedea Ullens de Schoooten și Rezabek, citat mai sus, § 62, și Sanofi Pasteur , citat mai sus § 67 . Obligația instanțelor interne de a furniza motive pentru hotărârile și deciziile lor servește să permită părților să înțeleagă decizia judiciară care a fost dată, care reprezintă o salvgardare vitală împotriva arbitrajului, și să demonstreze părților că au fost auzite ( Harisch , citat mai sus § 33). 10. Este acceptabil ca instanța națională superioară să respingă o plângere prin simpla trimitere la dispozițiile juridice relevante care reglementează astfel de plângeri, în cazul în care această chestiune nu ridică probleme juridice fundamentale, sau prin pur și simplu aprobarea motivelor hotărârii instanței de judecată inferioară (ibid., § 35). 11. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă Curtea Supremă de Administrație, în decizia sa din 22 octombrie 2018, a furnizat motive suficiente pentru refuzul acestuia de a solicita o hotărâre preliminară de la CJUE în cazul reclamantului.
Curtea va face acest lucru prin examinarea argumentelor formulate de reclamant în cererea sa de a solicita o astfel de hotărâre preliminară, care va fi grupată în trei seturi de argumente, precum și răspunsul Curții administrative Supreme la fiecare dintre ele. 12. În primul său argument, reclamantul a susținut că AVRAG constituie o restricție disproporționată privind libertatea de a presta servicii și, prin urmare, contrar articolului 16 din Directiva 2006/123/CE, deoarece obligația de a menține documentele disponibile pentru inspecție, inclusiv o traducere germană, este extinsă dincolo de documentele enumerate la art. 9 din Directiva 2014/67/UE, iar dreptul intern nu ar permite prezentarea documentelor la o etapă ulterioră la cerere.
Curtea Administrativă Supremă a răspuns la acest set de argumente referindu-se la decizia sa din 20 septembrie 2018 (cazul nr. 2018/11/0118), care a declarat că art. 9 1 din Directiva 2014/67/UE a permis măsuri de control și a enumerat doar măsuri specifice prin exemplu. Decizia respectivă, la rândul său, a menționat hotărârea Curții Administrative Supreme din 28 februarie 2017 (cazul nr. Ra 2016/11/0164), în care a constatat obligația de a menține documentele salariale neobjectionabile în temeiul legislației UE, se bazează pe hotărârea CJUE din 18 iulie 2007 (cazul nr. C-490/04) în sensul că obligația de a menține o traducere germană a documentelor salariale la locul de muncă (și, prin urmare, nu numai de a le prezenta mai târziu) a fost o restricție legitimă a libertății de a furniza servicii care vizează asigurarea protecției sociale a angajaților și monitorizarea efectivă a acestei protecții.
Având în vedere acest raționament, rezultă că Curtea Supremă de Administrație, prin trimitere la deciziile sale anterioare, a furnizat motive inteligibile pentru punctul său de vedere că nu există probleme juridice nelocuite ale dreptului UE și, prin urmare, o hotărâre preliminară a CJUE a fost inutile. 13. Al doilea set de argumente al reclamantului s-a centrat pe presupusa încălcare a libertății de a presta servicii rezultate din sancțiunile prevăzute de lege, care în prezentarea sa au fost disproporționate. El a susținut că acestea au scopul de a împiedica furnizorii de servicii din alte țări ale UE să furnizeze servicii în Austria, care este contrar considerentului 12 din Directiva 2006/123/CE și art. 20 din Directiva 2014/67/UE.
În plus, sancțiunile nu au distins între documentele lipsă și documentele incomplete și, prin urmare, sancțiunile au fost discriminatorii și au trebuit considerate controale disproporționate în contrast cu considerentul 12 din Directiva 2006/123/CE. O altă instanță austriaca a solicitat o hotărâre preliminară, în mare parte deoarece a avut îngrijorări cu privire la compatibilitatea acestor sancțiuni cu dreptul UE. Curtea Supremă de Administrație a răspuns din nou la aceste argumente referindu-se la decizia sa anterioară din 20 septembrie 2018 (cazul nr. 2018/11/0118), în care a susținut că reglementările interne prevedeau patru nivele diferite de sancțiuni, care au fost absolvenți în funcție de gradul de greșeală și de culpabilitate și fiecare dintre acestea au permis o marjă largă de apreciere în cadrul condamnării.
Curtea administrativă Supremă nu a observat nicio contradicție cu hotărârea CJUE din 9 februarie 2012 (cazul nr. C-210/10), care se bazează pe o serie diferită de fapte, și anume o amendă forfetară indiferent de gravitatea încălcărilor. Curtea administrativă Supremă a considerat astfel dispozițiile austriece privind sancțiunile proporționale și în conformitate cu legislația UE. În ceea ce privește faptul că o altă instanță a inițiat procedura preliminară, Curtea este de acord cu opinia Curții Supreme de Administrație că, pur și simplua trimitere la aceasta nu a specificat în mod corespunzător presupusa încălcare a legislației UE. Prin urmare, se pare că Curtea Supremă de Administrație a abordat, de asemenea, al doilea set de argumente al reclamantului suficient.
14. În cele din urmă, al treilea set de argumente a fost compus din afirmațiile rămase ale reclamantului că amenzile impuse acestuia au fost disproporționate, încălcând articolele 18 și 56 din Tratatul privind funcționarea UE și art. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, că dreptul intern este discriminatoriu, deoarece dispozițiile în cauză nu se aplică în mod egal furnizorilor de servicii austriac și, în cele din urmă, că obligația de a păstra documentele care conțin date sensibile disponibile la locul de muncă a încălcat legislația UE privind protecția datelor. În decizia sa, Curtea Supremă Administrativă a menționat în mod clar faptul că reclamantul nu a avut decât semnificații juridice și nu a specificat încălcarea presupusă a legislației UE sau a jurisprudenței CJUE.
În lipsa oricărei explicații suplimentare ale reclamantului în acest context, Curtea este convinsă că răspunsul Curții administrative Supreme la argumentele sale a fost adecvat. 15. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate fi de acord cu afirmația reclamantului că procedura internă a fost nejustificată în sensul jurisprudenței Curții. Este evident din cele de mai sus că Curtea Supremă de Administrație, deși în parte prin trimiterea la hotărârile sale anterioare, a abordat argumentele reclamantului. În esență, s-a constatat că o serie de întrebări pe care reclamantul dorește să le depună o hotărâre preliminară au fost deja abordate de CJUE, în timp ce altele nu erau relevante deoarece reclamantul nu le-a justificat, dand astfel motive în funcție de jurisprudența CJUE privind Cilfit (a se vedea punctul 8 mai sus).
Raportul său a permis reclamantului să înțeleagă decizia și, prin urmare, să respecte garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 § 1 din convenție. Curtea nu trebuie să examineze dacă hotărârea Curții Supreme de Administrație a fost corectă, deoarece nu este cazul Curții să examineze orice erori care ar fi fost comise de instanțe interne în interpretarea sau aplicarea legii relevante (a se vedea Ullens de Schoooten și Rezabek În concluzie, niciun semn de arbitrare nu poate fi detectat în decizia Curții Supreme de Administrație din 22 octombrie 2018 de respingere a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare de la CJUE. Prin urmare, cererea este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu articolul (a) și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 29 septembrie 2022. Ilse Freiwirth Armen Harutyunyan Președintele adjunct al grefierului
FOURTH SECTION
DECISION Application no. 14023/19 Rado VRACKO against Austria The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 6 September 2022 as a Committee composed of: Armen Harutyunyan , President, Jolien Schukking , Ana Maria Guerra Martins , Judges, and Ilse Freiwirth, Deputy Section Registrar , Having regard to: the application (no. 14023/19) against the Republic of Austria lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 6 March 2019 by a Slovenian national, Mr Rado Vracko (“the applicant”), who was born in 1962 and lives in Hoce, and who was represented by Mr R. Vouk, a lawyer practising in Klagenfurt; the decision to give notice of the application to the Austrian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ambassador H. Tichy, Head of the International Law Department at the Federal Ministry for European and International Affairs; the information given to the Slovenian Government regarding their right to intervene in the proceedings pursuant to Article 36 § 1 of the Convention and the fact that the Slovenian Government did not express a wish to exercise that right; the parties’ observations; Having deliberated, decides as follows:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. The case concerns the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention that the refusal of the domestic courts to grant his request for a preliminary ruling from the Court of Justice of the European Union (CJEU) rendered the proceedings unfair.
The applicant is the managing director of a Slovenian company that had taken on a contract to build a grandstand for a ski event in Austria in 2016. During an inspection by the Austrian tax authorities, twelve employees of the applicant’s company were unable to present all the documents required by the Austrian Labour Contract Law Amendment Act ( Arbeitsvertragsrechts-Anpassungsgesetz ; hereinafter “AVRAG”).
On 12 July 2016, the Zell am See District Administrative Authority issued penalty notices against the applicant imposing fines of 18,000 euros (EUR) and costs of EUR 1,800 in total. The Salzburg Regional Administrative Court ( Landesverwaltungsgericht ) dismissed an appeal by the applicant. The Constitutional Court ( Verfassungsgerichtshof ) declined to deal with the applicant’s subsequent appeal.
In an appeal ( außerordentliche Revision ) to the Supreme Administrative Court ( Verwaltungsgerichtshof ), the applicant asked the court to seek a preliminary ruling from the CJEU on the question of the compatibility of the AVRAG and the penalty notices with European Union (EU) law. On 22 October 2018, the Supreme Administrative Court rejected the applicant’s appeal and his request for a preliminary ruling to be sought from the CJEU. It gave brief reasoning for its decision, referring to its decision of 20 September 2018 (case no. Ra 2018/11/0118), which, in turn, referred to its judgment of 28 February 2017 (case no. Ra 2016/11/0164), and held that the applicant had not specified the reasons why the fines imposed deviated from EU law or were not in line with the case-law of the CJEU.
The applicant complained in particular that the domestic courts had not sought a preliminary ruling from the CJEU and had not dealt with his arguments in that regard even though the legal questions he had raised had not yet been answered by the CJEU.
THE COURT’S ASSESSMENT
6. It is not disputed between the parties, and the Court sees no reason to hold otherwise, that Article 6 of the Convention is applicable to the present case.
The general principles on the question of whether domestic courts have an obligation under the Convention to seek a preliminary ruling from the CJEU and for assessing whether the domestic courts have duly reasoned their decision not to seek a preliminary ruling have been summarised in Ullens de Schooten and Rezabek v. Belgium (nos. 3989/07 and 38353/07, §§ 54‑62, 20 September 2011), Harisch v. Germany (no. 50053/16, §§ 33-36, 11 April 2019) and Sanofi Pasteur v. France (no. 25137/16, §§ 67-70, 13 February 2020). 8 . In accordance with these principles, the Convention does not guarantee, as such, the right to have a case referred by a domestic court to the CJEU for a preliminary ruling. A domestic court’s refusal to grant a referral may, however, infringe the fairness of proceedings within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention where the refusal proves to have been arbitrary, for instance where the refusal was not duly reasoned (see Harisch , cited above, § 33). In the specific context of the third paragraph of Article 234 of the Treaty establishing the European Community (Article 267 of the Treaty on the Functioning of the European Union), this means that national courts against whose decisions there is no remedy under national law, which refuse to refer to the Court of Justice a preliminary question on the interpretation of EU law that has been raised before them, are obliged to give reasons for their refusal in the light of the exceptions provided for in the case-law of the CJEU. They will thus be required, in accordance with the latter’s Cilfit case-law, to indicate the reasons why they have found that the question is irrelevant, that the EU law provision in question has already been interpreted by the CJEU, or that the correct application of EU law is so obvious as to leave no scope for any reasonable doubt (see Ullens de Schooten and Rezabek, cited above, § 62, and Sanofi Pasteur , cited above, § 67).
The obligation for domestic courts to provide reasons for their judgments and decisions serves to enable the parties to understand the judicial decision that has been given, which is a vital safeguard against arbitrariness, and to demonstrate to the parties that they have been heard ( Harisch , cited above, § 33).
It is acceptable for the national superior courts to dismiss a complaint by mere reference to the relevant legal provisions governing such complaints if the matter raises no fundamentally important legal issue, or by simply endorsing the reasons for the lower court’s decision (ibid., § 35).
The Court must therefore examine whether the Supreme Administrative Court, in its decision of 22 October 2018, provided sufficient reasons for its refusal to seek a preliminary ruling from the CJEU in the applicant’s case. The Court will do so by examining the arguments raised by the applicant in his request for such a preliminary ruling to be sought, which will be grouped into three sets of arguments, and the Supreme Administrative Court’s response to each of them.
In his first set of arguments the applicant maintained that the AVRAG was a disproportionate restriction on the freedom to provide services, and thus contrary to Article 16 of Directive 2006/123/EC, as the obligation to keep documents available for inspection, including a German translation, extended beyond the documents listed in Article 9 of Directive 2014/67/EU, and domestic law would not allow the submission of documents at a later stage upon request. The Supreme Administrative Court responded to that set of arguments by referring to its decision of 20 September 2018 (case no. Ra 2018/11/0118), which stated that Article 9 § 1 of Directive 2014/67/EU allowed for control measures and merely listed specific measures by way of example. That decision, in turn, referred to the Supreme Administrative Court’s judgment of 28 February 2017 (case no. Ra 2016/11/0164), in which it had found the obligation to keep wage documents available to be unobjectionable under EU law, relying on the CJEU’s ruling of 18 July 2007 (case no. C-490/04) to the effect that the obligation to keep a German translation of wage documents at the worksite (and thus not merely to submit them later) was a legitimate restriction of the freedom to provide services which was aimed at ensuring the social protection of employees and the effective monitoring of such protection. In view of that reasoning, it follows that the Supreme Administrative Court, by way of reference to its earlier decisions, provided comprehensible reasons for its standpoint that there were no unsettled legal issues of EU law, and a preliminary ruling by the CJEU was therefore unnecessary.
The applicant’s second set of arguments centred on the alleged violation of the freedom to provide services resulting from the sanctions provided for by law, which in his submission were disproportionate. He argued that they aimed to prevent providers of services from other EU countries from providing services in Austria, which was contrary to recital 12 of Directive 2006/123/EC and Article 20 of Directive 2014/67/EU. Moreover, the sanctions did not distinguish between missing and incomplete documents. The sanctions had thus been discriminatory and had to be considered disproportionate controls contrary to recital 12 of Directive 2006/123/EC. Another Austrian court had requested a preliminary ruling, largely because it had had concerns about the compatibility of these sanctions with EU law. The Supreme Administrative Court again responded to these arguments by referring to its earlier decision of 20 September 2018 (case no. Ra 2018/11/0118), in which it had held that the domestic regulations provided for four different levels of penalties, which were graduated according to the degree of wrongdoing and culpability and each of which allowed for a broad margin of appreciation in sentencing. The Supreme Administrative Court did not see any contradiction with the CJEU’s judgment of 9 February 2012 (case no. C-210/10), which had been based on a different set of facts, namely a flat-rate fine regardless of the severity of the infringements. The Supreme Administrative Court thus considered the Austrian provisions on sanctions proportionate and in line with EU law. As regards the fact that another court had initiated the preliminary ruling procedure, the Court agrees with the Supreme Administrative Court’s view that the mere reference thereto did not adequately specify the alleged infringement of EU law. It therefore appears that the Supreme Administrative Court also dealt with the applicant’s second set of arguments sufficiently.
Lastly, the third set of arguments were comprised of the applicant’s remaining claims that the fines imposed on him were disproportionate, violating Articles 18 and 56 of the Treaty on the Functioning of the EU and Article 49 § 3 of the Charter of Fundamental Rights of the EU, that domestic law was discriminatory as the provisions in question did not equally apply to Austrian providers of services, and lastly that the obligation to keep documents which contained sensitive data available at the worksite violated EU data protection law. In its decision, the Supreme Administrative Court comprehensibly referred to the fact that the applicant had only hinted at legal concerns and had not further specified the alleged infringement of EU law or of the CJEU’s case-law. In the absence of any further explanations by the applicant in this context, the Court is satisfied that the Supreme Administrative Court’s response to his arguments was adequate.
Under these circumstances, the Court cannot agree with the applicant’s contention that the domestic proceedings were unfair within the meaning of the Court’s case-law. It is evident from the above that the Supreme Administrative Court, though partly by referring to its previous judgments, addressed the applicant’s arguments. In essence, it found that a number of the questions the applicant wished to submit for a preliminary ruling had already been addressed by the CJEU while others were not relevant as the applicant had failed to substantiate them, thus giving reasons in the light of the CJEU’s Cilfit case-law (see paragraph 8 above). Its reasoning enabled the applicant to understand the decision and thus respected the procedural guarantees under Article 6 § 1 of the Convention. The Court does not need to examine whether the decision of the Supreme Administrative Court was correct as it is not for the Court to examine any errors that might have been committed by the domestic courts in interpreting or applying the relevant law (see Ullens de Schooten and Rezabek , cited above, § 61). In conclusion, no sign of arbitrariness can be detected in the Supreme Administrative Court’s decision of 22 October 2018 rejecting the applicant’s request for a preliminary ruling to be sought from the CJEU. The application is therefore manifestly ill ‑ founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 29 September 2022. Ilse Freiwirth Armen Harutyunyan Deputy Registrar President