VRACKO v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
VRACKO v. AUSTRIA (CtEDO, 2022)
A patra secțiune DECIZIE nr. 14023/19 Rado VRACKO împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), care a stat la 6 septembrie 2022 în calitate de comitet compus din: Armen Harutyunyan , președinte, Jolien Schukking Ana Maria Guerra Martins , judecători și Ilse Freiwirth, grefierul adjunct al secțiunii având în vedere: cererea (nu. 14023/19) împotriva Republicii Austria depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 6 martie 2019 de către un național sloven, dl Rado Vracko („reclamantul”), care s-a născut în 1962 și trăiește în Hoce, și care a fost reprezentat de dl R. Vouk, un avocat care practică în Klagenfurt; hotărârea de a anunța cererea către guvernul austriac („ Guvernul”), reprezentată de agentul lor, ambasadorul H. Tichy, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal pentru Afaceri Europene și Internaționale; informațiile furnizate guvernului sloven în ceea ce privește dreptul lor de a interveni în cadrul procedurii în temeiul articolului 36 § 1 din Convenție și faptul că guvernul sloven nu a exprimat dorința de a exercita acest drept; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cauza se referă la plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, potrivit căreia refuzul instanțelor interne de a acorda cererea de hotărâre preliminară de la Curtea a Uniunii Europene (CJUE) a respins procedura nedreptată. Reclamantul este directorul administrativ al unei companii slovene care a luat un contract pentru a construi o mărime pentru un eveniment de schi în Austria în 2016. În timpul unei inspecții de către autoritățile fiscale austriece, 12 angajați ai societății reclamante nu au putut prezenta toate documentele cerute de Legea austriaca de modificare a contractelor de muncă (Arbeitsvertragsrechts-Anpassungsgesetz La 12 iulie 2016, Autoritatea administrativă de district Zell am See a emis anunțuri de penalizare împotriva reclamantului care impune amenzi de 18 000 de euro (EUR) și costuri de 1 800 EUR în total. Curtea administrativă regională de Salzburg ( Landesverwaltungsgericht ) a respins un recurs de către reclamant. Curtea Constituțională ( Verfassungsgerichtshof ) a refuzat să abordeze recursul ulterior al reclamantului. Într-un recurs ( außerordentliche Revision ) la Curtea Supremă Administrativă ( Verwaltungsgerichtshof ), reclamantul a solicitat instanței să solicite o hotărâre preliminară de la CJUE privind problema compatibilității AVRAG și anunțurile de penalitate cu legislația Uniunii Europene (UE). La 22 octombrie 2018, Curtea Supremă Administrativă a respins recursul reclamantului și cererea sa de a solicita o hotărâre preliminară de la CJUE. Acesta a dat un scurt raționament pentru decizia sa, referindu-se la decizia sa din 20 septembrie 2018 (cazul nr. 2018/11/0118), care, la rândul său, a remis hotărârea sa din 28 septembrie 2018. Februarie 2017 (cazul nr. Ra 2016/11/0164), și a susținut că reclamantul nu a specificat motivele pentru care amenzile impuse au deviat din dreptul UE sau nu au fost în conformitate cu jurisprudența CJUE. Reclamantul s-a plâns, în special, că instanța internă nu a solicitat o hotărâre preliminară de la CJUE și nu a abordat argumentele sale în acest sens, chiar dacă întrebările juridice pe care le-a ridicat nu au fost încă răspunse de către CJUE. Nu este contestat între părți, iar Curtea nu vede niciun motiv de a reține altfel, că art. 6 din convenție este aplicabil în cazul în cauză. Principiile generale privind problema dacă instanța internă are obligația în temeiul Convenției de a solicita o hotărâre preliminară de la CJUE și de a evalua dacă instanța internă și-a motivat în mod corespunzător decizia de a nu solicita o hotărâre prejudicială au fost rezumate în Ullens de Schoooten și Rezabek c. Belgia (nr. 3989/07 și 38353/07, §§§ 54‐62, 20 septembrie 2011); Harisch v. Germania (n. 50053/16, § 33-36, 11 aprilie 2019) și Sanofi Pasteur v. Franța (n. 25137/16, §§ 67-70, 13 februarie 2020). În conformitate cu aceste principii, Convenția nu garantează, ca atare, dreptul de a face trimiterea unui caz de către o instanță internă la CJUE pentru o hotărâre preliminară. Cu toate acestea, refuzul unei instanțe interne de a acorda o trimitere poate încălca echitatea procedurilor în sensul articolului 1 din Convenția în care refuzul dovedește a fi fost arbitrar, de exemplu în cazul în care refuzul nu a fost motivat corespunzător (a se vedea Harisch , citat mai sus § 33). În contextul specific al articolului al treilea paragraf 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), ceea ce înseamnă că instanțele naționale împotriva căror hotărâri nu există remediu în temeiul legislației naționale, care refuză să se adreseze Curții unei întrebări preliminare privind interpretarea legislației UE care au fost susținute înaintea lor, sunt obligate să dea motive pentru refuzul lor, având în vedere excepțiile prevăzute în jurisprudența CJUE. Astfel, acestea vor fi necesare, în conformitate cu jurisprudența Cilfit din urmă, să indice motivele pentru care au constatat că întrebarea este irelevantă, că dispozițiile legislației UE în cauză au fost deja interpretate de către CJUE, sau că aplicarea corectă a dreptului UE este atât de evidentă încât să nu lase nici o cale de aplicare a îndoielilor rezonabile (a se vedea Ullens de Schoooten și Rezabek, citat mai sus, § 62, și Sanofi Pasteur , citat mai sus § 67 . Obligația instanțelor interne de a furniza motive pentru hotărârile și deciziile lor servește să permită părților să înțeleagă decizia judiciară care a fost dată, care reprezintă o salvgardare vitală împotriva arbitrajului, și să demonstreze părților că au fost auzite ( Harisch , citat mai sus § 33). 10. Este acceptabil ca instanța națională superioară să respingă o plângere prin simpla trimitere la dispozițiile juridice relevante care reglementează astfel de plângeri, în cazul în care această chestiune nu ridică probleme juridice fundamentale, sau prin pur și simplu aprobarea motivelor hotărârii instanței de judecată inferioară (ibid., § 35). 11. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă Curtea Supremă de Administrație, în decizia sa din 22 octombrie 2018, a furnizat motive suficiente pentru refuzul acestuia de a solicita o hotărâre preliminară de la CJUE în cazul reclamantului. Curtea va face acest lucru prin examinarea argumentelor formulate de reclamant în cererea sa de a solicita o astfel de hotărâre preliminară, care va fi grupată în trei seturi de argumente, precum și răspunsul Curții administrative Supreme la fiecare dintre ele. 12. În primul său argument, reclamantul a susținut că AVRAG constituie o restricție disproporționată privind libertatea de a presta servicii și, prin urmare, contrar articolului 16 din Directiva 2006/123/CE, deoarece obligația de a menține documentele disponibile pentru inspecție, inclusiv o traducere germană, este extinsă dincolo de documentele enumerate la art. 9 din Directiva 2014/67/UE, iar dreptul intern nu ar permite prezentarea documentelor la o etapă ulterioră la cerere. Curtea Administrativă Supremă a răspuns la acest set de argumente referindu-se la decizia sa din 20 septembrie 2018 (cazul nr. 2018/11/0118), care a declarat că art. 9 1 din Directiva 2014/67/UE a permis măsuri de control și a enumerat doar măsuri specifice prin exemplu. Decizia respectivă, la rândul său, a menționat hotărârea Curții Administrative Supreme din 28 februarie 2017 (cazul nr. Ra 2016/11/0164), în care a constatat obligația de a menține documentele salariale neobjectionabile în temeiul legislației UE, se bazează pe hotărârea CJUE din 18 iulie 2007 (cazul nr. C-490/04) în sensul că obligația de a menține o traducere germană a documentelor salariale la locul de muncă (și, prin urmare, nu numai de a le prezenta mai târziu) a fost o restricție legitimă a libertății de a furniza servicii care vizează asigurarea protecției sociale a angajaților și monitorizarea efectivă a acestei protecții. Având în vedere acest raționament, rezultă că Curtea Supremă de Administrație, prin trimitere la deciziile sale anterioare, a furnizat motive inteligibile pentru punctul său de vedere că nu există probleme juridice nelocuite ale dreptului UE și, prin urmare, o hotărâre preliminară a CJUE a fost inutile. 13. Al doilea set de argumente al reclamantului s-a centrat pe presupusa încălcare a libertății de a presta servicii rezultate din sancțiunile prevăzute de lege, care în prezentarea sa au fost disproporționate. El a susținut că acestea au scopul de a împiedica furnizorii de servicii din alte țări ale UE să furnizeze servicii în Austria, care este contrar considerentului 12 din Directiva 2006/123/CE și art. 20 din Directiva 2014/67/UE. În plus, sancțiunile nu au distins între documentele lipsă și documentele incomplete și, prin urmare, sancțiunile au fost discriminatorii și au trebuit considerate controale disproporționate în contrast cu considerentul 12 din Directiva 2006/123/CE. O altă instanță austriaca a solicitat o hotărâre preliminară, în mare parte deoarece a avut îngrijorări cu privire la compatibilitatea acestor sancțiuni cu dreptul UE. Curtea Supremă de Administrație a răspuns din nou la aceste argumente referindu-se la decizia sa anterioară din 20 septembrie 2018 (cazul nr. 2018/11/0118), în care a susținut că reglementările interne prevedeau patru nivele diferite de sancțiuni, care au fost absolvenți în funcție de gradul de greșeală și de culpabilitate și fiecare dintre acestea au permis o marjă largă de apreciere în cadrul condamnării. Curtea administrativă Supremă nu a observat nicio contradicție cu hotărârea CJUE din 9 februarie 2012 (cazul nr. C-210/10), care se bazează pe o serie diferită de fapte, și anume o amendă forfetară indiferent de gravitatea încălcărilor. Curtea administrativă Supremă a considerat astfel dispozițiile austriece privind sancțiunile proporționale și în conformitate cu legislația UE. În ceea ce privește faptul că o altă instanță a inițiat procedura preliminară, Curtea este de acord cu opinia Curții Supreme de Administrație că, pur și simplua trimitere la aceasta nu a specificat în mod corespunzător presupusa încălcare a legislației UE. Prin urmare, se pare că Curtea Supremă de Administrație a abordat, de asemenea, al doilea set de argumente al reclamantului suficient. 14. În cele din urmă, al treilea set de argumente a fost compus din afirmațiile rămase ale reclamantului că amenzile impuse acestuia au fost disproporționate, încălcând articolele 18 și 56 din Tratatul privind funcționarea UE și art. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, că dreptul intern este discriminatoriu, deoarece dispozițiile în cauză nu se aplică în mod egal furnizorilor de servicii austriac și, în cele din urmă, că obligația de a păstra documentele care conțin date sensibile disponibile la locul de muncă a încălcat legislația UE privind protecția datelor. În decizia sa, Curtea Supremă Administrativă a menționat în mod clar faptul că reclamantul nu a avut decât semnificații juridice și nu a specificat încălcarea presupusă a legislației UE sau a jurisprudenței CJUE. În lipsa oricărei explicații suplimentare ale reclamantului în acest context, Curtea este convinsă că răspunsul Curții administrative Supreme la argumentele sale a fost adecvat. 15. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate fi de acord cu afirmația reclamantului că procedura internă a fost nejustificată în sensul jurisprudenței Curții. Este evident din cele de mai sus că Curtea Supremă de Administrație, deși în parte prin trimiterea la hotărârile sale anterioare, a abordat argumentele reclamantului. În esență, s-a constatat că o serie de întrebări pe care reclamantul dorește să le depună o hotărâre preliminară au fost deja abordate de CJUE, în timp ce altele nu erau relevante deoarece reclamantul nu le-a justificat, dand astfel motive în funcție de jurisprudența CJUE privind Cilfit (a se vedea punctul 8 mai sus). Raportul său a permis reclamantului să înțeleagă decizia și, prin urmare, să respecte garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 § 1 din convenție. Curtea nu trebuie să examineze dacă hotărârea Curții Supreme de Administrație a fost corectă, deoarece nu este cazul Curții să examineze orice erori care ar fi fost comise de instanțe interne în interpretarea sau aplicarea legii relevante (a se vedea Ullens de Schoooten și Rezabek În concluzie, niciun semn de arbitrare nu poate fi detectat în decizia Curții Supreme de Administrație din 22 octombrie 2018 de respingere a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare de la CJUE. Prin urmare, cererea este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu articolul (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 29 septembrie 2022. Ilse Freiwirth Armen Harutyunyan Președintele adjunct al grefierului